S-ar fi gasit o cale pentru neutralitate,
Dar totul s-a facut doar prin durere.
Indiferenta ucide gheata uitarii,
A linistii, a pacii, a sperantei,
Si nimeni nu mai poate plange!..
Spre suferinta totul se indreapta,
Nimicul imi apare ca o oaza.
Dar o oaza a ghetii, a tacerii.
Balsamul dulce al inexistentei,
Al aspiratiilor frante infantil!
Cuvinte nu exista, doar tacere.
Sperante, vise –doar realitate,
Realitatea fiind dezamagire.
Prietenia nu se poate gasi deloc.
Doar ne prefacem a o avea!
Vedem lumea subiectiv, impus,
Vedem doar ceea ce dorim,
Lasand deoparte spiritul,
Sufletul si tot ceea ce proferam.
Proferam pentru a ne autoconvinge!
Uneori doream iubirea, atingerea,
Alteori moartea se zarea iubita,
Si-acum, acum doar ciobul
Nimicului, plecarii, intoarcerii
Si-a cercului neobosit indurat!
Vorbesc desart. E inutil, extenuant.
Extazul nu exista. Doar caderea:
Agonioasa, inceata, gradata –
Prabusirea eterna a Edenului!
Nimic nu se mai poate face...
Se întrevad la orizont noi dureri,
Ipotetice, neutre, dar crud inutile...
Rostul lumii imi apare indoielnic,
La fel ca cel al vietii imposibile
Pe care credem ca o traim...
Metalul implantat in vertebre
Fermenteaza, interschimbandu-se
Cu nucleele sporilor franti de viitor
Si ganglionii deceptiilor trecute.
Lacrimile trebuie vesnic inabusite!
(19.09.1999)