Capitolul de faþa este construit in scopul clarificarii acelor concepte care apar cel mai des in cadrul lucrarilor de specialitate pe tema securitati europene. Metoda de abordare este una bazata pe selectarea de patru concepte aflate intr-o relatie de inter-determinare, concepte care au avut o intensitate mai mare in explicarea fenomenului de securitate europeana. Cele pertu concepte sunt cele de instabilitate, interes german, strategii de securitate si ideea de hegemon european. Acesti termeni apar in mod periodic in majoritatea analizelor facute pe ECSE fie ca ele sunt la nivel de ziare, reviste sau carti la care s-a facut referire primele trei se determina reciproc iar ultima apare ca o sinteza a celor trei. Abordarea este facuta din perspectiva influentei germane asupra acestei regiuni. Ipoteza este ca declararea unei regiuni ca fiind instabila se influenteaza catalogarile ulterioare si determina restructurarea si refolmularea statetegiei statutului de influenta respectiv a controlului vecinataii. Cea mai viabila solutie la acest gen de cadu este oferita de ultimul concept: cel de hegemon, mai bine zis genul de hegemon propus de Germania care apare ca un plan de stabilizare a regiunii. Prin formularea de definitii cu utilizare partiala pentru aceste concepte ( care au o capacitate de explicarte limitata) voi incerca sa aduc o interpretare generala a temei ananlizate.

Primul concept este cel de instbilitate in cadrul ESCE. Acest concept trebuie analizãt in legatura cu ideea de amenintare si putere ce apar in cadrul regiunii. In anii dominatiei sovietice problema centrala era realizarea unei” logici de schimbare prin stabilizare”. Willy Brandt explica faptul ca politica germana de est si politica Germaniei sunt explicite in necesitatea lor de a “ stabiliza status quo-ul in mãsura depasirii lui ”¹. Esenta acestei afirmatii consta in indepartarea amenintarilor asupra regiunii. Acest lucru va face posibila securizarea zonei dar mai ales a realtiilor Est-Vest si va schimba conditiile domestice din Europa Centrala si de Est. Securitatea europeana apare cu doua sensuri diferite, ca: securitate regionala internationala si ca securitate euro-nationala. Prima este considerata sa fie importanta inainte de 1989, a doua a primit mai multa greutate dupã revolutii. Cu disparitia vechilor ideologii si institutii precum si a structurilor politice, economice, politice si sociale, Estul se confrunta acum cu mari mutatii in aproape orice domeniu de activitate. Vestul este si el confruntat cu noi amenintari economice si politico-intergrative. Amenintarile asupra Europei se definesc in functie de referirile care se fac la conceptele de fragmentare si balcanizare. Problema este dacã importanta acestor tendinte este in crestere, determinand o si mai mare ascendenta a ideei de amenintare. Balcanizarea poate fi inteleasa ca o rupere la nivelul unitatilor politice mai mari, in parti mai mici, ostile statelor exploatate si manipulate de cãtre state mult mai puternice. Este si o modalitate de materializare a amenitarii in scopul legitimarii aliantelor construite. NATO a fost construit, zicea Bush, nu impotriva unei anumite tari sau puteri ci impotriva amenintarilor in faþa nesigurantei si instabilitaii. Germania este una dintre puterile care au sustinut balcanizarea in intentia sa de a crea state mici si vulnerabile, mai usor de intergrat si mai potriviti ca parteneri. O tendinta spre balcanizare determina fragmentare si necesita interventia in spiritul institutiilor de securitate. Deci, este cea mai clara dovada ca ele sunt necesare. Interventia este motivata de crearea stabilitatii si faciliteaza intergrarea care apare mai nou ca o valoare. O buna intelegere a in securitati trebuie realizata in functie de modul de re-definire a regiunii est Europene. Aceasta apare tot mai difuz prezentata iar odata cu aceasta se descentralizeaza si amenintarea, facand si mai dificila in a fi definita si detectata. Fiecare parte isi joaca rolul in cadrul noii arhitecturi structurale europene. Teoria traditionala a bilelor de biliard se transforma intr-un joc cu bile mult mai fragile, a caror manevrare prea brusca poate detrmina pierderea jocului. Acest lucru determina cresterea in importanta a statelor de marime medie, oferindu-le posibilitatea de a–si mari capacitate de influentare precum si rolul asupra structurilor fragmentate ale imprejurimilor.

Acesta este cazul Germaniei in regiunea ECSE; mai exact, noua pozitie a statului care s-a unificat intr-o regiune in care cele mai multe state s-au despartit. Este asemeni unui scenariu in care, dupã distrugerea stabilitatii impuse de comunism, o noua stabilitate calculata se instaura avand urmatoarele caracteristici. Prima se refera la dezmembrarea URSS si la disparitia blocului ideologic din estul Europei, fapt ce a determinat crearea unui gol de autoritate in aceasta zona problematica. In al doilea rand, a aparut un stat puternic si important, strategic plasat si cu o capacitate economica de invidiat, cu reale capacitati de preluare a rolului de lider si stabilzator a casei europene.

Marea Britanie este una dintre marile puteri, dar nu detinea conexiunile necesare cu Estul Europei si mai mult ca imaginea lui Churchil la Ialta era inca vie. Franþa era mult prea idealista in cat si prea slaba pentru a face parte din ecuatie. Sin gura putere care putea sa faca ecuatia sa functioneze era Germania Unificata. Era Unificarea Germaniei ce l-a determin at pe Mitterand sa afirme ca : “noi trebuie sa in sistam asupra fatetei intergrationiste in Europa, in mãsura sa se evite un nou Razboi European”².

Pozitia Germaniei in cadrul continentului reprezinta destul de mult. Este foarte important sa fie inteleasa corect ideea pozitiei germane, si nu sa se recurga la o invinuire a actiunilor sale, cand de fapt ar deveni greoi procesul fara puterea Germaniei in zona. Transformarile care au aparut dupã caderea comunismului au impus asupra Germaniei necesitate redefinirii interselui sau in regiune. In primul rand pentru ca a crescut influenta sa asupra zonei si in al doilea rand din cauza asteptarilor tot mai mari din partea ECSE si a Aliatilor sai vestici, in conditiile in capacitatii lor. Aceasta miscare de la o democratie stabila la un stabilizator al ECSE si a Europei de Vest, determina ca politica Germaniei in acesta regiuna sa fie definita sub diverse ipostaze si in stransa legatura cu perspectvele sale globale si regionale." Politica externa si de securitate nationala a Germaniei este bazata pe cinci interese centrale: 1. Mentinerae in siguranta a teritoriului sau national; 2. Intergrarea alaturi de democratiile vestice in cadrul Uniunii Europene si NATO; 3. Mentinerea in cele mai bune conditii a relatiei cu Statele Unite; 4. Promovarea egalitatii si cooperarii bazate pe parteneriat cu statele din Estului Europei; 5. Respectarea drepturilor omului si a regulilor economice care sa determine aparitie unei economii de piata europeana.³ Interesele politicii externe germane sunt in stransa legatura cu instrumente specifice cum este dialogul cooperarea, multeralismul. Guvernul german ar trebui sa foloseasca aceste instrumente pentru contra-balansarea dorintelor si necesitatilor sale. Pentru a fi mai specifici si privind mai de aproape tabela de interese germana urmatoarele pot fi spuse: Germania este doritoare sa: se implice tot mai mult in gasirea de solutii crizelor si conflictelor care ar ameninta stabilitatea sa; intarirea prezentei NATO intr-o asemenea mãsura in cat sa se potriveasca cu interesele germane in regiune dar si in afara ei; egalitate intre SUA si o Europa Unita; intarirea statutului ONU ca instanta globala in solutionarea conflictelor iar cea a OSCE ca organizator regional in ter-statal; protejarea Germaniei si a cetatenilor sai faþa de presiunile de poltica externa; stabilitate germana in cadrul unui contin ent european.

In acest context de redefinire, Germania apara ca un stalp al securitatii Europene si un satelit perfect al SUA, ceea ce inseamna ca absenta SUA ar putea cauza puternice dezordini in cadrul continentului European. Dar de ce este Germania interesata intr-o intergrare continua si o abandonare treptata a avanatajelor sale de mare putere. Cunoscut ca neofuctionalism aceasta perspectiva este o versiune a liberalismului politic. Institutionalizarea intergrarii europene civilizeaza anarhia; institutiile internaþionale au efectul de a reduce nesiguranta si scaderea costurilor tranzitiei. Intergrare europeana apare astfel ca o solutie la pietele nationale supra–reglate care ameninta la randul lor competitivitatea corporatista in cadrul economiei globale; astfel se explica de ce politicile nationale europene s-au axat pe realizarea unei singure piete europene Din cauza economiei germane puternic orientata spre export, Germania a sustiniut idee de piata unica si inca o mai sustine. Efortul companiilor germane de sustinere faþa de proiectul 1992 nu are in spate doar motive economice, ci si politice, in sensul dorintei germane de a–si asigura colegii lor industrializati de faptul ca puterea econimica a companiilor germane este una orientata spre Europa si dedicata intergrarii. Dificultatea definirii intereselor germane este determinata de cel putin trei factori: 1. Liderii politici germani continua sa reactioneze ca si cum Germnia nu ar fi un stat cu functii mult extinse faþa de ceilalti parteneri europeni, (in conditiile in care Germania a fost supusa unor transformari startegice, reaparand ca stat national si redobandind suveranitate deplina). 2. Intergrarea economica si politica intergrala in cadrul Vestului democratic este o cerinta de baza in realizarea interesului national. 3. Impunerea unei noi strategii de absorbtie in ceea ce priveste statele ECSE neintergrate, care sa ofere capacitatea de revigorare a economiei germane.⁴ Instabilitatea este mult influentata de modul in care este perceputa ideea de ECSE. Incercarea de mascare a clivajelor mult prea adanci, existente in aceasta zona, de cãtre comunism, nu a facut decat sa le acutizeze. Problema este si mai dificila in conditiile in care o definitie clara a regiunii nu exista in ca, decat la nivelele preferintelor si intereselor directe ale statelor interesate in zona. O posibila ancorare s-ar putea realiza dacã am privi comparativ tendintele de aici cu cele din Europa de Vest. Aici au fost depistati urmatorii pasi in cadrul dezvoltarii ei: aparitia economiei competitive de piata, bazata pe prorietatea privata, evolutia societatilor pluraliste, aparitia sistemelor politice democratice si dezvoltarea structurilor ecomnomice. Toate acestea au aparut in urma unui proces destul de lung si au fost privite ca pasi normali in cadrul dezvoltarii civilizatiilor vestice. Problema este ca statele din ECSE nu au avut nici timpul si nici experienta ca sa-si construiasca propria lor strategie si propriul lor proces in sensul dorit si necesar, in mãsura sa obtin a ceea ce urmaresc. Statele din est se confrunta cu o situatie confuza, in care o noua strategie este impusa fara o cunoastere prea buna a situaþiei in care se afla. Analizele facute de Vest sunt probabil prea transante, cele realizate in Est prea in gaduiotoare. Nici unele nu se potrivesc intru totul trecutului istoric. Comunismul a distrus infrastructura capitalista prezenta aici - proprietatea privata, respectul pentru fortele de piata, pluralismul social- prin in termediul strategiei de forta. Acum se incearca reconstruirea sa intr-o mãsura exclusionista, respectiv bazata pe o selectie reala. Este foarte important sa intelegem natura comunismului pentru a fi capabili sa intelegem caracteristicile intrinseci ale post-comunismului. Sistemului comunist era bazat pe un aparat in stitutional foarte puternic care coordona probleme nationale si cele interne, fapt care a anihilat capacitatea de reactie a societatilor de aici. Tarile din aceasta zona au uitat sa-si reprezinte interesele si mai ales au facut mari confuzii in definirea sau restructurarea lor. Una dintre acestea a fost ruperea realtiilor cu statele comuniste. Cererea pentru o umbrela institutionala, care sa protejeze in teresele, este de in teles. Pentru aceasta au nevoie de un avocat puternic cum este Germania. Inainte de 1989 Politica Estului venea in sprijinul statelor din Rasarit si incerca sa determine schimbarea in cadrul blocului sovietic, dar si sa introduca un element de construire a stabilitatii unei schimbari legalizate. Transformarile din 1989 au impus o modificare de strategie. Pentru Germania preocesul intergrarii europene si progersul in ECSE sunt privite ca simbioze ale stabilitatii.⁵ Efectul clarificator al acestei posibile Uniuni politice va oferi ancora stabilitatii viitoare, care sa fie utilizata in prevenirea riscurilor imediate si a nesigurantei din ECSE. Ea ar putea si sa stimuleze procedurile stabilizatoare pe termen lung si mediu care va permite statelor din ECSE sa intre mai usor in compatibilitate cu UE. ECSE reprezinta un interesspecial pentru Germania in mãsura in care ea reprezinta o afacere mai mult decat profitabila. Fischer specifica “ in calitate de cea mai central localizata þarã a regiunii, si ca urmare a marimii si realtiilor sale traditionale cu UE noi suntem predestinati sa detinem avantajul principal din cadrul reintoarcerii acestor state in Europa." Pana acum unele s-au intors insa mai mult decat altele.

In termeni institutionali, UE si Germania sunt relativ similare. In cadrul ambelor genuri de politica duse, puterea este combinata, UE promovand un sistem european de suveranitati asociate iar Germania pe cel de semi-suveranitate. In ambele sisteme este posibil de exploatat resursele materiale superioare si pozitiile de negocieri profitabile care sa intareasac puterea colectiva si sa o slefuisca pe cea individuala. Specificitatea cazului german consta in faptul ca desi detine putere ea este exercitata doar in sisteme multilaterale institutionale si mediatizate care nu fac decat sa modereze puterea detinuta. Statele in ECSE nu simt amenintate de Germania, mult impliacata in economia lor nationala, dar consideara Rusiaca fiind un potetial agresor in regiune. Puterea germana consta – si devine din ce in ce mai pronuntata, deoarece este necesitata, in postura de balantator intre statele regiunii, SUA si Rusia. UE ofera cel putin trei avantaje de baza in ceea ce priveste ECSE: determina multilateralism in directia economica si politica de influentare, largeste responsabilitatile unui esec, si reduce potetialul de unilateralism. Din perspectiva germana, pot fi detectate trei zone de relativa securitate: cea de relativa stabilitate ( Polonia, Ungaria , Cehia Slovaia), cea cu capacitate nucleara ( Rusia, Ucraina), si zona de criza intre ele. Germnia aplica strategii diferite in ceea ce priveste aceste zone.⁶ Primeia I-a fost mai usor de aplicat ideea intergrarii stitutional promovat de vest. Germania a sustin ut in trarea acestor state pentru a-si legitima propria Unificare, statutul sau de stat complet intergrat Vestului, dar si in scopul dominarii celei mai profitabile piete comerciale. Pentru a doua zona, politica Germaniei se leaga foarte mult de cea a Statelor Unite. Ele au un interes comun de a mentin e Rusia previzibila. Germania sustine strategia de recuperare interna cu aproximativ 60 de bilioane de dolari. Chiar si dacã Germania ofera suportul sau economic ei ii lipseste in strumentul militar necesar pentru asigurarea unei stabiliatai in sensul mai larg si exclusiv al cuvantului

Strategiile de securitate germana pentru zona pot fi deasemenea definite in functie de modul de definire a puterii. Ea poate fi captata ca fiind capacitate de influenatre a evenimentelor din cadrul unei zone anume. Nu se pune problema ca Germania nu ar detin e capacitatea aceasta, ea fiind sustinita de cel mai viabil instrument pe care il detine un stat economic puternic in cadrul unei zone deficitare. Statele din regiune dezvolta relatii cu Germania. Aceasta dependrenta vine sa confirme o faza initiala a Pariului German, care inseamna ca dacã strategia de unificare germana este functionala, atunci ea se poate extinde si asupra celorlaltor state. Germania este interesata in mentinerea balantei regionale de putere, la fel cum SUA este interesata in mentinerea celei globale.⁷

Dinamismul german a determinat in totdeauna o stare de instabilotate in regiunea Europei iar interesulsau national este legat si de localizarea sa geografica. Este greu de crezut ca marea amenintare care s-ar putea materializa–Rusia- oi sa-si riste pozitia in a incerca sa obtin a suprematia asupra Europei. Germania ramane cel mai constuctiv hegemon de aceeptat al statelor Europei. Alternativa la organizarea politico-economica a Europei este preluarea rolului conducator de cãtre puterea mai importanta. Singura þarã candidata pentru acest rol este Germania. Aceasta atribuire a capabilitatilor unor state cãtre una singura se desfasoara sub incidentul teoriei despre hegemonie. Aceasta teorie se axeaza pe economia politica globala. In cazul de faþa globalul se rezuma la UE iar hegemonul este Germnaia. UE are nevoie de conducere in mãsura sa atinga eficienta unui sistem economic multinational. Deosebirea faþa de global este ca aici acest lucru trebuie realizat prin intermediul institutiilor colective. Problema apare atunci cand aceste institutii nu sunt capabile si destul de puternice in relatiile cu statele. In aceste conditii hegemonul reprezinta calea de iesire din criza de conducere a uniunii. Conform lui Kindleberger functiile hegemonului contsau in : sa asidure o piata pentru bunurile distress, o continua curgere de capital, si mecanismul de asigurare a lichiditatii, precum si asigurarea gardului de influenta asuopra ratelor de schimb extern, si un grad de coordonare a a politicilor monetare.Exista si o functie securitala a datoriri de hegemon in mãsura ca cstatele pe care le domina sa se bucure de stabilitatea de care are nevoie pentru a-si mentine statutul de hegemon. Cazul specific al Germaniei consta in faptul ca ea nu detine o putere miliþarã efectiva cu care sa-si asigure acest spate si care oface mai vulnerabila in conditiile in care desi economic puternica ea depin de de cei care sunt inferiori ei economic, dar care detin o forta miliþarã mai mare. Apare astfel o ingustare a ideeii de hegemon in conditiile in care nu vorm mai avea de a face cu dependenta ci cu interdependenta asimentrica. Problemele apar din doua directii: politica si practica. Cea practica se refera la ideea ca Geramania est destul de puternica ca sa preia rolul de hegemon in cadul UE. In mare, PNB-ul Germaniei reprezin ta cam 50% din cel al; UE . Cea politica se refera la conotatiile istorice si geogarfice ale Germanie in cadrul Europei; pe de-o parte Germania este in ca tratata ca facand parte din tabara dusmanilor, nu neaparat de Vest dar de cãtre ECSE. Desi acceptata ca un stat cu puteri deplin e pe scena europeana , trecutul sau este in ca determin ant pentru relatiile internaþionale ale Europei. Rein tarirea acestor conceptii detremin a factorul geografic. Germania este in centrul; Europei si are cei mai multi vecin i: noua. A locui atat de aproap[e de un hegemon este destul de dificil. Pentru ambele aceste motive, poilitica euriopeana este de dorit sa urmareasca balanta de putere si sa in stitutionalizaze calea spre unitate. Prin cipalul impediment faþa de aceasta balanta de putere este politica Marii Britanii fat de Ue. Margin alizare Marii Britani I nu este de dorit, in trucat s-ar putea consemna o apropiere de Rusia. Geografic ele sunt plasate in afara Europei iar politicile duse pana acum au in tarit aceasta pozitie. Este exclusa posibilitate in toarcerii la hegemonia bi-polara din timpul Razboiului Rece. Rolul esential in atin gerea acestui stadiu de degradare il reprezin ta evolutuia relatiilor dintre parteneri in cadrul NATO. Se porneste de la premisa unei ruperi toatale de cooperare in tre statele eurpene. Acest lucru se paote realiza in doua circunstante: 1. Fie Germania devin e mult porea puternica si prea greu de controlat, sau din cauza pierderii controlulul in directia unei intergrari prea rapide fara o acoperire de sustinere de durata. Acestea se vor traduce prin colapsul ideei europeane si a zadarnicieii procesului, davada a faptului ca Europa nu este pregatita sa devin a un pol capabil sa joace un rol independent in cadrul sistemuluiui international. Variabila necesara realizarii acestui scenariu este teama, respecti lipsa de in ceredere.

Influenta acestui proces politic este in directa si moderata; ea se manifesta in trei moduri. Primul face referire la faptul ca pragul de 5% reduce paritia unor partide nereprezentative in Parlament, care sa in greuneze procesul decizional. In al doilea rand a determinat in curajarea partidelor de tip catch-all menite sa fie reprezentative si mai ales ca aceste partide sa adopte programe centriste, exceptandu-se orientarile extremiste. In al treile a rand reprezentarea proportionala ajuta la prevenirea dominarii procesului politic de cãtre un singur partid. In consecin ta cele doua partide importante ale Germaniei au fost nevoite sa guverneze in colaborare cu cel putin unul dintre partidele mai mici.

Apoptarea unei structuri apropiate de cea statala va determina Europa sa fie mai deschisa sistemuluiui exterior. Acest lucru se rasfrange in special asupra a doua coordonate: cea tehnologica si economica. Chiar si supraputeri ca SUA nu-si pot permite sa neglijeze coordonatele cooperarii internaþionale. Acesta va fi si cazul UE. Intergrata in cadrul unei structuri, legaturi apropiate cu alti poli sunt parte constituanta a relatiei de balansare. Acest lucra ar atrage dupã sine o contrabalansare la nivel extern respectiv blansarea internului prin extern, dar doar din prisma unei structuri mai putin permeabile. Adica nu oricine se va putea implica in realtiile interne ale Europei dacã aceasta nu-si manifesta dorinta. Existenta unei Germanii in mijlocul unei asemenea structuri nu poate dacãt sa fie constructiva; experienta Germaniei de dupã Razboi si mai ales dupã terminarea Razboiului Rece, unde Germania s-a dovedit a fi castigatoare fara a face uz de arme sau influenta. O Germanie pe structura unei Europe deschise este de dorit, mai mult ca ea nu detine o putere miliþarã care sa pericliteze securitatea europeana. In principal Germania nu va transforma Europa intr-o fortareasa, in conditiile in care securitatea sa este asigurata prin primatul economic. Aparea ideea modelului german construit in directia unui centru puternic si a marilor arbitrii prezenti sa ancoreze politica de mare putere a acesteia.

Esenta suveranitatii este in structura traditionala a statului puterea miliþarã. In conditiile in care Europa se indreapta spre o structura apropiata de cea a unui stat, deci apare necesitatea selectionarii acelor calitati statale care sa i se potriveasca cel mai bine in structurarea viitoarelor politici. Tendintele militariste sunt relativ mari si de inteles dacã ne referim la puterile altor state de talia Europei, in conditiile in care coercitia se face prin amenintari clasice iar tratativele se duc intre parti care nu impartasesc acelasi gen de norme; e cu atat mai tragic cu cat divergentele de opinie se gasesc in cadrul aceluiasi continent – Europa. Dacã politicile monetare reprezinta o modalitate delicata si lunga de transformare, industria militatra este un deziderat de scurta durata cu efecte indelungate la care recurg si cele mai sarace state din lume. Nu ar fi exclus ca acesta sa ofere stateler ECSE un motiv de coeziune, in conditiile in care politicile monetare si economice propuse de Vest se vor dovedi a fi nefunctionale.

Armele nucleare reprezinta o mare provocare. Spre deosebile de armele conventionale ele nu pot fi transferate gradual. Suveranitate nucleara este o interbarea care poate fi raspunsa cu da sau nu. NATO ofera o situatie foarte convenabila pentru evitarea formularii unor intrebari prea suparatoare in ce priveste securitatea nucleara europeana. In mãsura in care SUA ofera umbrela nucleara neceara, prezenta NATO in Europa este indiscutabila. Acest mod de abordare stirbeste in mod esential cantitatea de structurare a politicii externe europene.

NATO si Uniunea Europeana au decis sa se extinda, raspunzand aspiratiilor ECSE si in egala mãsura, propriei lor idei de stabilitate, aceea a unificarii si dialogului. In acest fel, inlocuind protectoratele concurente cu solidaritatea unor organizatii care construisera, piatra cu piatra, vreme de 40 de ani, pacea si cooperarea dintre Germania si Franþa, dintre Austria si Italia, dintre tari mari si tari minuscule, NATO si Uniunea Europeana au oferit un model, un cod de conduita in politica interna, ca si in cea externa. Vointa popoarelor din ECSE de a fi recunoscute ca impartasind valorile marii traditii democratice europene a devenit, astfel, un formidabil motor al proceselor de cooperare si de constructie a unei arhitecturi solidare de securitate europeana. In esenta dorinta lor de securitate si partenenta la Vest este proiectarea unei frustrari mai vechi strans legata de asocierea democartiei cu bunastarea: ori punctele de plecare al ECSE este unul total diferit de cel al statelor din Vest. Ele nu au nici timpul nici capitalul dar mai ales nu au experienta necesar. Coruptia devine una dintre fortele politice si sociale de selectare a valorilor din ce in ce mai acceptate. La care se adauga si o tendinta spre autoritarismul acceptat al statelor din zona, in special cele apropiate de Balcani. Asa se explica de ce securitatea europeana de azi se defineste printr-un spectru cvasi-continu, care trece de la state membre ale Aliantei Nord-Atlantice si/sau UEO la state aspirand la aceasta dubla calitate, de la tari care beneficiaza de un raport special cu NATO - fie ca e vorba de Ucraina sau de Federatia Rusa - cãtre state care, facand parte din Organizatia de Securitate Europeana, OSCE, respecta macar de jure deciziile acestei organizatii, pana la tari care nu fac parte din OSCE si profita de acest fapt pentru a nu respecta principiile comune de securitate europeana. Este o modalitate de a opri aceste state de a-si gasi propria identitate istorica si culturala si de a o refuza pe cea europeana, mult mai elaborata si mai constructiva. Conceptul asupra securitatii europene se afla pe un drum din ce in ce mai direct spre identificarea unor strategii active, iar nu reactive.

Transformarea in realitate a capacitãþii defensive a UE determinã o intãrire a relaþiilor transatlantice. In aprilie 1999, NATO de aratã dispusã sã susþinã planurile UE pentru dezvoltarea propriei capacitãþi defensive, in maniera propusã de Britano-Francezi, respectiv de subminare a NATO, ci de intãrire a sa. Cu toate acestea mulþi americani au fost surprinsi de declaraþiile lui Tony Blair referitoare la instigarea acestei iniþiative europene, intrucât guvernul sãu laburist se opusese acestor proiecte de viitor. Existã motive care ar argumenta abandonarea acestei poziþii: 1. Trista poveste a eforturilor diplomaþiei de soluþionare a crizei din Kosovo. Incoerenþa si irelevanþa politicilor UE in Kosovo a oferit SUA toate drepturile sã intervinã in propria manierã. Blair a concluzionat cã europenii aveau nevoie de o intãrire a Politicii Externe Comune de Securitate. In acest sens, capacitatea de dezvoltare a forþelor militare proprii Europene ar stãvilii obstacolele securitate ca Milosevici si ar determina apariþia unui mai mare respect pentru politica externã Europeanã. 2. Intenþia lui Blair de a deveni un membru mai influent in cadrul UE. Decizia de a nu fi parte la Euro, ingreuneazã obþinerea acestui statut. Aºa incât se orienteazã spre un domeniu in care Marea Britanie are ºanse efective sã deþin ã un rol conducãtor. Apãrarea era calea aleasã: UK & Franþa sunt singuri membri UE cu capacitate de proiectare de putere substanþialã in afara ariei NATO. Inþelegerea Franþa-UK ia formã prin “declaraþia asupra apãrãrii Europene”, semnate la Sistem. Malo, care susþin ea cã “trebuie sã aibã capacitatea acþiunii autonome, intãritã de capacitatea militarã, cãi decizionale pentru folosirea acestei capacitãþi pentru a acþiona, in mãsurã sã rãspundã la crize internaþionale”.

Problema apariþiei unei astfel de organizaþii trebuie observatã in contextul unei NATO puternicã este de dorit ca interesele celor doi sã se suprapunã; o distanþare intre obiective determinã fronturi si poziþii adverse, greu de rezolvat in condiþiile creãrii celor douã blocuri. Rusia ar putea profita foarte uºor de pe urma acestor luãri de poziþie. Franþa &Marea Britanie susþin complementaritatea celor douã organizaþii de securitate, dar este normal ca noua formaþiune sã se distingã printr-un caracter mai european, ceea ce lasã deschisã posibilitatea construirii unei structuri cum ar fi Eurocorpurile, realizate in afara NATO, ceea ce ingrijoreazã alianþa. Britanicii susþin cã þãrile UE ar trebui sã urmeze exemplul lor prin revizuirea defensivã din 1998. Acest lucru implicã o deplasare de la armament greu menit sã facã faþã ameninþãrii sovietice la forþe mai stabile, mai compatibile cu menþinerea pãcii. Germanii susþin cã restructurarea Buderwentalului are tocmai acest scop de minimalizare al legitimitãþii armate, in scopul socializãrii rolului sãu. SUA are douã temeri particulare referitor la iniþiativa defensivã europeanã : 1. Prospectul unui concurs in cadrul NATO : nu doresc realizarea unui front comun european in cadrul NATO, front care sã devinã un obstacol al funcþionãrii NATO. Aceasta in condiþiile in care europenii considerã ca normalã colaborarea ESDI in cadrul NATO. 2. Preluarea obiceiurilor in iþiate de NATO de cãtre ESDI. Participarea statelor Vest-Europene la NATO le alocã si lor dreptul de utilizare a materialelor militare. Astfel cã in acþiunile in care SUA este exclusã, statele vestice vor recurge la materiale NATO, intr-o bunã mãsurã si ale lor.

Turcia aduce si ea diverse probleme: Kosovo – este punerea in practicã a idei de NATO. Balcanii este laboratorul unde este testatã multã din gândirea NATO. Rãzboiul din Balcani – NATO se autotransformã intr-o alianþã in teresatã in ideea unei in gestatã de securitate, cu menirea declaratã de prevenire a conflictului si “peacekeeping”. Pentru inceput, NATO trebuie sã stabileascã aria de acþiune &: respectiv in afara ariei & in regiunea Euro-Atlanticã si in periferia sa. Cât de departe se intinde aceastã periferie nu este stabilit in mãsura in care NATO nu se vrea a se transforma intr-o putere globalã.

ESDI are ca punct de plecare UEO. In Franþa funcþioneazã cele douã forþe motrice ale ideii. Împreunã ele au pus bazele Politicii comune externe de securitate sub auspiciile UE, ale intãririi WEU, si crearea Eurocorpurilor.

Motivele germane ale dezvoltãrii ESDI: 1. Intergrarea europeanã ca mijloc de realizare a unitãþii europene. Kohl descria aceste procese ca fiind “punctul de cotiturã in politica Germanã si ca fiind in interesul existenþial al Germaniei”. Pentru germani intergrarea este esenþialã din trei puncte de vedere:1. era necesar sã-i sprijine pe europeni sã facã faþã provocãrilor la care erau supusi, sã intãreascã responsabilitatea lor internaþionalã si sã promoveze interesele lor politice si economice. Aºa cum liderii germani specificau, nici un stat european nu si-ar putea realiza scopurile singur “putem rezolva marile probleme economice, politice si sociale la fel ca si cele de politicã externã si de securitate doar intr-o Europã unitã. 2.Intergrarea este in dispensabilã stabilitãþii pe continent. “Unitatea europeanã este o chestiune de rãzboi si pace”. Din perspectivã germanã, progresul spre unificarea politicã este o precondiþie pentru stabilizarea statelor ECSE si URSS. Intergrarea joacã un rol important in ingroparea rivalitãþilor trecutului; ea a fãcut ideea de rãzboi intre statele europene ca fiind de neconceput. In contrast incapacitatea realizãrii unitãþii politice ar degenera in reapariþia materialismului, revigorarea vechilor rivalitãþi si deschiderea de noi conflicte. Alternativa spre o intergrare constantã nu este continuarea status quo-ului ci dezintergrarea. 3. Intergrarea Europeanã, ca si participare la NATO, a avut o importantã funcþie de reasigurare. Liderii germani au recunoscut cã Germania, datoritã motivelor sale istorice si geografice a fost dotatã cu mai multã neincredere. Dedicându-se procesului de intergrare si UE, Germania a reusit sã combatã multe din motivele de nesiguranþã ale vecin ilor sãi. Absenþa unei asemenea instituþii de colaborare ar trezi suspiciuni faþã de in tenþiile Germaniei, determinând o nouã izolare guvernamentalã.

ESDI apare ca rezultatul unei asemenea analize. In primul rând, uniunea politicã nu ar fi fost realizabilã dacã nu ar include politica externã si de securitate comunã si eventual o defensivã europeanã. Acestea erau si ariile in care pericolul renaþionalizãrii ar fi fost cele mai grave. ESDI apare astfel ca o componentã a procesului de intergrare. Ea are si rolul apãrãrii intereselor comune ale europenilor. Europa nu va deþine credibilitatea necesarã dacã nu este capabilã sã vorbeascã pe o singurã voce care pentru a dovedi greutate trebuie susþinutã de un singur instrument. Aceste sentimente sunt consistent alimentate de crizele la care Europa este parte, direct sau in direct (Rãzboiul din Golf, 1990; Iugoslavia). Un al doilea motiv ar fi iniþiala pasivitate a SUA la evenimentele din Iugoslavia. Este SUA dispusã oricând sã intervin ã, dacã nu ar mai avea in terese in zonã?

Construcþia ESDI ar ajuta la menþinerea NATO si asigurarea unei intervenþii continue in afacerile de securitate ale SUA. Facilitarea europenilor sã devinã mai responsabili in propriul lor interesar reduce dependenþa de SUA, dar ar intãri polul European al Alianþei, fapt constructiv in edificarea NATO. De asemenea ar aduce Franþa mai aproape de NATO. Dezvoltarea Europei intr-un partener egal cu SUA este posibilitatea de menþinere a implicãrii americane in Europa.

Pasii fãcuþi de Germania au fost cei mai importanþi pentru intãrirea ESDI – elaborarea politicii comune externe si de securitate (CFSP) pentru UE, in tratatul UE (TEU) acceptat la Maastricht in decembrie 1991. De asemenea a lucrat la aducerea cât mai aproape a Alianþei WUE faþã de UE si alãturi de Franþa a pus bazele Eurocorpurilor. Deþin erea preºedenþiei UEO de cãtre Germania intre 1991-1992 a pregãtit terenul Declaraþiei de la Petersburg referitoare la taskul unitãþilor militare UEO. In ciuda in eficienþei in iþiale a procesului, Germania se relanseazã pe douã direcþii noi: nevoia transformãrii intr-o structurã decizionalã necesarã lãrgirii spre vest; asupra dorin þei SUA de a rãmâne intergratã in afacerile de securitate europene in mãsura opoziþiei in ter-europene faþã de participarea SUA in operaþiunile NATO in Bosnia, Dayton.

In cadrul conferintlor intrguvernamentale ale ESDI, oficialii germani propuneau trei alternative: 1. Creºterea abilitãþilor organizaþionale ale UE in sfera politicii externe si de securitate, respectiv realizarea unei unitãþi de analizã si planificare in cadrul secretariatului Europei, care urma sã joace un rol important in pregãtirea si implementarea deciziilor consiliului in ceea ce priveºte CFSP, la aceasta se adaugã capacitatea operaþionalã a UEO. In al doilea rând se acordã o mai mare importanþã procesului de implementare a deciziilor prin in termediul prin cipiului consensual. Toate hotãrârile urmau a fi supuse majoritãþii calificate. Doar anumite probleme referitoare la in terese vitale ale diferitelor state cum ar fi: politica defensivã, operaþiuni militare, detaºarea de trupe fãceau excepþie. Unanimitatea va fi inlocuitã atunci cu prin cipiul “abstin enþei constructive”. Apoi, Germania s-a pronunþat

asupra unei apropieri intre UE si WEU in sensul unei fuzionãri constructive si de duratã. OSCE

Din 1972-1990 cele 35 de state membre s-au intâlnit sã discute trei tipuri de probleme : increderea militarã, mãsuri de consiliu de securitate, cooperare economicã si tehnicã. Intâlnirile din noiembrie 1990 aduc apariþia unor noi structuri, in clusiv un secretariat permanent la Praga, centrul de prevenire a conflictului din Viena si oficiul pentru drepturile omului in Varºovia. Toate trei in stitutele erau insã sub-tratate, intrucât atât SAU cât si Marea Britanie nu doreau un CSCE care sã concureze cu NATO in realizarea securitãþii Europei. Ironia este insã cã NATO s-a dovedit, desi mai activã, la fel de in capabilã ca OSCE. Intâlnirile de la Helsinki urmãreau sã aducã eficienþa in cadrul OSCE. Pentru îmbunãtãþirea adusã sistemelor de prevenire a conflictelor potenþiale, un nou comisariat de min oritãþi naþionale era impus. Pentru intãrirea prospectelor de menþin ere a pãcii OSCE se autodeclara organizaþie regionalã de securitate, si stabilea proceduri pentru raportãri la ariile de conflict.

Eurocorpurile traseazã o linie delicatã intre poziþia acceptatã la summitul NATO si decizia UE, dar mai ales o indepãrtare de punctul englez de vedere care susþinea ideea unei unificãri defensive neintergrate in UE. Germania s-a dovedit hotãrâtã sã realizeze Eurocops pentru instaurarea unei forþe europene care sã fie capabilã in rezolvarea acelor probleme si crize in care NATO nu doreºte sau nu vrea sã in tervin ã.

Existã mai multe motivaþii referitoare la necesitatea realizãrii acestor strategii de securitate europene. Primul este statuat ca fiin d confirmarea, in 1991, a traiectoriei descrescânde a prezentei NATO in Europa. Al doilea ar determin a realizarea unei alternative de securitate europeanã care sã restructureze conceptul de implicare americanã. In al treilea rând SUA are in tenþii seriase de reducere a bugetului alocat apãrãrii Europei.

Împotrivirea administraþiei Bush era insã destul de acerbã. Sustinerile slabe ale cooperãrii Franþa-Germania aveau urmãtoarele motivaþii:1. Neseriozitatea Franþei, manifestatã in NATO, aducea dupã sine dorinþa Franþei de a se afirma ca mare putere nu de a contribui la stabilitatea continentului. 2. ECPS aveau puþinã credibilitate militarã: concret in capacitate de intervenþie efectivã in aer si pe apã, contacte satelit. 3. Prevederile constituþionale ale Germaniei care includ abilitatea Germaniei de a opera in afara Europei de Vest. 4. Relaþia de apropiere dintre Germania – NATO, pe care cea cu Franþa nu o poate inlocui.

NATO oferea o prea bunã pistã pentru SUA pentru a o face nefuncþionalã: “SUA stã la masã in Europa”; NATO oferã continuitatea acestei poziþii; este singurul vehicul prin care SUA poate fi instituþionalizatã expres. Reþinerea SUA poate apare si ca o modalitate de amenajare a ECS in felul cel mai avantajos pentru apropierea Europa – SUA. Eurocorps sunt in primul rând de importanþã politicã; relaþia Franþa – Germania a stat la baza realizãrii UE, care nu mai poate funcþiona pe jumãtate. Mai mult, SUA poate sã-si transfere punctul de interes ntr-un domeniu mai puþin costisitor decât securitatea, pe care insã nu o va abandona ci o va direcþiona in sensul menþinerii stabilitãþii dorite. ECSE ar deveni astfel o parte a NATO.

In vizorul Germaniei se aflã urmãtoarele þãri: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Albania, Yugoslavia, Bulgaria. Investiþiile in aceste þãri depind de: decalajul de investiþii, decalajul democratic, dificultãþile de intergrare, fragmentarea puternicã. In CSCE SUA are un rol cu atât mai important cu cât ajutarea intãririi democraþiei si construirii de economii puternice determinã realizarea unei structuri de stabilitate. Mai mult, ajutarea acestor state este o problemã moralã: presiunile si criticile la adresa dominaþiei comuniste si la nevoia inlãturãrii ei, ar fi caraghiase dacã, acum nu ar fi susþinute efectiv; credibilitatea SUA ca mare putere. In stituþiile impuse in vest trebuie astfel restructurate pentru Europa, incât sã devinã intergratoare nu sã inlãture un proces mult mai dificil decât cel din Vest. SUA era mai apropiatã de Vest decât de ESCE, si avea si un dosar comun pe care oferea impulsul necesar cooperãrii.

Centrul European este cu atât mai afectat cu cât Rusias-ar destabiliza. Prevenirea acestei stabilitãþi se face de cãtre SUA prin intermediul PfP, bazat pe cooperare practicã intre membrii, atât politic cât si militar. Securitatea Europeanã trebuie sã se bazeze pe norme politice comune. Ideea de securitate trebuie raportatã la individ, nu la state, intrucât astfel cooperarea ar fi mult mai dificilã. De aceea securitatea Europeanã nu se poate raporta doar la colaborarea militarã. SUA inþelege cã realizarea unei astfel de structuri s-ar materializa prin creºterea amplorii unor crize in existente, dar justificate din diverse perspective. Pentru SUA, Germania este fereastra cãtre CSCE.

Aranjamentele actuale de aliante au avantajul de a detine putere omogenizatoare faþa de tendintele nationaliste ale statelor din regiune: de la rebeli, neutri sau fara scop definit, aceste aliante conlucreaza la realizarea unie ideii unice de securitate, bazat in principal pe NATO. In aceste conditii Europa se transforma treptat in Stalpul european al aliantei, care implica declansarea unui numar divers de cooperari: Franco-Germane, Britanice-Germane, Germano –ECSE, dar mai ales de colaborare intre statele ECSE sub patronaj NATO. In aceste conditii este mult mai important ca Europa sa mentina structurile de baza ale NATO, mult mai in mãsura sa apere interesele EU. Este insa o solutie de scurta durata si mai mult de inceput pentru promovarea structurilor europene. Altfel se va ajunge la imbalansarea imbalantelor, in conditiile in care domeniil economice si politice sunt dominate de cãtre UE. In aceste conditii Rusia ar ramane chiar la periferiea periferiei.,

Campul militar este organizat in jurul unui OSCE mult mai institutionalizat care sa impinga NATO spre o alianta constructiva. Rusiai nu poate fi ignorata cu atat mai mult cu cat ea detine singura putere miliþarã traditionala in zona dar mai ales ca nu exista garantii efective ca o posibila utilizare ar putea interveni.

Se stie ca un probabil hegemon in ECSE va fii fie Germani fie Rusia. Amenintarile directe la adresa securitatii pot fi anarhie in Rusia, determinand recurgerea la autoritate si uz de forta, sau noi razboaie civile in Balcani, zona ce s-ar putea extinde, ideatic vobin, spre vest. Acestea ar putea infuenta Europa in doua feluri: recurgerea la arme nucleare, proliferarea armelor in statele balcanice, miscari de populatie soldate cu aparitia probelmleor regionale. ^*. Edward Mortimer ofera trei raspunsuri la posibilitate stabilizarii acestei regiuni. Prima solutie se refera la oferirea unei asistente si de politici economice, controlul armelor, de cãtre OSCE; a doua se refera la doua modalitati de tratare a regiunii Sudice; a treia face referire la rezolvarea dilemei Euro-Atlantice, UEO sau NATO.

Europa va trebui sa conlucreze inca o perioada cu SUA iar institutiile lor vor trebui sa lucreze in parale, prin intermdeiul sub-organelor , cu scopul de a lasa statelor din fostul bloc sovietic acces real la Europa, reprezentat prin ajutoare efective si nu restrictionate de factori de interes. Astfel o tratare in mod egal si o rezolvare particularista a probelemlor regiunii este necesara. Statele europene apartin in primul rand Europei si apoi SUA chiar dacã acest lucru este greu de explicat americanilor.

" There must be no in dependent European security system; rather, U.S.-domin ated NATO must remain the primary in strument of western defence and security, as well as the channel for U.S. in fluence and participation in European security affairs." ^**
Adrian Hyde- Price vorbeste despre securitatea unei Europe des Etats – Germania avand un rol central. 1. Nato si Europa Atlantica ( in care NATO supravietuieste datorita unei SUA puternice) 2. Identitatea de Aparare Europeana:. 3. OSCE si un sistem pan-european

Nu existã semne efective cã Europa este dispusã sã cheltuiascã mai mult pe apãrare, iar cooperarea lor securitarã are loc pe fundalul unui sentiment anti-american a clasei politice europene. O organizaþie Europeanã defensivã ar cheltui doar atât cât sã dea ideea de putere si sã împiedice iniþiativele de politicã externã a SUA. Dar recunoaºte cã NATO sub conducerea SUA este o alianþã de succes, realizând stabilitate in Europa. Dar NATO nu apare atât capabilã, cât necesarã. Aducerea pãcii in Balcani s-a dovedit a fi plinã de costuri si abuzivã. Mai mulþi membri au dat greº cu incercarea de a structura strategia de autor apt Alianþã. Rolul SUA in Europa este deasemenea afectat. Trebuie raportat la douã seturi de intrebãri: 1. Incotro se indreaptã lãrgirea NATO ? 2. Relaþia dintre procesul european de intergrare si evoluþia ordinii atlantice ?

NATO nu ar fi trebuit sã inceapã lãrgirea spre Europa Centralã; costurile au depãsit beneficiile – ca dovadã stã cotarea si increderea alocatã acestei alianþe inainte. Dupã intergrare existã cel puþin trei motive pentru ca NATO sã-si apropie cât mai mult Rusia: 1. Includerea Rusiei este o condiþie pentru o pace durabilã. Un determinant central al Europei Centrale este dacã Rusia îsi va exercita intr-un mod benign sau malign influenta . 2. Intergrarea Rusiei inspre NATO va evita realizarea unei noi structuri in Europa , la care cele mai expuse sunt Slovacia, România, Bugaria, Moldova. Ele reprezintã partea cea mai fragilã si vulnerabilã a Europei. Intergrarea lor ar putea aduce un sentiment de izolare pentru Rusia. 3. Apropierea Rusiei ar aduce o mai mare in fluenþã in Estul-Europei.

Care ar fi totusi obstacolele acestor proiecte: 1. Rusia nu este interesatã de NATO; 2. Rusia se indreaptã spre colaps; 3. Caracterul Alianþei va fi alterat in condiþiile respective. In parte, aceste temeri apar ca urmare a temerii indreptãrii acestei organizaþii împotriva Rusiei. Totusi ar exista posibilitãþi de cooperare pentru Rusia.

Documentul Grensher-Dumas specificã rolul NATO, incluzând continuarea unei prezenþe americane in Europa, indispensabilã securitãþii europene. UEO era descrisã ca un canal prin care uniunea politicã si NATO ar coopera si ar garanta intãriri mutuale ale structurilor de securitate Europene si transatlantice.

Ameninþarea noii strategii in noiembrie 1991, NATO susþine patru funcþii de bazã: asigurarea uneia dintre fundaþiile stabilizate europene, servea ca formã pentru consultare politicã transatlanticã, apãrarea si atacurile împotriva statelor membre. Suspicioase in ce priveºte extinderea, un prim pas fãcut in vederea integrãrii fostelor state europene era crearea Consiliului de Cooperare Nord Atlanticã. Realizarea acestuia urmãrea reducerea apetitului pentru intergrare a fostelor state comuniste pentru intergrare totalã in NATO, dar si sã raþionalizeze puterile vestului si reorganizarea fostelor servicii militare in noile republici independente. NATO prevedea beneficii pentru puterile fostului pact varºovian, promiþând consultare si cooperare pe probleme de planificare defensivã, concepte de control asupra armelor, relaþii civil-militare, cooperare aerianã. Participare pentru pace

La 10 ianuarie 1994 se lanseazã programul de lãrgire si de intensificare a cooperãrii politice si militare in Europa, creºterea stabilitãþii, diminuarea ameninþãrii pãcii, si construirea unor relaþii intãritoare. 27 de state erau semnatare ale documentului. Obiectivele sale includeau implementarea apãrãrii colective a partenerilor in faþa ameninþãrilor externe, dar lasã loc liber operaþiunilor defensive. NATO se va consulta cu oricare participant activ PfP. Dacã acel partener primeºte o amenin þare directã la adresa in tegritãþii sale teritoriale, independenþei politice sau securitãþii naþionale, atunci partenerii sunt interesaþi in obþinerea unei garanþii defensive.

Programul individual de Parteneriat cu Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, þãrile baltice, Slovenia, România si Albania, toate fac trimiteri la un viitor parteneriat cu NATO.

Realizarea securitãþii Europene este ceva ce nu aparþin e doar de NATO sau a celor in curs de devenire. Combined Point Task Force este o realizare multinaþionalã si multifuncþionalã generatã si creatã pentru operaþiuni specifice. In aceste foruri sunt cooptaþi militari si personal militar CSCE, care urmeazã un antrenament spre combatibilizare cu cel vestic.

Realizarea unui cadru comun in care aliaþii vestici sã-si dezvolte capacitãþi de cooperare la un nivel operaþional. Forþele lor militare erau neadaptate la acest standard. Un rol important in acest sens ideologic are Procesul de Planificare si Rvizuire (PPR), un proces bianual, al cãrui scop este sã asigure o bazã de identificare si evaluare a forþelor si capacitãþilor care ar putea deveni disponibile in exerciþii multin aþionale, antrenamente si operaþiuni ale forþelor aliate. Se pun bazele cooperãrii prin in teroperabilitate intre naþiunile partenere NATO.

Este foarte important de notat si ce doresc partenerii de la acest parteneriat: proprie garantare a pãcii, fãrã a recurge la impunere si la gãsirea unor soluþii colaboratoare menite sã reprezin te cât mai binein teresele duale.

Un rol important trebuie acordat câºtigului politic al parteneriatului pentru statele din ECSE. Cred ca fiind un punct de vedere foarte veridic cel al statelor membre NATO, care ar surprinde mai corect ideea de funcþionalitate. Elveþia susþine cã PfP este bazatã pe reafirmarea unor inþelegeri existente, respectiv presemnarea societãþilor democraþiei, libertatea faþã de coercitiv si intimidarea si menþinerea principiilor de drept internaþional; distanþarea de concepte ca folosirea forþei îmoitriva integritãþii teritoriale sau independenþei politice, respectarea graniþelor existente si rezolvarea disputelor prin mijloace pacifiste. Astfel cã prin promovarea unor valori conductive spre o mai mare stabilitate in alte state europene, partenerii îsi menþin propria securitate.

Principiul fundamental pe care se bazeazã participarea (art. 5) si criteriile de aplicare in vederea aderãrii la NATO vor fi abilitatea si dorinþa de a participa in apãrarea defensivã NATO. Apãrarea colectivã (CD) diferã de securitatea colectivã (SC). CD este cooperarea unui grup in faþa unei amenin þãri comune. SC este mãsura in cadrul unui grup pentru prevenirea agresiunii de cãtre un grup in faþa unui alt grup. SC este o cooperare strânsã intre parteneri in rezolvarea crizelor in ternaþionale.

NATO si Rusia interactioneazã pe douã dimensiuni: 1. La nivel operaþional; 2. La nivel politic. Relaþia de lãrgire NATO – Rusia depinde de stabilitatea economicã si politicã a Rusiei. NATO trebuie sã inþeleagã cã Rusia este o naþiune militarã mare in care standardizarea nu este posibilã. Rusia nu este una dintre statele mici ale CSCE cu 50 de tancuri la 15-20000 de oameni, care cumpãrã echipament din alte pãrþi. Pe aceste state NATO le poate ghida, cu sfaturi si asistenþã tehnicã, chiar le poate reechipa.

Pe plan politic se lucreazã la elaborarea de documente care sã reducã gradul de ameninþare si insecuritate in Europa, pentru a oferi mai multã stabilitate celor douã pãrþi. Rusia doreºte aranjamente de consultare militarã cu NATO.

Consiliul Atlanticului de Nord a fost important deoarece a implicat Rusia in multe decizii importante, fapt ce aduce dupã sine transparenþa dãtãtoare de incredere. Fãrã aºa ceva, colaborarea este imposibilã.

Acest secnariu mizeazã pe inlocuirea securitãþii europene prin intermediul unui actor intergrat pentru a construi un pol de putere in cadrul sistemuluiui internaþional. Cheia o reprezintã creºterea in intensitate in cadrul relaþiilor cu cele douã mari puteri, si in mod special faþã de Rusia. SUA este mai mult decât aproape, si mai ales doritoare sã coopereze. Cheia puterii europene este gradul coeziunii sale.

Se presupune cã UE devine un actor important al scenei politice a Europei, ceea ce denotã si intreaga sa forþã. Uniunea Sovieticã va fi nevoitã sã accepte UE ca un nou centru de putere in sferele economice si politice si in mod crescând dar moderat un viitor, actor de securitate a zonei. Rusiaar putea sã se asocieze economic puternic faþã de UE, dar sã rãmânã totusi detaºatã faþã de Europa. Implicarea sa in problemele in terne ale Europei si relaþii egale intre statele europene si Rusiasunt greu de imagin at. Aºa cã, o soluþie valabilã ar fi cooperarea moderatã. Acest lucru presupune scãderea influenþei Rusiei asupra ECSE si rezultã din schimbarea balanþei de putere dintre Europa si Rusia. In sens militar, nu trebuie sã primeze UE. Rusia si SUA vor rãmâne puteri militare ale cãror influenþã se va restrânge asupra Europei. Puterile majore ale Vestului European vor conlucra tot mai mult in numele UE atât si in cadrul cât si in afara NATO. Desi puternica Germanie se indreaptã spre soft power, unificarea orientindu-i resursele, la care se adaugã si prezenþa unei clase politice mai puþin eficientã, care se impune mai greu. Acest lucru va determina o omogenizare a puterii acestor state. Fãrã unificarea Germaniei, aceasta ar fi fost mult prea puternicã pentru statele din Vest si ECSE ar fi fost mult prea dependentã faþã de Est. Europa trebuie sã aparã ca o entitate relativ coerentã menitã sã ofere cadrul necesar de procesare pentru toate impulsurile politice. Statul de periferie al ECSE trebuie sã fie unul constructiv, respectiv trebuie percepute si in telese ca partea ce trebuie intergratã cu Vestul. Este de aºteptat sã aparã axe cu importanþã mai mare, cum ar fi cea Berlin -Paris-Brussels cu asociaþi secundari Roma-Londra-Madrid. In fluenþele Rusiei trebuie canalizãte prin intermediul in stituþiilor la care ea este parte.

Cea mai importantã intrebare apare cu referire la Moscova, in sensul cã va oferi aceastã motivaþie necesarã pentru realizarea UE, si mai mult dacã Moscova va dori sã adopte politicã insularã faþã de Europa. Astfe, zona gri a statelor tampon ESCE trebuie cultivatã mai mult ca un filtru decât ca o linie de democraþie. Ea devine cu atât mai importantã cu cât apropierea medie la nivelul european se va realiza aici. Evident aceasta la nivelul relaþiilor directe, constant influenþând in direct relaþia.

Posibilitatea unei Europe unite trebuie privitã si din perspectiva teoriei centrului puternic inconjurat de cercuri concentrice de putere. Noua dinamicã politicã din Europa, nu in mod neglijabil puterea Germaniei, sunt factori determinanþi in realizarea unor noi balanþe in cadrul UE care ar controla centrul de putere unic. Presiunea asupra lãrgirii UE ar fi parte a acelor strategii.

Asemenea sensuri politice ar putea determin a dezvoltarea Europei ca actor in ternaþional, fãrã un centru ferm, ceea ce i-ar mãri siguranþa si puterea. In relaþiile dintre UE si alte state puternice nu s-ar mai pune problema bilateralismului ci ar determina un proces mai extins de decizie. Acest fapt presupune cã Europa este organizatã ca fiind nu o ierarhie ci o reþea. Procesul intergrativ european interacþioneazã cu reformarea de identitãþi subregionale si patternuri cooperative. Este o reacþie normalã dacã facem referire la suprimarea acestei manifestãri de voinþã in timpul URSS si mai ales, slãbiciunile statului, ca instrument de guvernare in aceste regiuni.

Rolul internaþional al unei viitoare Europe unite este determinat de capacitatea sa de a forma si rãmâne centratã; acest lucru se traduce prin realizarea unei baze solide pentru dezvoltarea capacitãþii sale de acþiune independentã coerentã. UE trebuie sã se substituie tot mai mult unui pol, in sensul tradiþional al termenului. Respectiv, polul a fost vãzut cã fiind un stat, chiar dacã nu toate statele au fost poli. Europa, pentru a deveni un pol, trebuie sã preia toate atributele unui stat-pol, ceea ce nu presupune ca Europa sã devinã un stat, nici state-unite. Distincþia dintre statal si aproape-statal constã in primul rând in stabilirea balanþei dintre comportamentul intern politic al unitãþii si atitudinile politice ale actorilor externi.

Balanþa internã va rãmâne puternicã in funcþie de cât de coezivã devin e UE. Linia criticã se aflã intre logica balanþei de putere externã si cea internã. Anii ’90 au adus dominarea scenei politice europene de cãtre politica externã la nivel european, fapt ce determinã coeziune la nivel intern. Rezultatele au fost realizarea uniunii monetare si a celei politice, concepte strict europene. Consecinþele acestor schimbãri de balansare sunt descreºterea patternrilor, cerinþelor statale, respectiv politicii interne, in faþa unor tendinþe transnaþionale, bazate pe probleme de rezolvat, grupuri de interes. Politicile moderate (“joase”) vor fi mai puþin bazate pe tradiþionalism. Dimensiunea externã a procesului de intergrare in Europa reprezintã un element pentru inþelegerea restructurãrii Europei. Teoria integrãrii se desfãºoarã pe coordonatã ce merge de la politici joase (sociale, economice) la politici inalte ( securitate, apãrare ), de la relaþii interne la cele externe. De aceea interesul german este de a fi redefinit in relaþii cu cele ale tuturor statelor din cadrul regiunii. Relaþiile Germaniei se menþin incã la nivel de politici joase, in special cu statele ESCE, interesate incã de latura internã (in condiþiile unor economii defectuoase si a unui nivel de trai sub cel vestic), dar totusi indiferenþe faþã de capacitatea lor externã.

In cadrul acestei posibilitãþi, structura se bazeazã pe existenþa unui cerc intern foarte puternic; in funcþie de cum avansãm spre centru, influenþa si activitatea cresc. Diferitele cercuri sunt distincte organizaþional iar cel central are dinamismul decisiv si stabileºte termenii cercului urmãtor. Este ca un min i-principiu al dominoului, in care decizia centralã este filtratã si adaptatã intr-o asemenea mãsurã incât sã fie aplicabilã la cercurile mai depãrtate. Existã posibilitatea organizãrii Europei dupã patru cercuri, douã in cadrul UE si douã in afara spaþiului economic european (EFTA ) : 1. Originalele 6 state dezvoltate in tegrãrii si Spania. 2. Statele privite cu rezervare faþã de intergrare (Marea Britanie, Danemarca, Grecia, Irlanda, Portugalia). 3. ESCE intergratã . 4. ESCE neintergratã.

Ceea ce face aceste cercuri concentrice este faptul cã nici EFTA nici ECSE nu reprezintã soluþii viabile integrãrii. Politica acestor sisteme este decisivã doar de câteva, dar opereazã efectiv la nivelul mai multor state. EFTA reprezintã o organizaþie bazatã exclusiv pe politici domestice: statele prezente aici erau speriate de posibilitatea ca comerþul internaþional sã se grupeze pe blocuri realizate in jurul SUA, Japonia sau EC. In 1992 aceste temeri dispar intrucât membrii individuali ai EFTA adoptã standardele UE in mãsurã sã aibã acces la piaþa unicã. O nerestructurare a EFTA ar determin a apariþia unei Europe de clasa a doua in care sã fie intergrate EFTA, ECSE, cu Suedia, Austria si Fin landa, anti-camere a economiilor nefuncþionale. Din motive politice, ECSE va deveni mai importantã decât EFTA. Cum proiectul 1992 se transforma inspre tot mai omogen, devine dificil dar nu imposibil pentru statele neintergrate sã-si promoveze in sular interesele.

Austria este vãzutã ca fiind cea mai potrivitã pentru rolul de preºedinte Est- Vest, rol respins insa de cãtre austrieci in scopul lansarii Austriei ca pista pentru politicã de accesare a ECSE. Motivaþia este “nimeni nu locuieºte pe pod – el este construit doar pentru tranversare” (un angajat al min isterului Austriac de externe). Austria este aproape de Germania prin culturã si de Franþa prin tradiþie. Este ºtiut cã Franþa si Germania sunt de fapt promotoarele ideii europene concentrice. Nucleul tare al primului cerc concentric este construit pe aceastã relaþie.

Elementul cheie al coeziunii polului european este funcþionalitatea Uniunii Europene, in domeniile economice si monetare, politice si de securitate. Dacã primele sunt mai uºor de realizat, intrucât avem state cu sisteme economice relativ apropiate, care pot deveni omogene mult mai repede decât ultimele douã. Creºterea importanþei Germaniei in UE nu este de dorit, de aceea sprijinirea Franþei ca un contra-pol al sãu este de dorit. Tradiþia Vest Germaniei spre Est (sin gurul stat cu o politicã efectivã faþã de ECSE in timpul Razboiului Rece. Apropierea de Rusia îi oferã Germaniei un punct in plus faþã de Franþa. Emergenþa unei puteri in cadrul Europei are scopul de a determina o mai apropiatã colaborare intre state, pentru a se potrivi cât mai bine cu menþinerea status-quoului. Germania apare ca o astfel de putere. Capacitatea sa trebuie deci contrabalansatã. Un posibil rol de contrabalans revine Franþei. Nu poate fi ignoratã insã nici Marea Britanie, cu tradiþie in contrabalansarea celui mai puternic de pe contin ent. Puterea Vestului este decisã in mare mãsurã in Est. Desi nu se mai pune problema in fluenþei directe, realizarea Europei Unite, necesitã stabilirea unor structuri efective de susþinere a puterii. Astfel, cercurile concentrice trebuie sã fie concurente dar mai ales independente. Procesul intergraþional a fost declanºat la iniþiativa germanã si continuat de intreaga Europã Vesticã. Ideea centralã este cã Vestul îsi defineºte capacitatea in funcþie de est, aceastã capacitate fiind inþeleasã si definitã in direcþia transpunerii statelor ESCE in parteneri robuºti economic si politic. Intergrarea apare astfel ca un mecanism viabil de relansare a Vestului si de omogenizare a Europei. Centrul mult prea puternic ar deranja Rusia. Statele ECSE s-ar simþi neglijate in timp, iar o apropiere de Rusia nu ar fi exclusã chiar dacã nu este doritã de ECSE.

Franþa este adepta unei extinderi pe verticalã iar Germania pe orizontalã. Extinderea se realizeazã in direcþia rezolvãrii cât mai multor probleme sub autoritatea UE, si prin extinderea in stituþiilor. Balansarea se va realiza la nivelul statelor vis –a- vis de instituþii, sau altfel spus intre alianþe de state. In aceste condiþii cel mai variabil puternic stat, atât cât se va pune problema existenþei sale, va fi cel cu cel mai mulþi adepþi, respectiv statul cel mai interdependent. Nu se pune problema dependenþei intrucât nu se mai poate vorbi despre uniune; in cadrul acestei laturi accentul va cãdea pe economie iar exponentul de bazã al acestei situaþii este Germania. Principalul mecanism pentru balansare prin instituþionalism constã in intãrirea regulilor cooptante si a procesului decizional. De aceea ele trebuie axate pe un sistem mai eficient, mai multã democraþie si mai mare coordonare in relaþiile externe.

In incercarea de a menþin e Germania intergratã, procesul trebuie sã se sprijin e pe omogenizarea liniilor directoare de interesnaþional, in linii transnaþionale. Importanþa Germaniei pe direcþia lãrgirii UE trebuie compensatã de prezenþa Franþei pe coordonata verticalã. Prezenþa unui asemenea centru puternic poate avea impresia unei centralizãri europene mult extinse. Acest lucru este insã exclus dacã avem in vedere principalele interdependenþe si mai ales teoria extinderii, care, aºa cum am spus va fi utilizatã tocmai pentru centralizare. Este de aºteptat ca nivelul subregional al UE sã devinã tot mai important. Europenizarea nu inseamnã impunerea unei noi culturi care sã ofere securitate intergrativã. Ea tinde sã intãreascã proiecte substatale, la nivel politic si social. Un rol important îl vor avea in promulgarea unitãþii, regiunile de confluenþã, cu probleme in atingerea consensului pentru convieþuire. Asemenea regiuni trebuie tratate in mod special si acordate cu procesul de intergrare. Identitatea lor reprezintã punctul de plecare in rezolvarea problemelor. Ea nu poate fi ignoratã ci transformatã. Proiectele subregionale nu trebuie sã se axeze pe naþionalism-etnicism. Dimpotrivã ele trebuie sã vizeze afirmaþiile transnaþionale ale unor popoare care rãmân in esenþã diferite si diferiþi si de statul in care trãiesc. Trebuie pus accentul pe lucruri esenþiale care au o percepere relativ apropiatã si tind spre omogenizare, cum sunt : interese economice directe (transpuse in nivelul de trai, in vestiþii de viitor), securitate in dividualã, ecologicã, culturalã.

Asemenea dezvoltãri ajutã la relaxarea identitãþii. Identitatea socialã este mai puþin fixã pentru a fi redusã la o singurã entitate. Realizarea identitãþii europene trebuie inþeleasã ca o formã raþionalã intre procesele de formare a identitãþii la toate nivelele. Multiplicarea de identitãþi poate avea funcþii stabilizatoare in relaþie cu conflictul politic. Miºcãrile subregionale trebuie sã fie europeniste in orientare. Se pleacã de la bunãstarea individualã, la securitate individualã si de ajunge la rezolvarea conflictului. Susþinerea integrãrii este asumatã ca fiind o modalitate de slãbire a diferenþelor intre logica statului – naþiune si realizarea spaþiului pentru identitãþi paralele. Identitãþile fiind paralele vom avea interese directe ( imediate) mult mai puternice si interese colective mai scãzute in intensitate.

Un rol important il are Estul European. Pentru inþelegerea dinamicii regiunii putem observa Balcanii. Desi se fac numeroase confuzii in aceastã direcþie au scopul omogenizãrii si apropierii acestei zone de ECSE. Pentru a avea o percepþie clarã a ECSE si a problemelor sale de securitate, trebuie luate in calcul zonele de confluenþã dintre ECSE si Balcani. Nu putem vorbi de securitate in ECSE fãrã a lua in calcul aceastã zonã. Reapariþia independenþei in ECSE dar mai ales a identitãþii sale , poate demara uneori in construirea de identitãþi naþionale puternice, ce ar face tot mai greu procesul integrãrii. Fãrã o adaptare a legislaþiei si a normelor la cele UE, nu se poate vorbi de apropiere. Cooperarea devine astfel noul scop al securitãþii ECSE. Lipsa ei determinã haos si apariþia instabilitãþii si implicit a insecuritãþii. La tendinþele multiplei identitãþi statale de aici pot deveni reticenþe, cunoscute fiind istoria luptei de independenþã a acestor state. Intãrirea securitãþii lor se poate realiza prin cooperare economicã, militarã, culturalã sau de alt gen, care sã ofere ECSE ºansa de a scãpa de conflictele naþionale dilematice si a insecuritãþii statale.

Subregiunile sunt adesea construite in jurul geografiei ca un sistem de organizare. Acest lucru este cel mai evident când problemele regionale sunt dublate de cooperarea la mãri si fluvii, in general la cãile comune de acces. Ele sunt dublate de legãturi istorice si culturale . In ECSE prima se referã la Dunãre iar a doua la identitatea istorica. Istoria comunã a ECSE a incetat abia in 1989, iar actualele incercãri reprezintã incercãri de constituire a unor identitãþi in sensul real european.

In termeni de putere, fragmentarea necisitã prezenþa unei Europe statale si unei Rusii puternice. Europa va fi instabilã din cauza fragmentãrii, chiar dacã va conþin e anumite state fragmentate. Ideea de bazã va fi rivalitatea dintre statele respective si situaþia va fi determinatã doar de relaþiile de interes dintre aceste state.

O Rusie slabã nu este un lucru foarte greu de realizat. In funcþie de cât de slabã va fi, acest lucru va determina reactivitatea unui sistem de securitate european. Desi incã formidabilã militar, poate deveni in comodã militar si incapabilã sau moderator de pace având un rol activ pe plan in ternaþional. Creºterea in tensitãþii de democratizare implicã o reorientare a politicii Rusiei spre problemele sale interne. Dar chiar slãbitã si frustratã, Rusia va rãmâne un factor al arenei internaþionale. O Rusie nervoasã din cauza slãbiciunii sale economice si politice s-ar putea sã fie un vecin supãrãtor in noua casã europeanã, in special dacã pentru puterea sa militarã rãmâne suficient de capabilã in termeni tehnici. Este foarte important sã ne se ajungã la o mutaþie dinspre tranziþia democraticã spre una militarã, in care resursele disponibile vor fi utilizate pentru asigurarea unei supravieþuiri militare. Acest scopuri desprind douã posibilitãþi pentru Rusia: prima, in care Rusia devine o introvertitã obsedatã cu menþinerea puterii interne, militara, materialista si inalt senzitivã la oricare incercare de interferare in afacerile sale interne. De asemenea Rusia va incerca sã menþinã poziþii cât mai rigide. La fel ca SUA, ea nu va fi parte a sistemuluiui de securitate european dar va fi foarte atentã cu miºcãrile de aici, influenþându-le. Pe de altã parte Rusia poate apare ca un viitor pol de interacþiune intre fostele state ale Uniunii dar mai ales de recoalizare a acestora.

Procesul unificãrii Germaniei a fost unul dintre punctele de pornire al miºcãrilor de autodetermin are din ESCE. In mod sigur el va in fluenta viitorul si poate determin a intergrarea dar si fragmentarea. Exemplificatoare aici este Iugoslavia. La fel, aceeasi Polonie intergratã poate fi supusã in drepturile unei politici reprezentative neformale si a unei posibile reorientãri SUA sau Germania, spre redefinirea integrãrii. Retragerea Germaniei din instituþiile comunitare o indreptãþeºte sã nu recunoascã aceea intergrare si sã formuleze din nou cereri teritoriale in Est sau Vest. Dar aceste lucruri impun realizarea unui nou fel de putere germanã, cea militarã. Acest lucru nu pare deloc imposibil dacã luãm in considerare evoluþia si persistenþa ESDI. Acest scenariu depinde de caracterul economic si social al unificãrii. Se aºteaptã ca absorbþia Germaniei sã fie una pozitivã. Sustragerea Germaniei din alianþe ar aduce mai aproappe de Rusia; statele ECSE, de teama unei noi sfere de influenþe vor adopta politici neutre si de cooperare ne- sau constructive, cu ambele sfere : Germania-Rusiain Est si SUA in Vest. Acest scenariu aduce structuri noi in discuþie. SUA, in primul rând din cauza deteriorãrii relaþiei dintre Germania si SUA. Dispariþia Germaniei, ca pol de stabilitate cel puþin economicã in statele din estul si vestul Europei, va determin a o necesitate de reorientare a acestora, dar si de redefinirea identitãþilor lor. Franþa nu va putea inlocui puterea germanã, iar SUA a pierdut din credibilitate dupã rãzboiul din Kosovo.

Pe de altã parte o apropiere dintre Germania si Rusia nu ar fi in dezinteresul SUA mai mult ar fi in folosul sãu. La gradul de interdependenþã SUA, este greu de crezut cã aceastã doreºte un rãzboi deschis cu Rusia in condiþiile in care nu se mai poate baza pe aliatul sãu european, continental. Se pune atunci problema alegerii intre interesul sãu strategic direct si cel al alianþelor la care este parte. Dacã SUA va rãmâne parte al acestor alianþe sau nu, fragmentarea poate deveni realitate. Lipsa Germaniei determinã retragerea investiþiilor sale economice de la un grad uniform la unul selectiv, raportat la aliaþii sãi tradiþionali. Depistarea acestora nu este greu de realizat, se face in funcþie de factorii economici si culturali. Factorii economici raportaþi la cât de avansate sunt aceste state in procesul degradãrii bunãstãrii. Procesul de intergrare germanã se va face in sens invers celui al integrãrii europene. Pe plan cultural vor fi alese acele state aproape cultural de Rusia, si respectiv slave. Din intersectarea celor douã variabile, cel mai bine cotatã este Bulgaria.

Dacã in cadrul integrãrii europene favorite au fost Polonia, Ungaria si Cehia, in cadrul integrãrii germane acestea vor fi cele mai aproape geografic de Rusia. Ele se vor transforma intr-o zonã de contact, nu in sensul tradiþional de zonã gri, dar in sensul de asigurare a unei conexiuni intre cele douã blocuri. Criteriile de selectare se fac in funcþie de determinarea economicã si proximilitatea geograficã.

Desi Polonia este cea mai apropiatã, ea deþine atât o putere economicã puternicã, dependentã de cea a Germaniei, dar funcþionalã, ce s-ar putea restructura in condiþiile unei alianþe cu ceilalþi membrii UE. Apropierea de culturã este de asemenea importantã. Ungaria este exclusã unei posibile alieri cu Rusia. Cehia si Slovacia sunt plasate pe o poziþie moderatã in sensul menþinerii unei stãri de neutralitate temporalã. Plasarea lor in una sau cealaltã dintre tabere se va face pe parcursul evoluþiei structurale. Bulgaria este cel mai important pion al ecuaþiei. Desi nu aproape geografic asemeni Poloniei ea deþine o poziþie aproape strategicã Rusiei prin intermediul localizãrii sale la Marea Neagrã si la Dunãre. Ea determinã si celelalte argumente pentru a se alia cu relaþia Germania-Rusia: are o situaþie economicã ce necesitã o restructurare rapidã, iar cultural este destul de aproape de Rusia. La aceasta se mai adaugã si prezenþa in apropierea Turciei. Alianþa va rãmâne in poziþia ei de manipulator in determin area relaþiilor cu Serbia, importanþa ei crescând cu atât cu cât Rusia are aproape Serbia. Se va putea ajunge la un nivel de relaþie de inþelegere in aceste condiþii, Albania rãmânând intr-un con de umbrã. România va putea desfãºura o politicã de bunã miºcare. Ea ar putea rãmâne aproape de Europa Vesticã in teresatã si ea la rândul ei de deþin erea unei asemenea politici intre Rusia si Germania. Un rol important il detine aici apropierea sa faþa de Ungaria. Efectele largirii asupra relatiei Romano- Ungare trebuie intelese din prisma tratatului semmat intre cele doua parti, in sensul percepeii lui ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre cele doua state. ”Concluzia tratatului bilateral a avut ca prim scop confirmarea abilitatilor celor doua state de reala adaptare la norme vestice”, afirma un ananlist francez. Dovada acestui fapt sunt prtesiunile facute si acceptate innainte de intalnirea de la Madrid 1996, in special liderii politice externe din Romania si Ungaria. Tratatu reprezenta “esenta securitatii din era post-Razboi Rece: reconscilierea drepturilor si responsibilitatilor minoritatilor si majoritatilor cand oamenii si granitele nu se potrivesc. Ambele state stiu ca de decizia lor depinde in integrarea in Vest. Testul va veni pe parcursul implementarilor, dar suportul coplesitor pentru tratat prezent in ambele tari este un motiv de optimism. Miscarile initiale determinate sa submineze eforturile celeilaltor parti in intergrarea spre vest au fost in locuite cu cu cele de reprezentare a propriilor interese fara sa le submineze pe altele.

Urmatorii factori: modalitatea in care Romania va fi tratata de cãtre aliatele in care Ungaria este deja parte si de modul in care Romania se va modifica dupa alegerile din 2000. Spre deosebire de alti poli in cadrul sistemuluiui international, cum sunt SUA si Japonia, Europa nu este un actor care sa detina un inalt grad de coeziune. Nuceul UE este formant din state puternice si individualizate inca, a caror statul indelundat de independenta nu poate fi ignorat. Cea mai importanta intrebare provine din modul de realizarea a intergrarii: largit sau inadancime. Raspunsul trebuie privit nuantat, in sensul ca nu putem ignora o latura fara a afecta–o pe cealalta. Se vor realiza presiuni la nivelul directiilor problemei largirii: pe de o parte mecanismul intern de balansare necesita o contarbalanta putenica pentru ca sa se opuna unei Germanii la fel de puternice. Ramanerea Germaniei la masa marilor puteri reprezinta mai mult decat o dorinta, mai exact o necesitate, in sensul ca in conditiile in care Germania s-ar destrama ca mare putere ar dispare si dorinta celorlaltor state de aliere, concomitenmt cu prabusirea coopereatrii lor economice. Cel mai important rol îl deþine Polonia, in aceastã funcþie; dar apropierea prea mare dintre Rusia si Germania si depãrtarea Vestului ar putea-o determina la un moment dat sã renunþe la o politicã pro vest. România ar fi o pistã mai sigurã din douã motive : 1. Originea latinã care ar propulsa-o mai aproape de vestul latin (Franþa-Italia-Spania) 2. Necesitatea revigorãrii economice realizate prin in termediul UE fãrã Germania. Mai mult poziþia României va fi susþinutã de cea a Ungariei si ea aproape de Europa. In condiþiile in care Austria rãmâne neutrã ar fi posibilã realizarea flancului România-Ungaria-Austria-Italia-Elveþia-Franþa-Spania-UK-BNL-statele nordice. Germania ar fi astfel incorsetatã in cadrul unei Europe margin ale ; in mod sigur aceastã Europã va fi mult mai stabilã fãrã prezenþa Germaniei, dar se presupune cã, aºa cum s-a arãtat prin intermediul principiului interdependenþei si puterea Germaniei va fi slãbitã in urma pãrãsirii UE.

Analizãrea pe state si in funcþie de interese specifice, fie ele sociale sau culturale pune bazele fragmentãrii . Actuala stare de bunãstare economicã a germanilor si lipsa de experienþã a guvernelor din Berlin poate determina Germania sã aleagã aceastã cale. La aceasta se adaugã si cursul pe care îl va lua politica monetarã europeanã .O depreciere contin uã a Euro poate de asemenea determina Germania sã-si piardã entuziasmul faþã de extindere.

Problema deci o reprezintã imposibilitatea negocierii de pace intr-un timp mult prea scurt. Pentru menþinerea balanþei dintre dezvoltarea Germaniei si cele europene este nevoie de crearea unei UE intãritã si un sistem de securitate total european, in coditiile in care unificarea germanã se transformã intr-o multieuropã germanã. Punerea in practicã a acestor intenþii –interes, trebuie sã fie trasate echilibrat, astfel incât sã nu se destrame. In condiþiile in care se ajunge la stricarea echilibrului se ajunge la impasul dintre colaborarea Franþei-Germania-Rusia. In condiþiile unei reveniri germane se poate incerca si posibilitatea alierii dintre cele douã Franþa- Rusia, condiþii in care Germania s-ar intoarce definitiv spre SUA. O astfel de aliere este insã greu de realizat Germania obþinând unitatea si expansiune economicã in estul Europei faþa de cele douã mari invinse, Franþa si Rusia, de aºteptat sã reacþioneze. Ambele vor incerca sã accepte apropierea de Germania la un nivel al interesului. Este insã de aºteptat ca si cele douã sã devinã reacþionare, in condiþiile unei Germanii prea puternice. O modalitate de reactivare este poziþia Marii Britanii faþã de UE. Politicile de apropiere treptate atât faþã de UE cât si de Rusia, denotã tocmai ceea ce Germania ar putea intradevar sã reuºeascã in statutul sãu de mare putere europeanã. Dar procesul este deschis iar dimanica economicã este afectatã de prea mulþi factori pentru a-i analizã aici. La nivelul primar, Germania are o bazã instituþionalã bunã dar o Europa dominatã de ea este de neconceput de cãtre Franþa, SUA si implicit Rusia.

Franþa posedã o clasã politicã neincrezãtoare in fond, in procesul unional intrucât îsi dã seama cã Germania se miºcã mai repede decât UE. Mai mult Franþa este conºtientã cã ar trebui sã se alãture Germaniei pentru a se replia intereselor proprii. Evenimentele din Kosovo au fost destul de concludente in ceea ce priveºte balanþa de importanþã dintre cele douã state. Participarea Franþei la NATO s-a structurat intr-un declin puternic in 1998 (-2, 4%) raportate la GDP a fost de 2, 8% in 1998 , o descreºtere faþã de 1997. Totusi. Franþa a desfãºurat 2500 de trupe in misiunile KFOR al treilea contin gent al marin ei dupã SUA si UK in Kosovo Franþa a condus pentru prima datã o operaþiune NATO, constând in zborurile asupra Kosovo, dar importanþa acordatã acestei misiuni a fost mult mai micã decât cea a Germaniei.

Politica dusã de Germania in aceastã direcþie este clarã, de apropiere faþã de Rusia. Nu se doreºte izolarea Rusiei la periferie, ci mai mult intergrarea sa politicã in Europa. OSCE oferã garanþia rolului pe care Rusiaar putea sã-l joace in Europa. Putin desfãºoarã o politicã in ternã in transigentã dar colaboratoare pe plan extern. Este noua politicã de putere a Rusiei, in care se specificã: noi suntem dispusi sã cooperãm atât cât sã ne apropiem de Europa, dar in esenþã noi sã rãmânem in afara Europei; cooperarea dintre Rusiasi Europa este favorabilã si de dorit; Ucrain a va juca si ea un rol de in termediar. Spre deosebire de Rusia, Ucrain a ar putea reacþiona mult mai puternic la in terdependenþa propusã de Europa, respectiv de Germania .

Evoluþia NATO intr-o asemenea situaþie este interesantã. In condiþiile in care statele din ECSE vor trebui sã-si reorienteze interesele intre Germania – Rusia, nu cred cã ar fi potrivitã o orientare excesivã NATO. Apare astfel o nouã dimensiune a statutului de membru, raportate la schimbãrile si alegerile intre transcendenþa alianþelor spre pacea Europeanã si ideea de membru a NATO. In mod evident NATO trebuie sã fie mai mult politic si mai puþin militar. Toþi componenþii sunt interdependenþi si mulþi sunt incã sensibili in domeniul de politici interne. Efectele apariþiei unei Germanii puternice in cadrul UE, este explicabilã in teorie prin douã modalitãþi: efectul de Bandwagoning, respectiv alinierea statelor mai slabe dupã puterea mai mare si cel de “balanþa de putere”, in care statele mai slabe se grupeazã pentru a se contrapune puterii dominante.

In mod evident, pentru calcularea balanþei de putere trebuie luatã in considerare geografia. Se porneºte de la premisa cã sistemului internaþional este anarhic si multipolar instabil; acest lucru poate determina confuzii intre instabilitãþile care ameninþã suveranitatea si instabilitãþile care afecteazã in general sistemului internaþional, dar conteazã doar in mãsura avantajelor relative intre statele a cãror suveranitate este asiguratã. Acest al doilea gen de instabilitate, cea de resurse, este periculoasã in mãsura in care procesul dupã care naþiunile cautã avantaje si negociazã determinã utilizarea implicitã sau explicitã a ameninþãrii, care determinã conflictele. “Balanþa de puteri” nu este construitã pentru prevenirea cuceririlor militare ci pentru menþinerea lor. Balanþa de puteri implicã o reaºezare a ideii de putere militarã, prin extinderea conceptului de securitate si la sfera sa economicã. O sferã prea interdependentã pentru a fi funcþionalã doar la nivelul unei singure pãrþi/þarã. Mai mult, tendinþele spre globalizare impun o astfel de abordare.

In condiþiile in care balanþa de puteri existã iar resursele unui stat sunt flexibile in a fi realocate intre capacitãþi actuale si investiþii pentru capacitãþi viitoare, precondiþiile presumtive / presupuse pentru rãzboaiele preventive sunt satisfãcute. Asemenea conflicte devin insã evitabile in condiþiile in care liderii negociazã inainte si îsi implementeazã reglãrile de resurse. Stabilitatea acestor relaþii creºte, dar se mãreºte capacitatea de acþiune a fiecãreia dintre balansatori. Un exemplu este criza din Kosovo. Declarativ, cei trei deþinãtori de putere spaþiul care ne intereseazã sunt (SUA – Germania – Rusia), au fost interesate sã punã capãt conflictului. Problema stabilitãþii este asiguratã deci prin declaraþiile de intenþie ale acestora; dupã inceperea reala a conflictului, respectiv când, prin intermediul alianþelor internaþionale, la care Rusianu era parte, s-a va recurge la forþã, Rusia va juca rolul de stabilizator prin nesusþinerea acþiunilor din aceastã regiune.

Stabilitatea ar fi putut fi menþinutã dacã Rusia îsi canalizeazã eforturile in determinarea NATO sã renunþe la politica dusã pânã atunci, nu sã acuze acþiunile Germaniei si SUA. Stabilitatea este deci afectatã de modul in care puterile îsi definesc capacitãþile si resursele de care au nevoie pentru a le menþine. Acþiunea Moscovei este susþinutã si de lipsa unei interdependenþe efective, atât la nivel instituþional, economic sau politic faþã de vest.

Rolul geografiei nu este neglijabil intrucât ea asigurã rangurile participanþilor la putere, in cazul nostru – balanþator (Rusia) si puteri centrale (SUA, Germania). Balanþatorul poate deveni eficient doar dacã îsi permite sã nu realizeze alianþe permanente si dacã poate sã indepãrteze / discrediteze imaginea moralã / ideologicã a uneia dintre pãrþi. Rolul cel mai dificil îl au puterile centrale: care pentru a menþine stabilitatea sistemuluiui trebuie sã deþinã puteri constante de susþinere si reinnoire a capacitãþilor lor militare si economice.

Germania se axeazã pe menþinerea capacitãþilor sale economice in Europa si, prin intermediul investiþiilor in ESCE si neglijarea laturii militare, care i-ar putea aduce prea multã responsabilitate. Rusia poate fi distribuitã intre ceilalþi deþinãtori ai puterii in Europa, cu rol contextual balanþei puterilor si sã aibã efecte similare. Puterea economicã reprezintã o capacitate suficientã pentru Germania, oferindu-i credibilitate. Acest lucru este fiabil atât timp cât ea este in alianþã cu o putere deþinãtoare de capacitate militarã – SUA in prezent. Dispariþia SUA poate fi inlocuitã cu Franþa / UK, desi ultimei i-a revenit rolul de balansator. Prezenþa sa insã, implicã dorinþa SUA de a fi prezentã in Europa militar. Câteva precizãri trebuie fãcute:1. Stabilitatea este determinatã de distribuirea de resurse. 2. Numãrul statelor din sistem nu afecteazã stabilitatea sa. 3. Sistemele tind spre polaritate.

De aici putem trage concluzia cã sistemului (european in cazul nostru) îsi poate limita anarhia prin alianþe si instituþii, care insã depind de definirea intereselor statelor in cauzã, iar aceste alianþe nu au caracter de permanenþã. Tendinþele statelor cãtre ECSE ar putea lua astfel o turnurã inversã dacã balanþa de puteri se va modofica intr-o posibilã cooperare (Rusia– Germania). Acest lucru ar determina in mod inevitabil fragmentarea intereselor acestor state. Modificãrile in orientãrile de putere determinã adoptare unor politici mai puþin intergratoare; o asemenea politicã nici nu ar mai exista in mãsura in care statele cele trei si-ar defini interesele doar in cadrul relaþiei de alianþã in care se aflã.

Interesele germane se leaga de intedependenta regionala si mai globala. Notiunea de securitate germana treabuie inteleasa la nivelul multinational si de international. Trebuie sa includa toate acele riscuri ce ar putea afecta stabilitate economica interna a unei societati afluente si obisnuite cu statul bunastarii. Riscurile stabilitatii germane sunt in numar de trei: trnzitiile din ECSE, neasezarea si neadapatrea structurilor vestice startegiiei si politicii vestice. Fiecare dimensiune are caracteristicile ei . Amenintarile vechii divizari est-vest este inlocuit cu nesiguranta unei noi lumi in dezordine. Ca o consecinta nu doar Germania terbuie sa caute stabilitatea in regiune dar sa caute securitatea Europei intr-un context global interconectat. Orice guvern interesat in mentinerea securitatii zonei va trebui sa-si raporteze interesel la SUA, Germania si Rusia, in mãsura in care fiecare dintre acestea repreazinta un pol de putere in realizarea viitorului statut al Europei. La aceste interese primare se adauga cele secundare, dar mult mai bine cotate, asa numita securitate a acronimelor: NATO, UE, ESDI.

Prima prioritate germana este cea a a extinderii sferei sale se securitate, in sensul realizarii unui export de securitate dinspre ECSE; el are o valoare descreasctoare de la vest spre est si are doua dimensiuni-directoare: aceste state au apartinut crestinitatii si au adoptat cel mai ardent procesul vesternizarii, in termenii sai de orientare politica, prevederi legale, structuri economice. Pentru staele din ECSE vesternizarea reprezinta un scop in sine si unul strategic. A fi complet intergrat in structurile vestice ale NATO si UE reprezinta calea spre securitate si stabilitate. Stabilitatea lor intrerna implica si o mai mare garantare a acestei realitati. Din punctul de vedere german, extinderea NATO si UE este o chestiune interna. Rolul Germaniei in Europa a crescut dupã Unificare, dar ea nu poate da o forma Europei de una singura, necesitand structuri multilaterale si de parteneriat puternice prin care sa obtina propriul lor interes. Exista un consens la nivelul politicii germane si a realizarii sale, asupra evitarii politicilor unilaterale respectiv adancirea cooperarii in toate directiile in mãsura in care aceste relatii aduc mai aproape Europa de Germania si invers. Germania este tot mai mult nevoita, in functie de noul sau statut, sa-si exprime pozitia sa strategica, ambitiile si opiniile sale neareprezentand interese doar la nivel national. Din moment ce Rusia ramane un actor global relativ independent, un NATO extins ar fi de dorit sa ofere un tratat de parteneriat startegic cu Rusia, bazat pe ideea unei non-agesiuni si securitati cooperative.

Extinderea se afla la mijloc de drum, cale de intoarecere nu mai exista iar pentru a merge inainte apare urmatoarea problema; contributia financiara a statelor din vest. Este de asteptat ca participarea vestului european sa se mareasca in conditiile in care aceasta este in propriul lor interes. Ideea centrala a securitatii europene este una de "impartire" a granitelor in scopul unei structuri de securitate stabile. De aceea poitica UE si NATO trebuie sa mearga concertat in Europa si dacã se poate intr-o deplina concordanta cu teoria interdependentei. Desi in momentul de faþa unii sunt mai interdependenta dacat altii situatia de fapt este una care se doreste a fi reglata in timp intr-o directie pozitiva. O Europa bazata pe egalitate este greu de conceput dar mult mai usor de realizat pe considereante economice.

Atat NATO cat si UE trebuie sa intareasca politica de securitate si pe cea externa in comun. PfP poate fi doar o solutie partiala interimara pentru viitor, chiar dacã Rusia nu trebuie privita ca un dusman. Structura institutionla este mai putin importanta decat eficienta si efectivitatea. In mãsura in care aceasta se bazeaza pe hegeminie, coordonare sau influentare conteaza mai putin faþa de o Europa a Bunastarii. Parteneriatele cu Franþa si SUA raman directiile de baza ale politicii gerrmane. Relatia Germaniei spre intergrare si intrepatrundere merge atat de departe incat sa propuna o apropiere intre NATO si UE. In mod evident Germania nu poate vorbi in numele Europei dar poate conduce procesul de structurare a ideei si a interesului comun european. Germania si-a schimbat pozitia de obiect in cea de subiec in Europa. Germania s-ar putea sa devina din nou centrala dar in mod evident nu singura. Atat timp cat Atlanticul va ramane un ocean care uneste mai mult decat o mare care divide, America si Europa vor fi capabile sa ignore interesele divergente pentru a-si atinge scopurile.