(un parc al capitalei; intră Valeria şi Sofia, povestind)

Valeria: Am vorbit cu ea. Dar ce ar fi putut să-mi spună? Nici ea nu ştie mai mult. Victor pare hptărât să nu lase pe nimeni, nici chiar pe sora sa să-l însoţească..

Sofia : Unde să-l însoţească? Pleacă din ţară, aşa cum mi-ai spus? (se aşează pe o bancă)

Valeria: Oh, nu are nici o legătură! (şi se aşează lângă ea) Cine ştie dacă va mai pleca?.. Speram oricum să nu plece, dar nu din această cauză. Dar, după cum spuneam, Cristina nu mi-a putut spune nimic nou. Aceleaşi bănuieli ca până acum, dar el se încăpăţânează să tacă!

Sofia : Dar bine, ea este sora lui! Cu ea ar trebui să fie sincer, să-i spună totul… Situaţia acesta durează de o lună sau mai bine…

Valeria: Ha, ha (pufnind ironic) Mai nou am aflat că de fapt situaţia ar dura de un an, poate chiar mai mult.. În fine, părerea Cristinei…

Sofia : Atât de mult? (şocată) Atunci trebuie să fie adevărat! (gânditoare) Dar cum de poate ţine atâta în el? Şi atâta timp?.. Eu nu pot înţelege asta! Tăinuirea aceasta este mai periculoasă chiar decât sfârşitul…

                                Valeria: Aş dori totuşi să nu mai vorbeşti aşa… (întristată)

Sofia : Ai dreptate. Astfel de cuvinte îl pot atrage pe necurat (şi-şi face o cruce plină de evlavie) Dar oare pe unde umblă Robert? Trebuia să ne întâlnim de zece minute!

Valeria: Eh, aşa e el! Doar îl cunoaştem de o viaţă. Va întârzia, nu se va scuza şi dacă îl vom certa, va replica cu inocenţa sa de june prim. (şi se reazemă plictisită de spătar)

Sofia : Poţi să ai încredere că îl cunosc destul de bine… (şi zâmbeşte uşor amar)

Valeria: (zâmbind cu înţeles) Chiar foarte bine! (mai serioasă) E şi normal… Planurile mele şi ale Ioanei s-au potrivit de minune! Doar ea a plecat înainte de nuntă…

Sofia : Da, n-am mai primit nici o veste… Oare ce s-a întâmplat cu ea?

Valeria: Sper să fi fost fericită. Cel puţin ea…

Sofia : Nu te mai gândi la Victor. Poate că o să fie bine în final!

Valeria: Da. Poate. (priveşte în sus) Şi ‘poate’ e atât de impersonal… (schimbând repede subiectul) Dar cum de l-ai convins pe Robert să veniţi în oraş?

Sofia : De data aceasta a vrut şi el. Avea ceva treburi. Dar mie nu-mi spune niciodată mai nimic… (şi frământă cordonul genţii în mâinii)

Valeria: Eu credeam că va fi altfel. (Sofia vrea să intervină, dar Valeria o opreşte) Nu, nu aşa cum vorbeam noi atunci, în pauze… Eu îl vedeam mai pasional, mai plin de aspiraţii, dornic de cunoaştere… Dar eu mă înşeţ de atâtea ori… Şi apoi nesiguranţa…

(Sofia o priveşte cu o invidie sinceră, dar uşor ascunsă)

Valeria: Oh, iartă-mă! Văd că azi sunt predispusă la filosofie (şi se îndreaptă)

Sofia : Văd şi eu… Şi totuşi filosofia este greoaie. Nu face decât să agraveze problemele, să le complice. De aceea eu prefer să nu mă gândesc la ceea ce se întâmplă.

Valeria: Da, dar nu este chiar aşa de simplu. Gândul te atrage cu o forţă greu de învins. Iar eu nu o pot încă învinge, oricât aş încerca…

(intră Robert)

Sofia : Iată-l şi pe Robert!

Valeria: Lăsându-se ca de obicei aşteptat şi păşind cu veşnica lui nonşalanţă… (amândouă izbucnesc în râs)

Robert : Ce e? De ce mă mai bârfiţi acum? (o sărută pe Sofia, apoi pe Valeria, pe care continuă să o privească)

Sofia : Nu, nimic. De ce crezi că ne gândim numai la tine?

Robert : Păi, voi mereu râdeţi când mă vedeţi. Încă din liceu… Şi apoi, ce alt subiect mai interesant aţi fi putut avea înafară de mine? (şi se aşează lângă soţia sa, aplecându-se spre a o vedea pe Valeria)

Valeria: Oh, Robert, dacă ai şti ce puţin te-ai schimbat, te-ai îngrozi!

Robert : Şi de ce? E foarte bine aşa cum sunt!

Valeria: Vezi, Sofia? Exact ce-ţi spuneam: e foarte diferit de… De fapt, e la fel!

Sofia : Şi nici nu cred să se mai schimbe!

Robert : Mi se pare mie, sau vorbiţi fără mine? Încă mai sunt de faţă, să ştiţi… (cu un zâmbet mefistofelic)

Valeria: Da, ştiu. Covârşitoarea ta prezenţă ne face să îngenunchem!

Robert : (cu un zâmbet satisfăcut) Aşa e, aşa e… Şi când te gândeşti că v-au trebuit patru ani pentru a vă da seama de asta!..

Sofia : (zâmbind spre Valeria) De fapt noi am fost de la început subjugate de prezenţa ta de spirit…

Valeria: Întocmai! (râzând) Îmi amintesc şi acum discursul acela despre folclorul naţional pe care l-ai ţinut la sesiunea de comunicări. (aproape înecându-se) Ai fi fost în stare să te arunci şi pe geam afară!

Sofia : (râzând şi ea)Pentru a fi mai convingător, desigur…

Robert : (vesel) Îmi amintesc, îmi amintesc… Atunci ne-am văzut pentru prima dată!

Valeria: Da, şi prima mea reacţie a fost întrebarea: ‘De unde a mai picat şi ăsta aici?’

Robert : Deh… Am fost foarte inspirat! Aşa am reuşit să vă captez atenţia din start…

Sofia : (uşor ironică) Da, desigur. Ne-ai subjugat cu totul!

Valeria: (liniştindu-se) Şi Sofia subjugată ţi-a rămas până în ziua de azi!

Sofia : (uimită) Valeria! Eu, subjugată? Eu sunt doar…

Valeria: Ei, nu spune ‘doar’, pentru că nu este puţin lucru să fii soţia viitorului doctor profesor Robert…

Robert : (simulând un ton emfatic) Doctor profesor doctor, te rog frumos, pentru că îmi voi lua şi doctoratul doar…

Valeria: Aşa e, cum spui tu! (spre Sofia) Cum mai este viaţa pe la Iaşi?

Sofia : Frumoasă. La fel ca întotdeauna…(neştiind ce să mai spună)

Robert : Da, Iaşiul a rămas la fel. Şi te aşteaptă… Îţi duce dorul! (privind-o lung) Ţie nu ţi-este dor de el?

Valeria: (visătoare) În fiecare clipă… Cu fiecare nou strigăt de tinereţe… Spre Iaşi, spre mine…

Sofia : (privind la Robert, care o privea pe Valeria) Ar trebui să vii să-l vezi cât de curând.

Robert : (entuziast) Da, ne-ai putea vizita! Ar fi perfect!

Valeria: (ridicându-se brusc) Dar parcă spuneam că mergem la cinema?..

Sofia : Ai dreptate. Numai zăpăcitul ăsta ne-a dat peste cap planurile! A trebuit să stea atâta la spital…

Robert : Eh, draga mea… nici nu ai idee… (şi se ridică, oferindu-i braţul)

(se îndepărtează toţi în culise)

Scena II

Scena III

Actul II

Actul III

Back to Despre Victor