Pluteam pe-un nor de foc,
D-argile si sperante –sange.
S-a petrecut –nainte de soroc,
Cand mi-au luat dreptul de a plange.
Priveam spre ei, dar nu clipeau:
A lor sentinta nu se poate frange,
Chiar daca sufletul mi-l inecau.
Mi-au luat si dreptul de a plange.
Lipsita de-adevar, de-nsingurare,
Nici moartea nu mai poate stinge
Ceea ce ei au vrut sa-mi fie alinare:
Nu mai am dreptul de a plange.
Ei sunt credinta, ei m-au infierat.
A incetat vointa sa mai strige,
Iar ochii mi-au orbit neincetat,
Caci mi-au luat dreptul de a plange.
Ca individ am fost ucisa rece.
Nu am ramas decat pentru a strange
Sperantele intregii noastre specii,
Cu pretul dreptului de-a plange.
Ma-mpotrivesc, dar stiu ca-i în zadar,
Incerc sa misc doar una din falange.
Dar pentru ce? Vointa-i gust amar,
Atunci cand nu ai dreptul de a plange.
Raul mi-a germinat treptat in vene,
Il simt cum zbaterea mi-o suge,
Iar ura mi-a înmormantat devreme
Pana si dreptul de a plange.
O ploaie surda, de otel mi-e masul,
Si trupul vesnic schingiuit m-atrage
Spre carne, calcar si suspin: E ceasul!
Si e lipsit de dreptul de a plange.
Acum, cand linistea mi-e castigata
Prin jertfa dragostei de sange,
Cred in sfarsit ca pacea mi-e redata
Prin lipsa dreptului de-a plange.
(16 septembrie 1999)