"Place Dalida" si anii nostri sixties
Bustul
ridicat la Paris spre slava Dalidei, la 10 ani de la
sinuciderea ei, are - omeneste vorbind - neputintele lui. E
viguros, sanatos, limpede, lipsindu-i insa senzualitatea,
acea unduire melodioasa si miraculoasa a trupului la care
prea figurativul, conventiile artei publice nu ajung. Dalida
numai statuie nu stia sa fie. Dar - tot asa omeneste stind -
nici nu m-am gindit vreodata la impietrirea ei, cum nu
inteleg nimic dintr-o statuie a lui Brel, Montand sau Piaf.
Inadecvarea la muzica lor e frapanta, piatra izbuteste sa
indispuna auzul din care ei nu s-au retras, nicicum sa
dispara. Nu vor disparea, asta e sigur, oricit ar trece anii
cu tot ce e rock, hard-rock, roci si metale, stinci si
debandade in gust, disperare si comunicare. Nu sint
nostalgic, nu-s paternalist, nu suport sa fac pe bunicul
imputativ cu tinerii din jurul meu - dimpotriva, nu prea stiu
sa le spun ca virsta mea mentala si urechea, ramasa la
Mahler, Sostakovici si Prokofiev, ma indreptatesc sa aud in
Beatlesi schubertienii epocii noastre si sa ma amuz
constatind demodarea lor in rindurile tineretului
impertinent, inteligent, independent.
Muzical, ideologic, chiar politic, am ramas la acel amurg lung al adolescentei - o imaturitate, O.K.! - in care, deodata, ca din apa marii, pe un nou front atmosferic, de la Mangalia la "Ambasador"-ul bucurestean, au debarcat francezii cu sansonetele lor, italienii cu cantonetele tratate neorealist, ca intr-o stranie ironie la adresa razboiului rece in plina desfasurare; ii detectasem prin radio, la o emisiune - nici interzisa, nici aprobata, sa-i zicem permisiva - intitulata totusi subversiv "Musique sans passeport", pe unde lungi, linga Radio Romania, exact fixat: la Monte Carlo; de acolo venisera, strabatusera Mediterana, patrunsesera poate pe la Constanta, poate pe la Timisoara, n-are importanta, ajunsesera vii si intregi, in Bucuresti, unde se cinta, cu voie sau fara de la politie, "Che sera, sera" - la un an sau doi dupa ce fusese interzis ca imn al contrarevolutiei maghiare. Nu s-a scris inca istoria - o drama giocosa! - libertatilor interioare tot mai mari obtinute prin muzica usoara, tautologic "liberala", instinctiv libertina si antistatala, cum s-a trecut de la "Suliko" la "Sucu-sucu", la "Il pullover che mi hai datto tu", la "J'aime flaner sur les grands boulevards", la "Volare" al lui Modugno cu care se incheia, daca se incheia, o noapte cu Iancsi Korosi si Johnny Raducanu la "Mon jardin" (pe scurt: "Monj", cam pe unde-i azi Hotel Dorobanti). Au fost anii nostri sixties, acest ultim deceniu Dej in care - ar trebui o data dezvaluit, riscind a exaspera tragicii mohoriti - moartea lui Hemingway ne gasea pe terasa la Lido cintind "Ciao, ciao bambina" al Dalidei, iar "Les feuilles mortes" se ingina dupa o discutie apriga la "Craii" proaspat regasiti; "se daduse drumul" - trista si hilara expresie de cenzura si celula - la "Milord" si Pavese, la "Les aventuriers" ai lui Aznavour, la "trois petites notes de musique" care se ascultau acasa, la pick-up, imprumutate de la unul care le avea de la una intoarsa de la Paris cu "La chute" ascunsa bine - "ti-o dau dupa ce-mi aduci inapoi singelul cu Juliette Greco".
Dalida era din ramura mediteraneana a povestii - vezi si Tudor Vianu, teoria circulatiei motivelor - dinspre Grecia, Italia si "Coasta" si devenea "un vis al ostroavelor Antile" sa-i asculti melodiile, noaptea, la Eforie, la Mangalia, "pe intregul litoral" (cum vroia slagarul!), dansindu-le in tangouri nerabdatoare sa treaca la twist ca sa se intoarca, in zori, la slow si "Ciao, ciao, bambina". Tatonind "meta" si titubind fizic, noi am inceput sa ne unduim in ritmurile ei, inainte de a o vedea, avind-o "dans ma peau" si in bibliografia nesupunerilor, tot mai consistenta; nu ne-a schimbat viata, nu "ne-a intors pe dos" ca Brel, ne-a consolidat si ne-a consolat, intr-un cuvint: ne-a consodalidat, cum a sintetizat-o, intr-o seara, un arhitect simpatic (mai toti eram "domnu' arhitect", de ce? enigma!) pe care l-am pierdut din vedere lasindu-l la Singapore, cind plecasem de la "Monj" spre capul Horn, daca tot ni se confunda negativismul mic-burghez cu evazionismul. Dalida era "de-a noastra", a celor care, "che sera, sera", inca ne prelungim amurgul tineretii fara sa ne pese de criticile perfect justificate ce ne atrag atentia ca vom da de dracu'.
