Victor -IULIAN TUCĂ
Sistemul bunăstării

În Uniunea Europeană, welfare system – statul asistenţial ori sistemul bunăstării (SB) – presupune o economie de piaţă liberă în care statul şi autorităţile locale intervin în domenii considerate fundamentale pentru societate, cum ar fi: 1) sprijină persoanele rămase fără familie, cu locuinţe sociale, cămine de bătrîni, sau, pe cele bolnave, cu asistenţă medicală predominant gratuită sau ajutor de şomaj; 2) asigură educaţie gratuită pentru toţi copiii, dar şi accesul la dispensare gratuite etc.; 3) asigură reintegrarea socială a celor care au executat o pedeapsă penală.
Neoliberalii privesc cu scepticism sistemul pe care se bazează Europa socială, deşi au creat şi ei sisteme asemănătoare, la o scară mai redusă. Numai libertarienii nu acceptă nici o intervenţie, invocînd două motive: 1) piaţa liberă creează prosperitate; 2) SB ar încuraja lenea şi inactivitatea indivizilor, fiindcă oferă drepturi, fără să impună şi obligaţii. Nimeni nu pune în discuţie primul aspect, economia Europei sociale se bazează pe capitalism, iar în statele nordice, începînd din 1857 (Danemarca), politica industrială a fost ultraliberală. Problema pe care o rezolvă în mare măsură sistemul bunăstării este situaţia în care nici familia, nici piaţa, care îţi oferă în principiu posibilitatea să lucrezi, nu te mai pot ajuta să eviţi ceea ce se vede la o scurtă trecere prin România: cohorte de cerşetori, de toate vîrstele şi etniile, dar cu aceeaşi motivaţie majoră: foamea de zi cu zi.


Un model nordic

Plecînd de la ideea de solidaritate (de natură impersonală), SB se bazează pe asistenţii sociali angajaţi de primării sau ministere. Aceştia decid, pe baza unor legi speciale, dacă unui cetăţean i se acordă sau nu un anumit drept (de exemplu, o anumită sumă de bani sau o locuinţă socială). Aşa se alcătuieşte, mai cu seamă în statele nordice, o relaţie particulară între indivizi şi stat, de solidaritate şi încredere reciprocă. S-ar putea pune întrebarea: este un individ liber dacă o altă persoană (un asistent social) decide în locul lui? (de exemplu, să urmeze o altă pregătire, să lucreze într-un alt domeniu). Dar cît de liberă va fi aceeaşi persoană, dacă familia sau patronul decide pentru el? Cînd e concediat la 6 luni după angajare şi în locul lui e luat altcineva pentru a plăti mai puţine taxe la stat.
Cele mai dezvoltate SB sînt în Scandinavia unde să nu-ţi plăteşti datoriile este inimaginabil, fiindcă asta ar însemna pentru nordici „să-ţi furi singur căciula“. Sistemele variază mult de la stat la stat şi se bazează pe concepţii politice diferite. Pe scurt, există welfare state al ţărilor scandinave, bazat pe ideea de egalitate, unul francez, bazat pe ideea de solidaritate şi riscuri asumate în comun, şi altul al Germaniei, acolo unde Bismarck, un politician de dreapta, l-a fondat pe baze creştine (d.p.d.v structural, pe temei corporatist). Începutul organizării incipiente datează din 1803, cînd legea săracilor a fost adoptată în Danemarca. Actul normativ prevedea o instituţie, sub autoritatea regală, care „să asigure celor săraci mîncare, haine, un loc încălzit şi grijă pentru bolnavi“. În fiecare parohie, se organizau comitetele pentru săraci, formate din pastorul protestant, care era şi preşedintele comitetului, la care se adăugau doi mari proprietari, aleşi din aristocraţia rurală. Nimeni nu putea refuza să fie ales în comitet, participarea fiind o prestaţie obligatorie în faţa regelui. Totuşi, sistemul funcţiona greu, Danemarca era o ţară predominant rurală şi săracă, iar Hans Christian Andersen nu a scris Fetiţa cu chibrituri fiindcă era comunist, ci pentru că era impresionat de mizeria socială a compatrioţilor. În 1849, după „revoluţia paşnică“ de la Copenhaga, comitetele pentru săraci au intrat în sfera de acţiune a noilor „districte locale“, adică a primăriilor. Interesant de precizat că cei care beneficiau de această lege nu aveau drept de vot şi nici dreptul de a se căsători. Discriminarea avea raţiuni evidente, fapt care i-a făcut pe unii istorici danezi să considere că legea în cauză urmărea mai mult împiedicarea cerşitului, decît grija faţă de cei săraci. Apariţia, în anul 1870, a Partidului Social Democrat a însemnat al doilea pas enorm în construcţia statului bunăstării sociale, prin reuşita adoptării (în urma unui compromis cu Partidul Liberal – al fermierilor) legilor privind: asigurarea bănească a celor care se găsesc în imposibilitate de muncă (muncitori, mici meşteşugari), legea asistenţei bătrînilor şi modificări ale vechii legi a săracilor prin care s-au redat dreptul de vot şi cel la încheierea unei căsătorii, unor persoane cu handicap sau celor bătrîni. Reformele au continuat cu aceeaşi intensitate, atingîndu-se deja în 1933 un nivel de protecţie socială mulţumitor. Astăzi se poate vorbi de reforma SB, de privatizarea unui anumit procent din sistemul de pensie, de micşorarea ajutorului în caz de şomaj (în Danemarca acesta merge pînă la 90%) însă welfare state va rămîne marca centrală a Europei sociale.


O dragoste lipsă

Fie înainte, fie după 1989, în România „mai marii zilei“, „felicşii“, bogătanii de la PSD sau din alte partide s-au purtat diferit cu „plebea“. Nici elita intelectuală (cu cîteva excepţii) nu a avut apetenţă pentru „mase“, în condiţiile în care după 1947 a fost strivită de ideologia duşmanului de clasă. Intelectualii nu s-au mai putut poziţiona corect după 1989 faţă de mulţimile păcălite de Iliescu et comp., nu au putut susţine un discurs coerent în care valorile welfare state să fie revendicate în favoarea lor şi prin asta să le cîştige încrederea. Pe agenda intelectualilor au intrat proiecte personale extraordinare, traduceri care vor rămîne la loc de frunte în cultura română etc. (şi asta nu este rău deloc!). Nu s-a găsit însă nici măcar unul singur, cu autoritate şi prestigiu intelectual, care să aibă cu adevărat ceva de spus şi de făcut pentru cei mulţi, într-o ţară declarată în toate statisticile ca fiind dintre cele mai sărace din Europa, cu mulţi oameni care trăiesc sub limita de existenţă. Surprinzător, dacă avem în vedere că sistemul bunăstării are ca punct de plecare grija faţă de aproapele, o valoare tradiţional creştină. Deşi legislaţia europeană a fost adoptată, sistemul bunăstării rămîne o formă fără fond în România. Singurul lucru vizibil este creşterea constantă a discrepanţelor dintre bogaţi şi săraci, pe fondul unei corupţii rămase în mare parte neatinsă.