Magdalena

celor

Magdalena Timor este din Vest şi în acelaşi timp o studentă eminentă. Profesorii ei spun asta, conducerea facultăţii spune asta, colegii ei de cămin spun asta. Magdalena are 20 de ani şi o pereche de sâni care ar face să pălească de invidie chiar şi Palatul Telefoanelor. Ca două cisterne de gaz, ca două stadioane de atletism, ca două planete în umbră. Aşa îi recită studentul din Est, Marian Taipei, colegul ei de palier, în fiecare seară înainte de a se culca. Zice în faţa oglinzii din baie: Ca două cisterne de gaz sunt sânii ei, ca două stadioane de atletism, ca două planete în umbră pe care doar mâinile mele uscate le mai poate recunoaşte. Vise de provincial, bineînţeles.

          Căminul de studenţi nefamilişti tremură ca o balenă eşuată pe nisipurile fierbinţi ale Asiei de sud-est ori de câte ori Magdalena iese din camera ei. Coridorul se lărgeşte atunci când sânii ei împing aerul ca într-o pompă prea strâmtă, uşile se îndoaie ca nişte coli de hârtie atunci când pulpele ei foarfecă moleculele încinse de pe retina studenţilor lipiţi de pereţi cu gura deschisă şi gâtul uscat. Cărţile ofilesc şi cursurile ard între buzele ei, cunoaşterea poate să se ducă dracului dacă prin preajmă trece Magdalena. Iar când ajunge la lift, spectacolul atinge apogeul. Cablurile ascensorului tremură ca două scrumbii muzicale ascunse printre corzile pianului prăfuit, butoanele de comandă se simt sufocate de sfârcurile ascunse cu grijă după stamba intens colorată care acoperă pudic nişte rămăşiţe de piele bronzată, cabina de lemn ia foc sub tălpile umede ale Magdalenei care ar arde orice buze prea îndrăzneţe şi orice student la seral care ar fi surprins pe podea. În timpul sesiunilor de iarnă, câte vise nu s-au spulberat între pereţii coşcoviţi ai cabinei ascensorului nu mai la gândul că în ea ar putea fi la un moment dat şi Magdalena.

          Cu sânii ei ca două robinete de oleoduct, Magdalena cobora pe scări pentru că suferă de claustrofobie.  Un sentiment mai apăsător decât al poetului părăsit de muză. Marian Taipei ţine un jurnal al fiecărei zi în care Magdalena nu apare, a fiecărei nopţi în care Magdalena adoarme cu capul plecat pe câte o filă de carte, a fiecărei străzi pe care Magdalena se plimbă singură, a fiecărui plop pe lângă care trece.

          Marian Taipei ar ţine un jurnal şi al fiecărei guri de aer pe care Magdalena o trage pe esofag, dar niciodată forţele unui poet nu sunt atât de mari încât să se poată apăra singur. Când Marian scrie pe oglinda din baie "dansez cu moartea un ultim tangou în lumina acestei seri" Magdalena întoarce pagina cursului care vorbeşte despre romantismul german. Astfel, niciodată două spirite nu se pot întâlni. Marian Taipei rămâne cu bucuria că în căminul de nefamilişti el este unul fericit pentru că o are alături, la câţiva pereţi de beton depărtare pe muza inspiraţiei lui: Magdalena. Uneori pentru a fi fericit este nevoie de atât de puţin.

          Mai sunt şi alte imagini ale Magdalenei aşa cum le vede Marian în momentele lui de inspiraţie: fesele ei ca doi sâni fără sfârcuri, muntele Venus ca un podeţ suspendat spre Peştera Muierii, dumnezeule unde te poate duce Poezia în serile ploioase, când becul veiozei este ars, locuri încâlcite ca un tunel fără nici o luminiţă întins înaintea ochilor. Uite-l pe Marian Taipei cum stă cu urechea lipită de tocul uşii, betonul e prea rece, pentru a descoperi cu o secundă înainte momentul unic în care Magdalena deschide ochii, răsucindu-se în aşternut cu puţin înainte de a se trezi definitiv în această zi. Cum pândeşte Marian Taipei primul ei strigăt înăbuşit de fecioară. De studentă emerită, aşa cum o ştie toată lumea la Facultate. Iar Facultatea nu este locul ăsta mizerabil al căminului de nefamilişti, ci locul fermecat unde poezia se întâlneşte cu geometria.

          Uite, acum intră în baie, zice Marian şi-şi notează acest amănunt în jurnal, acum dă drumul la duş, şi în momentul acela unic Marian ar dori să fie apa alergând leneşă prin ţevi, din canalizare prin coturi şi robinete, printre etaje şi cotloane pentru a ajunge năvalnic în gura duşului şi peste corpul Magdalenei, şerpuind printre sânii ca două panouri solare, alunecând peste pulpe, printre degetele de la picioare şi peste unghiile vopsite în roşu. Deşi e un puturos, Marian a simţit anul trecut că trebuie să treacă toate examenele şi asta doar pentru a fi mai aproape de Magdalena. Pentru prima oară în viaţa lui de student a intrat şi în biblioteca facultăţii şi asta doar pentru că acolo, în rândul de lângă fereastră, ultima masă, îşi găsise loc şi Magdalena. Aveau dreptate profesorii să o considere o studentă eminentă, capul ei era cufundat între filele cărţii ore în şir.       

          Urmărind-o cum citeşte de abitir, Marian avu prima criză de depresie. Îşi dădu seama că el nu va avea acces la cultură ca Magdalena pentru că îi lipsea concentrarea. Mintea lui nu se putea concentra mai mult de două minute asupra unui subiect şi asta nu numai pentru că se afla în preajma Magdalenei. Neputinţa asta venea cu siguranţă din ardoarea cu care intrase în Poezie. Poezia îi măcina sufletul şi-l făcea inapt să trăiască în plenitudine bucuriile vieţii. Nu trăia decât pentru Magdalena şi ea era Poezia lui.  Când scria "dansez cu moartea un ultim tango, palid şi plin de nesaţ", se gândea la Magdalena, bineînţeles. Când vorbea despre sânii ei se referea la Poezie. Din acest cerc vicios nimeni nu-l putea trage pe Marian Taipei. Magdalena Timor nu iubea voracitatea lumii şi de aceea se retrăsese în universul literaturii, o lume inchisă în care doar metaforele contau, în care marii autori se întâlneau după moarte, fără pasiuni şi resentimente.

          De aceea, în ziua în care o tipă de la etajul doi anunţă la avizier că doreşte să fie ştearsă de la întreţinere pentru că se mută, Magdalena găsi de cuviinţă că poate să-şi ofere o perspectivă mai luminoasă şi o cameră în plus pentru confortul ei. Pleca dintr-o garsonieră pentru a se muta într-un apartament cu vederea spre sud. Pleca de la etajul patru pentru a se muta la etajul doi. Pentru ea asta era un pas înainte pe scara socială. Pentru Marian Taipei această simplă mutare concura cu o catastrofă. În loc de câţiva pereţi între el şi muza lui se plasau acum două etaje şi pentru un cămin de nefamilişti asta este enorm. Marian simţi că un demon nesăţios îi muşcase din piept, din plămâni şi din inimă, lăsând în urmă o văgăună sângerândă. O vreme umblă prin cartier cu pieptul acoperit cu un pulover, apoi, când primăvara sosi trecu la nişte tricouri uşoare. Timpul şterge orice rană, îşi spuse Marian Taipei, mai ales în Est, unde anotimpurile sunt mai carnivore decât viespile.

          Primul lucru pe care îl observă Magdalena când intră în apartament este tapetul roşu şi lampadarul cu abajur de aceeaşi culoare. Nici urmă de rafturi pentru cărţi, noptiere sau birou. Doar perne pufoase în formă de fese, toate de piele cu inserţii orientale, un pat rotund acoperit cu o pătură roşie şi o casetă de lemn cu arabescuri. Magdalena îşi petrece primele trei zile într-o dulce nepăsare. Îşi aranjează cărţile pe lângă pereţi, îşi transformă masa din bucătărie în birou, schimbă abajurul lampadarului cu unul de mătase albă şi-l aşează în dreptul biroului improvizat pe care acum stau într-o ordine debusolată cursurile ei strânse de-a lungul anilor pe care Magdalena Timor le-a dedicat literaturii universale. Chiar şi Marian Taipei observă, în momentul în care trece pe lângă ea, că fata are obrajii mai roşii decât altădată, că vântul trece altfel prin pletele ei, într-un cuvânt că este mai liberă decât în vremea când locuia în garsoniera de la etajul patru.

          Şi profesorii observară schimbarea din fiinţa studentei lor eminente, parcă pieptul era mai gol în calea vremii, parcă pulpele ei stăteau mai frumos pe canapelele de piele, parcă dorinţa de a cunoaşte mai mult despre frumuseţile unice ale literaturii era mai vie ca niciodată. Toată lumea era mulţumită. Magdalena că trecea de la o garsonieră la două camere, profesorii că vedeau o fată parcă mai apetisantă ca altădată, parcă erau şi ei mai pofticioşi ca altădată, ba era mulţumit chiar şi Marian Taipei era mulţumit în felul lui, îşi dorea muza mai mult decât niciodată, camera lui era tapetată acum cu poemele pe care le închina fetei din Vest. Unul dintre ele spunea "sânii ei ca două montgolfiere, ca două planoare în flăcări" deşi Magdalena mai avea şi alte părţi ale corpului care puteau fi amintite ca să nu mai vorbesc despre corpul spiritual al fetei şi el la fel de apetisant caşi zona ei pubiană.

          Bibliotecara, obişnuită cu amănuntele livreşti observă într-una din dimineţi o primă schimbare în ţinuta Magdalenei. Pentru prima oară de când urma cursurile facultăţii de filologie, Magdalena nu mai purta sutien. Marian, prea ocupat cu Poezia trecu peste acest amănunt. Ce s-a întâmplat? o întreabă bibliotecara pe Magdalena în momentul în care îi întinde cartea cerută pentru lectură, ceva despre romanticii francezi. Bibliotecara era studentă la fără frecvenţă şi găsise acest loc la bibliotecă ideal pentru a-şi completa cunoştinţele filologice şi a-şi putea câştiga banii pentru o existenţă umilă. Asta îi plăcuse bibliotecarei chiar şi la Magdalena, îşi ardea tinereţea pe colţuri de masă pentru a deveni profesoară în cine ştie ce sătuc de câmpie. Pe când alte fete, de vârsta ei, închideau programele de strip-tease din barurile de noapte dacă nu chiar sprijineau stâlpii de beton pe străzi sordide din cartiere mărginaşe.

          Da, Magdalena era studenta emerită a facultăţii de filologie şi o viitoare stea a Universităţii. Pro-decanul facultăţii vedea în Magdalena, dincolo de pântecul ei, un viitor cadru didactic în stare să mulţumească chiar şi cele mai stricte exigenţe, profesori şi studenţi laolaltă. Cu fizicul ei fata putea ajunge departe în cariera didactică, dacă  nu chiar în cercetare. Doctoratul îi stătea la picioare, la picioare îi stătea şi corpul profesoral, cu excepţia asistentelor care îşi mâncau unghiile la seminarii.

          După trei zile de acalmie coruptă de vremea ploioasă, Magdalena îşi intrase în ritmul ei normal. Totul era aranjat în noul ei apartament, cursurile erau puse în ordine, dorinţa ei de a cunoaşte literatura română şi cea universală mai puternică decât niciodată. Asculta muzică în surdină şi nimeni din căminul de nefamilişti nu bătea cu coada măturii în calorifere. Rar se auzea târşâit de papuci pe coridoare, rar se spărgea vreo sticlă de băutură pe casa scării şi în general ţipete de copil râzgâiat nu se prea auzeau. În alte cămine de nefamilişti situaţia era scăpată de sub control, dar în blocul în care locuia Magdalena Timor toate acestea lipseau. Era o linişte aproape matriarhală, a acelor timpuri în care nemulţumirile erau ţinute sub obroc cu o mână sigură de femeie. Bărbaţii erau folosiţi o singură dată apoi aruncaţi. Erau începuturile societăţii de consum. Acum lucrurile erau mult mai simple.

          Când soneria sparse aerul liniştit al apartamentului, Magdalena tocmai ieşea din baie, îşi aruncase pe ea halatul alb înflorat şi se pregătea să citească vreo câteva pagini din istoria literaturii universale, capitolul dedicat romanticilor italieni. Apoi al doilea ţârâit parcă ceva mai impertinent, mai pofticios, mai nerăbdător.

          - Cine e, întrebă Magdalena cu mâna pe pieptul ud.

          - Marcel, sosi răspunsul, ştiu că mă aştepţi, iubito.

          - Domnule, nu aştept pe nimeni, spuse Magdalena privind prin ochiul magic împlântat în centrul optic al uşii.

          - Cum nu mă aştepţi, iubito? N-am vorbit la telefon? Nu ţi-am spus că vin astăzi? Nu e astăzi vineri? Nu aşa am vorbit? spunea vocea lui Marcel caldă şi dornică de lungi conversaţii spirituale.

          - Eu locuiesc aici de trei zile şi n-am vorbit cu nimeni la telefon pentru că nici nu am telefon, domnule oricine ai fi, spuse Magdalena aproape amuzată. Acum era sigură că bărbatul greşise uşa. Poate aţi greşit uşa, mai spuse.

          - Nu-i ăsta apartamentul 36?

          - Ba ăsta e, spuse Magdalena.

          - Deci n-am greşit nici o uşă, domnişoară.

          Era clar, Marcel îşi dădea seama, în sfârşit, că nu stă de vorbă cu femeia iubită, ci cu o necunoscută, cu o voce catifelată, cu o promisiune în cele din urmă.

          - N-aţi greşit, spune Magdalena. |sta e apartamentul 36, dar eu nu sunt iubita dumneavoastră.

          - Se pare că aşa este, dar asta nu înseamnă că nu putem discuta despre literatură. Iubeşti literatura, nu-i aşa?

          - Da, dar nu-mi place să sune străinii la uşă, spune Magdalena.

          - Nici mie nu-mi place să discut literatură în faţa unei uşi închise, spune Marcel. Deschide uşa şi o să descoperi un om deosebit şi nu un criminal în serie.

          - O deschid doar pentru un minut şi după aceea o voi închide, am de învăţat, spune Magdalena.

          Deschide uşa cu convingerea că este samariteanul care oferă o cană de apă însetatului din deşert, o fărâmă din frumuseţea literaturii unui însetat de cultură, o mână întinsă zădărniciei.

          Marcel nu-i deloc un bărbat urât, dimpotrivă, după toate canoanele este un bărbat chipeş, are în mână o pungă de plastic cu două sticle de şampanie, un buchet de flori în mâna cealaltă, este jovial, încântat că n-a nimerit într-o curte cu câine rău, dimpotrivă, într-o casă cu o fetişcană grozavă, are sânii ca două butelii, îşi spune Marcel în gând satisfăcut pentru început de descoperire, tocmai în sordidul cămin de nefamilişti cu care de altfel era destul de bine familiarizat. Faptul că Magdalena spărgea betonul cu pieptul, că pulpele dogoreau ca aerul fierbinte din termocentrale, spre deosebire de acelea răcite ale fostei locatare din apartament pe la care trecea din două în două săptămâni, dădea un plus de culoare locului şi un plus de încredere unui bărbat care suferea că activitatea zilnică în mica lui firmă de ciorapi îl obliga să se mulţumească doar cu mici aventuri fără suspens cu o târfuliţă de cartier în vreme ce prospăturile erau rezervate pentru alţii. Iată că acum venea soarele şi pe strada lui, providenţa îi scose în faţă o femeie extraordinară, proape ireală, ca în revistele pe care le citea în pauza de masă, în faţa unei cafele reci şi a unui hamburger călâi. Fusese de mic copil un om credincios şi acum, se vede treaba că ăl Bătrân îl răsplătea. Momentul era cât se poate de bine ales, adică tocmai acum când se părea că pentru el partida era pierdută şi cel mai bun lucru la care se putea aştepta pentru anii ce urmau era o binemeritată andropauză. Până atunci însă, sânii Magdalenei îi surâdeau de sub halatul de baie, îi făceau cu ochii, carnea tot carne rămânea. Marcel trece repede în bucătărie de unde se întoarce cu două pahare, ştie bine a se mişca în apartament, toarnă şampania în pahare şi e gata să discute despre literatură.

          - Ce părere ai despre romanticii germani? îl întreabă Magdalena.

          Marcel n-are o părere prea bună, lui îi place Shakespeare şi o mulţime de alte lucruri la Magdalena. I le spune pe rând, soarbe din şampanie şi mângâie genunchii Magdalenei cum ai mângâia un caniş. Ochii puţin speriaţi ai fetei strigă după ajutor, dar şampania îi dă curaj şi după o vreme renunţă la strigăte. Marcel nu e un băiat rău, iubeşte literatura iar şampania pare mai bună decât romanticii italieni. Marcel spune că este îndrăgostit până peste urechi de Magdalena, Magdalena spune că n-a mai întâlnit un bărbat atât de cumsecade şi de drăguţ, de tandru şi de pătimaş. Marcel îi spune că fetei că are un mare viitor, că poate ajunge actriţă de film la Hollywood, Magdalena îi spune că iubeşte literatura mai mult decât orice pe lume. Marcel o înţelege şi în timp ce-i desface cordonul halatului de baie jură că vede cel mai frumos lucru din lume, dracu s-o ia de literatură, este mult mai deosebită decât fata care locuise în apartament, Teofila, e vorba despre calitate, corp, univers mental. Magdalena, ambetată de şampanie şi mângâieri e în pragul de a da dracului şi ea literatura, o viaţă arsă pe marginea unui colţ de masă şi pe Teofila sau cum dracu o chema, care se cărăbănise din apartament, cu toate păcatele ei. Marcel îi spune fetei că vrea să se căsătorească, că n-a mai întâlnit o asemenea femeie până acum, că a ajuns la o vârstă când îşi doreşte un copil, un cămin şi un Volvo. Magdalena râde încântată şi pulpele încep să-i tremure ca nişte fâşii de staniol în bătaia vântului. Buzele îi dogoresc şi simte  presiunea bărbatului pe pulpe. Apoi spuse brusc, fără nici o remuşcare:

          -Pot să-mi culc capul în poala ta?

          Această întrebare dezgheţă ultimul cub de gheaţă din sufletul Magdalenei. Era primul bărbat pe care-l auzea citându-l pe Shakespeare, dintr-o piesă atât de grea ca Hamlet. Şi în loc să-i răspundă ca o Ofelie cu minţile rătăcite, pudică şi bine crescută, "nu mai vorbi măscări", buzele ei înroşite de sudura săruturilor rostiră propoziţia de capitulare "fă ce vrei cu mine" ceea ce se dovedi a fi o mare greşeală pentru că Marcel nu avea suflet în privinţa posedării sexuale.

          Magdalena îşi pierdu în acea seară virginitatea bine camuflată sub un zâmbet şăgalnic şi se îndrăgosti nebuneşte de Marcel, bărbatul căruia nu-i era străin nimic din ceea ce era omenesc. Magdalena adormi în momentul în care zorile se ridicau deasupra Oraşului iar Marian Taipei scria ultimul vers al unui sonet romantic în cinstea neprihănitei sale muze. "Iar viaţa mi-e lacăt pe pulpele-ţi reci" spunea poetul fixând cu privirea tulbure filamentul incandescent al becului din veioză.

                   În ziua care urmă acestei întâmplări puse la cale de un hazard nemilos, fără memorie, Magdelena lipsi pentru prima oară la cursul de literatură universală, spre surprinderea aproape unanimă a colegilor şi chiar a profesorului care pentru prima oară de când o cunoştea pe Margareta avea sufletul greu, de parcă pierduse la o imaginară ruletă mari sume de bani pe care nu le avea. Unii crezuseră că ceva foarte grav i se întâmplase Margaretei, alţii puseră pe seama unei indispoziţii trecătoare îndepărtarea eminentei studente de ţărmurile somptuoase ale literaturii. Chiar şi Marian Taipei scăpă în pauza dintre cursuri un subţiat suspin în care pasiunea polară pentru sânii vecinei lui se amesteca tandru cu trăirile platonice care-i înflăcărau imaginaţia.

          Când Magdalena deschise ochii nimic nu anunţa vreo nenorocire. Era mulţumită, era eminentă şi nu fuma. Moale ca o eşarfă multicoloră întinse mâna după corpul amantului ei îndrăgostit de marea literatură şi doar în momentul în care nu-l descoperi se trezi de-a binelea. Nici măcar o lămâie nu-i putea alunga zâmbetul de mulţumire de pe chip deşi unele locuri încă o dureau. Trăise o noapte feerică şi pentru aşa ceva omul ar trebui să aibă nouă vieţi, ca pisicile, îşi spuse Magdalena înainte de a intra în baie. Iar când ieşi, exact în acel moment în care ieşise din baie se produse  catastrofa. Biletul infam, spărgătorul de iluzii, piaza rea: Iubito a trebuit să plec în mare grabă, dar îţi promit că ne vom vedea săptămâna viitoare. Şi asta nu fusese nimic. În cutia de lemn cu inserţii orientale, peste pixurile cu care ea îşi lua notiţe şi sublinia pasajele mai importante din cursuri zăceau aruncate câteva bancnote de o sută de mii de lei. Câteva nu înseamnă zeci de bancnote, dar nici doar trei. Era un milion de lei. Cam cât o bursă lunară de merit şi asta pentru o singură noapte.

          Câteva zile, aproape o săptămână, Magdalena stătu cu privirea aţintită în tavan, gândindu-se la viitorul ei. Ştia că Marcel îi scrie versuri pe ascuns şi aproape că-i părea rău că nu avusese ocazia să le audă. Poate şi băiatul era prea timid, poate şi ea privise în jos, doar spre foile manualelor de literatură. Trecu pe la facultate, ba intră chiar şi la bibliotecă unde răsfoi absentă câteva cărţi de teorie a literaturii, examenele băteau la poartă. Apoi  traversă oraşul cumpărându-şi câteva nimicuri, bibelouri cu care să-şi înfrumuseţeze camera, să-i dea un aer mai puţin auster, mai cald, mai feminin, mai atrăgător. Aşa îi spusese Marcel înainte s-o ameţească definitiv, camera asta trebuie să respire a femeie. La dracu, îşi spuse Magdalena, are dreptate, nemernicul. De dorit îl dorea cu ferocitate şi fiecare zi care trecea fără să-l strângă în braţe şi fără să descopere insulele plăcerii ascunse de fiecare dată în altă parte a corpului i se păreau ca un dezastru minier, zile vii strivite sub mii de tone de steril. De câteva ori, Marcel îi spuse că o să-i scoată sufletul din el cu pofta nesăbuită pe care o arăta pentru împerechere. Margareta trăgea din ţigară şi zâmbea, adică nu ştie ea ce-i poate pielea?

          Aşa trecu prima lună. Într-o după-amiază de februarie, în care crivăţul alerga pe sub ferestre ca o haită de câini în călduri, soneria tremură veselă deasupra uşii. Magdalena era demult cu mâna pe clanţă. Camera era împodobită de acum cu panglici roz, lanţuri de mărgele, lanţuri de scoici, coşuri din nuiele, o mică măsuţă de lemn cu rotile pentru servitul băuturilor, o frapieră scundă, perdele şi draperii noi. Marcel o întâmpină ca un descoperitor de noi continente şi o strânse în braţe ca pe o prietenă veche. O întrebă cum mai e pe la facultate, ce a mai studiat, ce literatură îi place mai mult. Magdalena îi răspunse, minţind într-o oarecare măsură că şi-a luat toate examenele, că se gândeşte să îşi dea doctoratul când va termina cursurile şi că şi-a ales şi tema. Dar marcel era prea preocupat pentru a o întreba care e tema doctoratului. Era puţin nervos, deşi tot plin de atenţii, plin de şotii, îi muşca sfârcurile cu dinţii, gâdilând-o cu mustaţa tăiată scurt, parcă avea ceva pe suflet. O întrebă în fugă cum se descurcă, bine, îi spuse Magdalena. Apoi soneria sună pentru a doua oară într-un sfert de oră şi de data asta cel care deschise uşa fu Marcel. Îl invită înăuntru pe bunul lui prieten Panait, căruia îi făcu imediat o introducere elogioasă.

          -Magdalena, dă-mi voie să ţi-l prezint pe cel mai bun prieten al meu, Panait, inginer la fabrica de automobile din Piteşti. Dacă ai nevoie de ceva piese, n-ai nici o treabă, Panait ţi le aduce cât ai zice peşte, spuse Marcel.

          Magdalena râse înveselită, nu mai cunoscuse în viaţa ei un inginer de la fabrica de automobile şi chiar dacă nu avea maşină şi deci nici de piese nu avea nevoie, îi plăcu băiatul. gen de fost sportiv care joacă tenis doar ca să-şi menţină forma fizică, căsătorit dar fără burtă, un mascul feroce care n-are de gând să-şi devore victimele cu dinţii. Magdalena aranjă masa, turnă băutura în pahare şi spuse o mulţime de lucruri interesante. Râseră toţi o vreme, apoi când se aştepta mai puţin Panait îi spuse Magdalenei că este o femeie fantastică, cea mai tare din Bucureşti, toate le ştia de la Marcel şi ardea de nerăbdare să se convingă. Se convinse în noaptea care urmă că tot ce spusese despre ea Marcel nu erau vorbe în vânt. Spre dimineaţă cei doi amorezi hotărâră să plece la servici, deşi recunoşteau că nu sunt buni de nimic. Magdalena adormi mulţumită nu înainte de a băga de seamă că bărbaţii aruncaseră nişte bancnote mari în caseta de lemn.

          Prin mai, Magdalena intră pentru ultima oare în bibliotecă. Nu ceru nici o carte, adevărul este că avea întâlnire cu profesorul de lingvistică romanică. Intră împreună cu el în micul oficiu din spatele dulapurilor cu cărţi şi-i oferi tot ceea ce nevasta lui îi refuzase de la căsătorie încoace.  Plecă apoi la fel de repede pe cât venise şi astfel punea cruce carierei de filolog eminent pentru care fusese invidiată de atâta lume. Pierduse şi interesul pentru romantici şi interesul pentru studiul literaturii universale. Era acum atrasă de noile rujuri de pe piaţă, de fustele de piele care lăsau să se vadă fesele goale sub tiv şi de pantofii cu talpă groasă de plastic. Uneori, pentru a gusta aventura din mers intra prin veceurile restaurantelor de lux şi în schimbul unei bancnote roşiatice îşi oferea gura sexului grăbit. În rest, prefera siguranţa camerei ei unde lucrurile începură a se strânge şi în care nimic nu mai amintea că este sclava literaturii. Bărbaţii, la urechile cărora ajunsese zvonul că nimeni nu o poate întrece pe Magdalena în arta amorului, veneau, sunau la uşă, erau mulţumiţi în felurile în care ei doreau, lăsau banii în vechea casetă de lemn şi plecau. Marcel mai trecea pe la ea, dar din ce în ce mai rar, la o lună două, când avea drum prin Bucureşti, afacerile eşuau pe zi ce trecea, nimic nu mai era ca înainte.

          Magdalena îşi cumpărase un abajur de mătase roşi şi îşi tapetase camera plăcerilor în roşu, cu perne de piele roşie, cu hamuri şi biciuri de piele neagră, cu cătuşe şi măşti. Se lăuda că nimeni nu a plecat nemulţumit de la ea şi că dacă ar vrea să-şi cumpere o vilă pe malul lacului Herăstrău, ar putea-o face fără nici o problemă. Dacă n-o făcea, asta era din pricină că se ataşase de căminul de nefamilişti. Bărbaţii veneau mereu cu câte o atenţie, cu un tablou, un covor, un dulap, o oglindă. Chiar şi inginerul de la fabrica de automobile de la Piteşti se ţinuse de cuvânt şi de fiecare dată când trecea pe la ea îii aducea câte o piesă de maşină: ba un carburator, ba o pompă de ulei, câte un radiator, o pereche de planetare, chestii din astea, să fie, zicea. Mici atenţii zicea. Îşi făcuse carte de credit la bancă, îşi transforma câştigurile în dolari în aşa fel încât caseta veche din lemn era mereu goală şi hrăpăreaţă. Pentru întâlniri era nevoie de un simplu telefon. Magdalena era oricând gata să vindece depresiile bărbaţilor tracasaţi sau angrenaţi în proiecte istovitoare. Gata oricând să umple golul lăsat de dezamăgiri şi de dramele pasionale care nu se mai sfârşeau în Oraş.

          Toţi locatarii din căminul de nefamilişti trecură prin apartamentul Magdalenei şi unii îşi aduceau şi prietenii care aveau o familie fericită. Doar Marian Taipei continua să creadă în muza lui, în cea care era eroina jurnalelor lui intime, zeiţa Poeziei lui. Stătea în baie şi n acea singurătate frivolă recita versurile pe care i le scrisese singurei studente eminente pe care o cunoscuse. renunţase la o familie tocmai pentru a nu fi obligat să plece din căminul de nefamilişti, din apropierea ei. Ştia că într-o zi, când timiditatea lui avea să fie învinsă, avea să-i bată la uşă, să intre înăuntru şi să-i recite pe dinafară toate poeziile pe care i le scrisese de-a lungul anilor. Iar sărbătoarea aceasta spirituală nu era departe.

          Era sfârşitul toamnei şi pentru Marian Taipei se putea spune că este sfârşitul pubertăţii spirituale. Cu inima cât un purice, Marian Taipei, băiat din câmpiile de Est sună la uşa Magdalenei Timor, fata viselor din Vest. Ţinea strâns sulul de hârtii pe care scrisese o parte din poeziile ultimului an, toate pentru muza lui inspiratrice.

          - Am venit astăzi, deşi doream să fac acest gest de mai bine de doi ani, începu Marian Taipei. Apoi lăsă ochii în jos în faţa muzei îmbrăcate în nişte colanţi negri care-i intrau între fese, ci sânii ei abominabili strânşi în corsetul labil al sutienului, gata să explodeze în faţă.

          - Intră mai repede, spuse Magdalena, că e frig.

          - Ai puţin timp liber, întrebă Marian.

          - Am, spuse Magdalena Timor, dar să ştii că nu fac sex anal, nu fac sex neprotejat şi nu te las să-mi murdăreşti părul cu spermă, ai înţeles?

Din acea seară Marian Taipei îşi găsi liniştea. O linişte aproape familială într-un găozar de cămin de nefamilişti.