Autobuze galbene treceau rapid, eram pe Peter Bangvejgraade cu gândul să ajung la gara de lângă parcul Tivoli. Nici un fir de praf nu se ridica la apropierea lor, nici un zgomot nu-ţi împrăştia timpanele pe trotuar. Pe ambele parţi, şoseaua cu două sau patru benzi era flancată de două laturi pentru biciclete, marcate cu linii albe, întrerupte din când in când de semafoare auditive. Pe margine, clădiri de câteva etaje, lipite una de alta, cu lampadare, mobilă întotdeauna albă si aveau lumânări de aceeaşi culoare albă la ferestrele fără perdele. O aşteptam pe Strøget, la Storkespringvandet. Strøget este strada principala din Copenhaga. Mirosuri în tonuri răcoroase, cu arome marine, o atmosfera rarefiată, în care întâlneşti fete cu ochi superbi si heroină in poşete. Am văzut-o de departe si i-am zâmbit. M-a luat de mana si am sărutat-o imediat. Încercam sa-mi ascund engleza execrabilă provocând-o sa vorbească despre ea. O întâlnisem in Aarhus, cu două săptămâni înainte, într-o cafea studenţească, cu un ceas rotund la intrare. Eram singur într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni. Aarhus era un la aceea oră, liniştit. În stânga, sus pe o colina, se vedea universitatea, jos cafenelele cu lumânări albe la geam, întotdeauna albe, mese din lemn de nuc vechi. Era o lumină palid lumina palidă, am intrat într-un mic bar cu un ceas enorm la intrare si am cerut un cappucino, 15 coroane, plin de spuma de lapte proaspat si ciocolata. Lângă mine o femeie singura cu un alt Cappucino in fata, m-am apropiat, si i-am spus zâmbind - am putea face un cappucino din doua dacă m-aţi accepta la masa si daca nu aş deranja...I-am vorbit de Lars von Trier Atunci am aflat primul lucru pe care îl avem în comun. Sudul pierdea dintr-o dată teren.

N-am deranjat-o şi aşa am constatat cât de fierbinte poate fi, indiferent ce face, cum se mişcă, ce găteşte sau când citeşte.

Alain, refugiatul sarb din Muntenegru, avea o alta părere despre nordice

- femei reci dar impresionante, însă niciodată nu le ai cu adevărat, a doua zi nu te mai cunosc…

- asta poate pentru ca danezii nu au perdele la geamuri!

- what did you say?

Am baut din slipovitza lui in barul din Christiania urmând să văd live primul meu concert în locul care avea la intrase scris cu litere mari, „Aici se opreşte Uniunea Europeană”. De altfel, din anii ’70 băieţii nu mai plăteau taxe nici statului danez (URMARE)

Între timp se terminase o altă zi la Thorkild Høyer Office din Nansesgade. Eram în biroul lui, împreuna cu alţi sase colegi, când Høyer mi-a dat două chei si m-a rugat sa fiu gata pentru audieri. Am ieşit in curtea interioară a biroului însă nu am văzut nici o maşină. Dacă toţi avocaţii români cu ştaif îşi plimbă fundul în maşini de lux, pe distanţe de câteva staţii de metrou, în Nord, este o altă tradiţie: douaă biciclete aşteptau în hol. Maestrul nu se jena să pedaleze în faţa nimănui, ba chiar era o onoare. Paul Nyrup Rasmussen putea fi văzut dimineaţa cum pedala spre guvernul cu steag în formă de coadă de rândunică. Daca ar fi aflat vreodată bunul sau prieten Nastase, poate ar fi scăpat de atâtea deplasări pe la procurori (rămase oricum fără rezultat, păcat că l-au mai deranjat).

În Dk, locul eternului bolşevic îl luase regina Margrethe. O văzusem prima data la TV apoi in ajunul Crăciunului, in catedrala din Aarhus, chiar la doi paşi de mine. Biserica era plina, afara ningea molcom, vant rece si ascutit. Am parcat masina in dreapta bisericii, in fata teatrului şi până înăuntru am îngheţat. Mă gândeam că este si mai frig înăuntru dar un aer cald inunda de peste tot biserica evanghelico-protestanta. Ziduri albe, înalte de care atârnau câteva tablouri cu Hristi insangerati. Undeva in stânga o nava cu pânze si un steag danez cobora din tavan, suspendat de un candelabru enorm. Garda reginei era formata dintr-o singură persoană, care era şi propriul ei şofer, un bătrân, cu par alb si ochi albaştri. Mă uitam atent la feţele danezilor, trăsături bine conturate, staturi mari, chipuri îngereşti de femei blonde dar majoritatea, cum ar zice bunica-mea, grase şi frumoase.

Glasurile din catedrală se auzeau distins, nordicii ascultau predica părintelui cocoţat în amvon, cântând la intervale scurte imnuri de Grundvig. Biserica era plină ochi. Predica încerca să răspundă la întrebări concrete, nu se vorbea nici de „lucruri diavoleşti” nici de evreii care „trebuie să sufere fiindcă la răstignit pe Hristos”. Mesajul era „D-zeu nu poate fi decât iubire”. Oamenii cântau. Mi-am adus aminte brusc de un jurnalist de acasă care repeta la nesfârşit povestea declinului Occidentului, declinului religiei creştine şi a „pericolului musulman”. În Sud, religia înseamnă un apel constant la intoleranţă, în Nord – mesajul original al creştinismului s-a păstrat neatins…D-zeu este iubire. Un gen de credinţă lipsit de fundamentalism, o căutare perpetuă şi modestă, o tentă de agnosticism absolut necesar la începutul oricărei căutări, oricât de lungi şi nesfârşite ar fi ea… .

La întoarcerea acasă, drumul urma coasta Marii Baltice, o apă liniştită, cu valuri domoale, vile luminate înşiruite pe partea dreaptă a şoselei. Farurile din port se vedeau distinct printre pădurea de pe malul mării iar undeva în stânga, tronau porţile care străjuiau palatul de iarnă al reginei. Încă cinci minute de condus şi am ajuns, suna bizar – acasă. Senzaţie de toropeală pe holul de la intrare, indusa de diferenţa de temperatură. Casa era dispusă pe doua etaje, cum o peluză în spate şi geamuri mari la aleea principală,. Deodată, în timp ce urcam scările spre dormitoare, amintirile din Sud izbucneau iar, intr-o multitudine de chemări si forme perverse. Sudul…îl simţeam în dansul vagabondelor din Mântuleasa, in glasul ţigăncilor tinere din Bucureşti, in vitalitatea moldovencelor exuberante si nepăsătoare din trenurile care vin in capitală. Dulcele amărui al desfrâului bizantin din oraşul bucuriei mă rechema la el.

Am strâns-o în braţe pe iubita mea din Nord, căzând într-un somn greu şi chinuit. Am visat mult în aceea noapte de octombrie…