Ne-am despărţit, s-a pierdut Generaţia 80. O caută lumea printre cocoloaşe de hârtie. Împrăştiată în patru vânturi, despărţită de ape, de dealuri şi de interese. Rămânem prieteni, tragem o gură de aer în piept. Ne întâlnim mai întâmplător decât o furtună cu grindină. Suntem prieteni îndepărtaţi, despărţiţi de o vară. Iar când ne apropiem parcă mai tare ne despart bordurile şi şinele de tramvai, suntem ca nişte bărci magnetice. Încercăm să ne apropiem şi cu cât încercăm mai tare, cu atât mai greu ne vedem. Şi anotimpurile au rămas doar două.

Uite, zici că suntem vii. Că mai avem puterea să ne dăm mâna, să zâmbim, să mai spunem o glumă. Ne retragem la umbră şi tragem din ţigară, învârtim amintirile pe deget. Ne agăţăm de ele ca beţivii de stâlpi şi de garduri. Acelea ale anilor cu plete, când străbăteam bulevardul Oraşului cu pieptul gol, atârnaţi de gâtul femeilor uşoare. Acum înghiţim pe nemestecate oxigen greu ca munţii de sare. Rezistam pentru că eram mai aproape unul de celălalt, nu simţeam frigul şi nici oboseala. Acum ne-a intrat frica în oase. Ne temem să nu pierdem şi ultimul lucru care ne-a mai rămas: prietenia. Aia veche şi inoxidabilă. Aia radioactivă. Prietenia ne ţine în viaţă. Nu moare pentru că are timpul de înjumătăţire de 130 de ani, ca Cesiul.

Măcar tu nu ne laşi de izbelişte. Tu ştii mai bine decât mine că un prieten nu moare. Dimpotrivă, stă cuibărit în tine, se agaţă de fiecare alveolă, de fiecare os şi de fiecare muşchi. Cufundat cu capul în venele tale subţiri şi în carotidă, prins în sinapse, crucificat în păienjenişul tău de vise. Merg pe bulevardul Oraşului, sunt ca un montgolfier dezafectat,  mă mişc mai greu, mă târăsc pe asfalt şi nu mai privesc cerul. Mi-e frică să mai merg cu pieptul descoperit. Mi-e frică să nu te lovească vreo piatră, vreun curent de aer rece. "Pe umărul meu, Moartea a venit de multe ori să plângă, ca o muiere proastă", îmi zici. Aşa, ca să mă îmbărbătezi.Uite, acum te agăţi de sufletul meu, nu vrei să mă laşi, strigi mut la mine, nu te pierde cu firea, bătrâne. ce dracu! Stai cu capul pe umărul meu şi mă dojeneşti, “te agiţi prea mult, bătrâne, pe bune”.

Şi când vine vremea să adormi, înaintea zorilor, speriat de umbre şi de literatură, de zgomotul îndepărtat al bulevardului, de ţipătul îngrozit al miresei din apropiere, atunci scoate capul prietenul adevărat, acela cuibărit în tine, cu capul scufundat în carotidă şi cu rădăcina înfiptă în cer. Apare pe nesimţite, tu zici că ai adormit, dar nu este deloc aşa, te atinge pe umăr şi-ţi spune câteva cuvinte, gata să te îmbărbăteze, să-ţi arate calea, să nu te rătăceşti prin viaţă, printre zilele care ţi-au mai rămas, spune: Lasă, bătrâne, nu te pierde cu firea. Zâmbeşti. Ştii că el traversează Prima lui Noapte Liniştită, rămâi doar tu să te chinui în continuare, să suferi în barca ta magnetică. Ai grijă de tine, bătrâne. Ai grijă.

Asculţi cum se trezeşte Oraşul, mereu cu un prieten mai puţin. Uite-i, au ajuns în intersecţie, în dreptul Universităţii, de unde a pornit totul, prietenia, literatura, viaţa. Toţi legaţi la ochi, ca nişte condamnaţi la moarte care nici măcar nu s-au născut. Nu ştim încotro să apucăm. Ne-am rătăcit? Dacă am vedea cu adevărat, atunci am şti că nu te pierzi niciodată de prieteni. E acolo, cuibărit printre alveole şi doar rareori îşi permite să vină să plângă pe umărul tău: Bătrâne, mi-au rămas atâtea lucruri de făcut, când dracu o să mă liniştesc şi eu? Iar tu priveşti cum ţi-a ajuns apa până la nas şi nu mai poţi respira pe gură, nu-ţi mai poate ieşi sufletul din piept, a rămas captiv printre amintiri. Nu-ţi rămâne decât să scrii măscări pe ziduri, s-o ia dracu de lume, asta zici, eşti în intersecţie şi toate drumurile sunt zidite.

Copyright George Cuşnarencu 2003