Nu, nu sunt ucisa de-ntuneric,
Sunt doar tradata de insingurare.
Ma simt indepartata de placere,
Indepartata de-orice gand extatic.
Plang fara lacrimi sau durere,
Plang pentru lume si umanitate.
Incerc sa sting pe aparate
Convulsiile. Dar o fac in tacere!
Sternul mi se despica in nuclee,
Coastele si vertebrele plutesc alegoric
Intr-un lichid verzui, citoplasmatic.
Toracele tot mi se zbate-n fiori si camee.
Nu pot sa ignor suferinta si ura,
Caci fuzioneaza, ma absorb, ma dizolva.
Degeaba rezist, pecetea-i pusa pe slova,
Iar alveolele difuza, decantand carbura.
Ma închid ermetic in interior,
Si sper ca nicicand a mea pace
Sa nu fie stearsa de ganduri opace.
Mai cred intr-un inger izbavitor!
Dar el se lasa asteptat tremurand.
Pe pervaz, norii se joaca cu luna,
Iar clipele isi iau adio din spuma
Trecutului si-a viitorului, coaguland.
Pene lungi, sfasiate-n trepte mate
Mi se preling pe brate si pe spate.
De unde si-ncotro? Vreau sa ajung
In cristalul de cristal cu suflet bland.
Da, poate e prea tarziu pentru speranta,
Si totusi nu pot sa regret o sansa
Ce nicicand nu mi-a fost redata
Prin lacrimi, zambete, iubire desarta.
Si daca plec, unde voi trece?
Vor fi camelii si crini cu seva rece?
Nu. Voi spune adio lumii si iertarii,
Voi redeveni mormantul de cear-al tacerii…
(28.06.1999)