La Bruxelles s-a mai terminat o săptămână cu nominalizaţi veniţi cu pluta de la Bucureşti. După o prestaţie jalnică, candidatul din partea României a pierdut susţinerea Partidului Popular European pentru funcţia de membru al Curţii Europene de Conturi. Iniţiala nominalizare la funcţia de comisar a unei politician căruia nu i s-ar putea reproşa decât amatorismul zburdalnic în ale Uniunii, a fost urmată, în cazul Curţii Europene de Conturi, de desemnarea unui candidat cu un trecut de-a dreptul tenebros. Ceea ce a ieşit la iveală la Bruxelles, pare că nu contat prea mult la Bucureşti. Primul-ministru s-a spălat pe mâini, afirmând că Ovidiu Ispir nu a fost propus de Executiv, ci de preşedintele Curţii de Conturi, Dan Grosu Şaguna. Era normal ca întrebarea să fie dusă până la capăt: de ce Curtea de Conturi are la conducere un personaj atât de controversat cum este profesorul în cauză, cu norme la universităţi private dar ancorat în scandaluri publice majore?

Problema schimbării unei generaţii este generală pentru societatea românească iar încremenirea în vechile tipare se vede cel mai clar la Bruxelles. Nu avem oameni iar ce trimite statul român la instituţiile europene sunt, în mare parte, amatori, numiţi pe relaţii şi nu pe expertiză. Dar ce avem?

Există…lumea bună de la Bruxelles, cei care au „know-how-ul”, a celor îmbătrâniţi în poziţiile de negociere cu statele membre, Comisia Europeană sau NATO şi care au devenit de neînlocuit. Veniţi la începutul anilor ’90, la o vârstă când trecutul a devenit de netrecut, oamenii vechiului regim nu au mai putut asimila normalitatea valorilor occidentale, nu au putut crea o şcoală românească de „învăţat democraţia” în care să creadă sincer şi dezinteresat deşi au avut avantajul unei vieţi în „inima” Europei. Contactele lor la nivel tehnic cu specialiştii din Comisia Europeană nu au fost completate cu relaţii de comunicare interumane, în lumea atât de interesantă a capitalei Belgiei. În loc să folosească „Europa” ca model pentru integrarea României, s-a reuşit pe un parcurs heirupist, o raportare „a recoltei la hectar”, o formă fără fond care ne va costa, deşi nu preocupă pe nimeni. La Bruxelles există şi „cluburi” private unde atmosfera pare a fi mai relaxată, dar în fapt, sunt alcătuite sub supravegherea discretă a „instituţiilor”, din membri de onoare aleşi din misiuni sau din români cu relaţii la băieţii de bine… pe scurt dintr-o Românie deformată care are de a face cu Europa cât a avut Europa de a face cu România, în ultimii cincizeci de comunist. Formatorii de imagine la Bruxelles sunt tot cei vechi. Pentru ei, cel mai ferm teren este siguranţa clanului, a statului clientelar, a sectei închise care presupune o frică de nou, de deschidere, de străini, de oameni cu altă credinţă sau religie.

La limită, dacă ar fi să optez între ei şi europeni, aş alege, în fiecare zi a anului, inclusiv de 1 decembrie, Europa.