Noi directii se dezvolta in dreptul international. Deocamdata e ne aflam tot in era statului natiune ca si protagonist principal si subiect al dreptului international. Totusi trebuie recunoscut astazi ca, conceptul traditional al suveranitatii si rolul statului in dreptul international trebuie revizuit.

Nu este surprinzator azi sa citesti de declinul progresiv al statului-natiune,in prezent dezintegrandu-se in grupuri mai mici, subgrupuri si minoritati.

Respectarea suveranitatii, integritatii teritoriale si independentei politice a tuturor statelor sunt inca principiile de baza a Natiuniilor Unite, dar regula neinferentei in treburile interne este in evoluare.

Notiunea traditionala a suveranitatii este atacata simultan de noi forme de organizatii supranationale, de cereri emanand de la entitati non-statale si de slabirea regulii non-interventiei.

Toate acestea sunt relevante pentru pozitita minoritatiilor si grupuriilor in viata internationala prezenta. In unele cazuri problemele auto-determinarii, , statalitate si secesiune sunt proeminente.

Problemele din Iugoslavia si fosta Uniune Sovietica, chestiune israelo-palestiniana, soarta Kurzilor evolueaza in jurul conceptelor amintite. In alte cazuri problema ce necesita clarificare este reevaluarea conceptelor de etnicitate si drepturiile de grup ale minoritatiilor. Aceste concepte nu mai pot fi abordate in termenii prevalatii la inceputul erei Natiuniilor Unite.

Initial, toate natiuniile iugoslave au incercat sa se uneasca intr-un singur stat, dar in acelasi timp aveau cerinte extinse (Prima Iugoslavie a fost creata in 1918 pe baza unei mari neintelegeri: Consiliul Croatilor si a Slovenilor au vrut o Iugoslavie confederala, dar Iugoslavia a fost creata de Regele Sarb ca o tara unitara (in care sarbii isi puteau indeplini un vechi vis:acela de a fi uniti intr-un singur stat). Tensiunile dintre cele doua viziuni au fost ascutite de tendintele centralizatoare ale sarbilor si tacticile politice de obstructionare ale croatilor pentru extinderea autonomiei lor in fata "colonizarii sarbesti". Cu cat elitele politice sarbesti se vedeau ca si conducatorii politici al unui stat centralizat, cu atat Iugoslavia reprezenta, pentru elitele politice radicale din Croatia si Slovenia, doar un pas tranzitoriu spre independenta si vice versa.

"Mainile de otel" (ale Regelui si lui Tito) cu care au condus societatea iugoslava au produs un sens de deprivare nationala care, curios, nu a fost imputat stilului autoritar de conducere ci ostilitatii altor natiuni, iar aceasta a ajutat in renasterea miscarilor nationaliste. Integritatea Iugoslaviei comuniste (chiar daca comunismul sau a fost chemat "liberal" sau "comunism cu o fata umana") a fost mentinuta de puterea arbitrara a lui Tito, dar acest "lipici" ce tinea federatia impreuna sa dizolvat odata cu moartea sa.

Datoria externa a Iugoslaviei a crescut rapid in ultimele decade ale vietii lui Tito, cand a ajuns la mai mult de 20 miliarde de dolari. Dupa moartea sa, nici republicile nici guvernul federal nu a fost capabil so acopere, aparand in acelasi timp dezintegrarea economica. Acesta a fost inceputul unei lungi crize economice si politice: in timpul inflatiei si somajului in crestere din anii ’80 procentul venitului real a scazut drastic. (See Wiberg, 1993: 95.)

Ca rezultat, au fost stabilite doua blocuri cu scopuri ireconcibiabile: blocul federal (centralist)(Serbia si Muntenegru) versus blocului confederal (secesionist) (Croatia, Slovenia, si mai tarziu Macedonia si Bosnia Herzegovina). Elita sarba insista asupra dreptului legitim de a apara integritatea teritoriala (inviolabilitatea granitelor) si suveranitatea FRY, in timp ce blocul opus cerea dreptul legitim la auto-determinare.

Principala greseala a Comunitatii Europene si a altor actori externi pare sa fie faptul ca recunoasterea Croatiei si Bosniei si Hertegovinei a fost oferita inainte ca drepturile minoritare ale etnicilor sarbi sa fie asigurate (la inceputul conflictului sarbii cereau doar o forma de autonomie culturala in Croatia si cantonizarea Bosniei si Hertegovinei)

Dupa ce Croatia si Bosnia si Hertegovina au devenit sate independente, aceste pozitii s-au inversat: acum etnicii sarbi insistau asupra dreptului la auto-determinarea lor si guvernele din Zagreb si Sarajevo asupra dreptului la apararea integritatii si suveranitatii statelor nou infiintate. Oricum, cand teritoriile sunt impartite de grupuri etnice contestatare, auto-determinarea la fel ca si apararea integritatii teritoriale pot fi asigurate doar in detrimentul celeilalte. Recunoasterea a ambelor drepturi la unitatati tot mai mici conduce la disolutia totala a societatii, in timp ce incercarile de a preveni acest pericol-odata ce procesul a inceput si precedentul a fost creat- conduce la conflict si secesiune.

Sfarsitul razboiului rece si a bipolaritatii in Europa, au redus importanta asumptilor geopolitice de baza Iugoslaviei si coeziunii sale interne. Dezintegrarea Uniunii Sovietice si disparitia Europei de Est, a marcat sfarsitul doctrinei de containment a lui Truman (sau mai degraba a lui Kennan), in timp ce schimbarile rapide din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Albania si Rusia, precum si adincirea crizei din Iugoslavia, a determinat pierderea semnificatiei "simbolului diferentei din lumea comunista" care pentru decenii a ocupat un loc privilegiat in politica de "diferentiere" a SUA. Cand "Cortina de Fier" a disparut, importanta geostrategica a unor granite si zone de tampon- precum teritoriile Cehoslovaciei si Iugoslaviei- a devenit mai putin importante decat inainte. Devreme ce schimbarile din URSS au marcat sfarsitul "amenintarii sovietice" si bipolaritatii in Europa, eforturile de creare a unei noi ordini internationale pe continent, bazate pe dezvoltarea democratiei si dreptului natiunilor la auto-determinare, au inceput sa ocupe un loc central in politica tarilor vestice.

Istoria conflictului din Kosovo a inceput odata cu sosirea slavilor din sud in Balcani in secolele VI si VII si asezarea lor in aria regiunii Kosovo (de azi) unde a fost stabilit primul stat sarb inainte de invadarea turcilor din secolul XV, la sase decenii dupa lupta din Kosovo din 1389. Lupta a fost considerata un eveniment dezastruos ce a condus sarbii in captivitate. Ambele parti au trait experiente urate dupa 1691 odata cu plecarea a zeci de mii de familii sarbe din Kosovo, iar mai tarziu in timpul razboaielor balcanice si cu retragerea armatei sarbe prin muntii Albaniei in primul Razboi Mondial.

Inainte si dupa moartea lui Tito multi sarbi, deprivati de oportunitati economice, sau mutat in Serbia. A fost accentuatu faptul ca "albanezii nu i-au eliminat pe sarbi din Kosovo prin violenta directa, ci "minoritatea sarba din provincie s-a simtit neavenita si a decis sa plece". Este luata in considerare si faptul ca Slobodan Milosevici a devenit cel mai polpular lider din Serbia (de dupa razboi) multumita faptului ca-la aniversarea a 600 de ani de la batalia de la Kosovopolje-el a plecat in Kosovo si a promis sarbilor ca nimeni nu ii va mai bate. El a afirmat deasemenea ca sarbii "dealungul istoriei nu au cucerit sau exploatat pe nimeni".

Potentialul regiunii Kosovo de a crea un dezastru umanitar si de destabilizare a securitatii europene a fost inteles de cand Yugoslavia s-a destramat in 1991. Interesele tuturor statelor din sudul Balcaniilor converg in Macedonia, care are si ea o minoritate albaneza larga si este unul din centrele cerintelor teritoriale si nationale ale veciniilor.

S-a cheltuit putin efort international pentru a rezolva disputa din Kosovo in acest deceniu, deoarece nu a fost considerata o problema urgenta. Este nevoie de doua parti pentru a realiza un razboi, iar albanezii kosovari nu s-au angajat, folosind o strategie de nonviolenta.

Kosovo era perceputa ca o problema a drepturilor omului si nu a drepturilor politice ai statutului teritorial. Chiar daca politica dura a Belgradului fata de provincie deranja Europa si Statele Unite, aceasta avea si o parte ce convenea. Atata timp cat provincia si populatia erau controlati puternic de Belgrad, se credea ca albanezii nu vor putea sau nu vor vrea sa se organizeze militar. Nu ar fii fost razboi pentru ca nu ar fii existat o a doua armata. Conflictul ar fi fost evitat. Iar Serbia democratizata in timp ar fi dus la re-integrarea albanezilor in societate.

Cu aproape 2 milioane de locuitori, din care 8 procente erau sarbi,Kosovo era cea mai saraca si mai neglijata regiune din Serbia.

In istoria acestui conflict au fost implicati numerosi actori, atat la nivel de sistem international cat si la nivel subsistemic - statal.

La nivel de sistem este de notat interactiunea ce a existat intre organizatiile internationale atat europene cat si mondiale. In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne. NATO si-a pus la dispozitie tehnica militara in scopul impunerii rezolutiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de interventia americano-britanica din Irak (Vulpea Desertului), sau de operatiunea "Furtuna in Desert". Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica care insa s-a oprit la un anumit punct. Importanta este, de asemenea interventia Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, care a participat cu un numar mare de observatori apartinand tarilor membre. Chiar si Consiliul Europei si-a declarat de curand interesul de a se implica in rezolvarea problemei, mai ales avand in vedere problematica grava a incalcarilor drepturilor omului.

La nivel de actori internatioali statali, demne de amintit sunt actiunile Statelor Unite si ale Rusiei. De asemenea o importanta implicare in conflict o are Albania, al carei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent

In 1989, Slobodan Milosevic anuleaza autonomia provinciei Kosovo, act care, odata aprobat de adunarea legislativa a Kosovo, da nastere la violente in rAndul populatiei majoritare. In iulie 1990, albanezii din Kosovo declara independenta provinciei, independenta care este recunoscuta anul urmator de Albania. 1991 este anul cAnd incepe razboiul in Iugoslavia, iar in 1992 Republica auto-proclamata Kosovo alege presedinte pe Ibrahim Rugova.

In Februarie 1998 conflictul devine evident. Dupa numeroase ciocniri intre politie si separatisti, soldate cu morti si raniti in ambele tabere, unitati ale armatei sarbe ataca satul Prekaz, considerat ca fiind un adapost al Armatei de Eliberare a Kosovo. In martie 1998 apare prima rezolutie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra armelor ca o consecinta directa fata de evenimentele din Kosovo. Tot in 98 se hotaraste si implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma unui acord de incetare a focului partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie trimisi in zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a raliat SUA in a condamna guvernul de la Belgrand, ambele initiind o propunere de rezolutie a Consiuliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemultumita de evolutia conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care detinea la acea data conducerea Comunitatii) afirmAnd ca nu va permite nasterea unei Africi de Sud la portile Uniunii Europene. In scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat pozitii similare.

In plus fata de aceste coordonate, mai exista si una psihologica: conflictul din Kosovo a explodat foarte curand dupa relativa calmare a razboiului din Bosnia, unde NATO a fost deseori acuzata de implicare insuficienta. Relevanta este chiar afirmatia lui Holbrooke – "Kosovo nu este inca o a doua Bosnie".

Problema in fata careia se afla NATO in aceasta situatie este aceea ca pentru a interveni armat in Kosovo era nevoita sa eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la Washington prevede actiunea armata doar in limitele Cartei Natiunilor Unite si doar in scopuri defensive. Articolul 5 al Tratatului prevede actiunea in cazul in care teritoriul uneia dintre tarile membre este amenintat / atacat, in limitele articolului 51 al Cartei, iar Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de amenintare / atac la care Alianta poate raspunde in virtutea articolului 5 (TW).

Nici una dintre conditiile prevazute in Tratat nu au fost indeplinite. In plus nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict. Dealtfel ar fi aproape imposibil sa se obtina o rezolutie in care NATO sa fie mandatata sa intervina armat in Iugoslavia avAnd in vedere conditiile politice. In acest sens este usor de amintit faptul ca China s-a abtinut in momentul adoptarii Rezolutiei 1160 a Consiliului de Securitate, rezolutie in care era mentionata doar impunerea unui embargo asupra armamentului Belgradului. La fel, avAnd in vedere pozitia Rusiei fata de conflict este imposibil de crezut ca Rusia n-ar bloca o astfel de initiativa in Consiliul de Securitate.

La toate acestea se mai adauga si recentul "Concept Strategic" al Aliantei adoptat la Roma in 1991, fondat pe o idee pacifista, oglindind relaxarea data de sfArsitului razboiului rece. Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare si dialog, si prevede ca sarcini primordiale ale Aliantei "asigurarea […] bazelor indispensabile unui climat stabil de securitate in Europa […] in care nici o tara nu ar fi in masura sa recurga la intimidare sau coercitie impotriva unui stat european, oricare ar fi el".

Escaladarea conflictului violent ce a inceput in Kosovo la inceputul lui 1998 este cel de-al treilea de la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, cel de-al doilea de la moartea lui Tito in 1981, si primul de la infiintarea Republicii Federale a Iugoslaviei ( FRY, consistand din republiciile Serbia si Muntenegru) in 1992. Escaladariile anterioare (in 1968 si 1981) au fost inabusite. Principalii participanti in aceasta escaladare sunt, pe de o parte, politia sarba si armata iugoslava si , pe de alta parte, KLA.

De la desfiintarea "celei de-a doua iugoslavii" o combinatie de masuri represive din partea Belgradului si o campanie de rezistenta non-violenta din partea lideriilor albaneziilor kosovari au tinut capul de afis al agitatiei pentru aproape 8 ani. Aceasta "balanta delicata" a fost serios dereglata,dupa unele versiuni, cand pe 28 februarie 1998, autoritatile sarbe au lansat prima ofensiva, dintr-o serie de ofensive pe scara larga, impotriva populatiei etnice albaneze, aparent indreptate impotriva separatistiilor militanti- care pe la jumatatea lunii iulie sa soldat cu 400 de morti si a fortat zeci de mii de persoane sa-si paraseasca casele. Sarbii din Kosovo, in schimb, au fost tinta atacurilor crescande a fortelor iregulate albaneze. (Caplan,1998, 475)

O alta versiune, care spune ca separatistii militanti au inceput escaladarea cu doua luni mai devreme, poate fi sustinuta de faptul ca KLA a sarbatorit prima aniversare a luptei din decembrie 1998. In orice caz, era o confirmare a unei concluzii la care sa ajuns in 1997 si anume ca "sarbii si albanezii au demonstrat ca nu pot incepe si mentine un proces orientat spre rezolvarea conflictului si reconciliere, si ca incercarile internationale, datorita lipsei analizei si a strategiei, au esuat deasemenea. Escaladarea a ajuns la varf in vara lui 1998, cand se parea ca exista tendinte spre reducerea conflictului. Au fost deasemenea semne ca o noua escaladare a inceput sau va incepe la sfarsitul lui 1998 sau inceputul lui1999.

Actorii politici principali au exprimat cereri politice ce nu se puteau indeplini in mod simultan si care se puteau califica drept mutual exclusive. Autonomia regiunii Kosovo a fost in mod clar redusa si practic revocata dupa ce albanezii, care formau majoritatea in Kosovo si minoritatea in populatia Serbiei, si-au ales propriul partid multipartit, ce a declarat independenta "Republicii Kosovo" ( recunoscuta doar de Albania) in 1990. Cu un an mai devreme, Slobodan Milosevici a plecat la Kosovo unde a promis sarbilor ca nimeni nu-i va mai bate.Aceasta declaratie a fost confirmata de un referendum organizat clandestin dupa cateva zile. Intrega afacere a fost mai tarziu descrisa ca "un moment istoric de panica".

La inceputul ultimei escaladari, liderii politici din Serbia (din care Kosovo face parte) au favorizat mentinerea status quo-ului in termenii statutului regiunii Kosovo. In acest mod, guvernul Serbiei putea incerca sa mentina puterea peste intregul sau teritoriu prin metoda centralizarii statale, presiuni politice si propagandistice si represiunea politicilor divergente. Liderii politici albanezi au raspuns prin stabilirea unor agentii quasi-statale paralele (politie, scoli, institutii de ingrijire, alegeri, etc.). Scolile private sau de stat nu aveau voie sa introduca subiecte precum educatia pentru pace sau intelegerea conflictului.

Partile aflate in conflict au avut de asemenea atitudini si comportament incompatibil, si amindoua s-au concentrat in primul rand, asupra indeplinirii scopurilor politice proprii. In ianuarie 1999, reducerea si revocarea autonomiei din Kosovo de catre Serbia in 1990, a fost interpretata ca problema principala din Kosovo "prin suspendarea drepturilor pe care albanezii kosovari le aveau" ( extras din Introducerea purtatorului de cuvant al Pentagonului, 1999). Guvernul sarb pretindea in schimb ca terorismul practicat de KLA a agravat problema. Ambele parti au acceptat ca cea mai buna alegere era o solutie politica, diplomatica. Pe langa asta, atitudiniile si perceptiile lor conflictuale au avut o dimensiune emotionala (sentimente de manie, neincredere, ura, etc.) precum si o dimensiune cognitiva: mentinerea unor anumite stereotipuri si credinte cu privire la partea opusa.

Datorita caracteristiciilor variate mentionate mai sus, situatia din Kosovo poate fi definita ca si conflict in sensul clasic al termenului creat de Michell (1981, 29). Iar datorita diferentelor de natura etnica a ambelor parti (limbaj, mituri si memoria impartasita a originii comune si ancestrale, traditia statala si afiliatia religioasa), conflictul are o natura etnica certa.

Colapsul celei de-a doua Iugoslavii poate fi vazuta, pe de alta parte, ca un eveniment cauzat, cel putin in mod predominant, de elitele locale insetate de putere, in timp ce comunitatea internationala a fost prinsa pe nepregatite, comportandu-se ca un "spectator fara putere" sau un "participant confuz". Dar exista si o alta explicatie care se centreaza pe vina puterilor externe ostile, si care incerca sa dezvinovateasca actorii locali.

Societatea multietnica din ex-Iugoslavia reprezenta un hibrid, combinand forte integrative pre-existente (legaturi prin origini etnice mai mult sau mai putin similare, un numar relativ mare de mariaje interetnice, existente intr-un spatiu geografic si economic continuu) cu forte dezintegrative (culturi si religii diferite, o istorie blestemata, natiuni constituente apartinand unor imperii rivale si biserici cu rol de divizare si regrupare). Tara a fost numita "un colos balcanic cu un picior de otel si unul de lut".

Raspunsul comunitatii internationale

Balcani au fost teatrul unor schimbari paradigmatice in timpul ultimei decade. Colapsul comunismului si sfarsitul Razboilului rece sunt evenimente rasunatoare ce au initiat redefinirea completa a profilului geopolitic si geostrategic a Balcanilor. Conflictele etnonationaliste ce au aparut pe teritoriul fostei Iugoslavii au devenit un test pentru abilitatea de prevenire, imblanzire si rezolvare a conflictelor de catre comunitatea internationala dupa perioada Razboiului Rece.

Comunitatea internationala (si in special marile puteri) au avut de facut fata noilor provocari si responsabilitati cu referire la mentinerea pacii si securitatii lumii. Este stiut ca in timpul Razboiului Rece sistemul ONU de securitate colectiva a fost inzestrata cu noi mecanisme ca operatiile de mentinere si aplicare a pacii. Dar, mecanismele traditionale si cele netraditionale (amintite mai sus) de mentinere a pacii si securitatii au fost insuficiente si inefective in evitarea sau rezolvarea "razboaielor de generatia a treia". Se pare ca caracteristica principala a mediului nou de securitate sta in faptul ca cele mai grave si mai frecvente conflicte de astazi apar nu intre, ci in interiorul statelor. Noile amenintari si pericole au necesita rasspunsuri mai flexibile si mai subtile ca raspuns la numarul crescand de crize regionale si intra-statale.

Multe organizatii internationale de securitate, conducatori de state si persoane proeminente au cautat solutii pentru situatia din FRY. In acest scop, o varietate de metode, tehnici si mecanisme de rezolvare a conflictelor au fost activate, insa cu succes minor. Esecul comunitatii inernationale se datoreaza, in mare parte, incapacitatii de intelegere a complexitatii Balcanilor si a logicii evenimentelor curente. Lipsindu-le viziunea globala asupra conflictelor din Balcani, toti factorii internationali au jucat rolul pompierului, stingand foc dupa foc. Legatura care le-a lipsit actiunii lor a fost lipsa constientizarii faptului ca in Balcani conflictele au fost intotdeauna interdependente si interactionau.. Cealalta omisiune a fost lipsa gandirii conceptuale si practicii prevenirii si management-ului conflictului. Acest fapt a fost dovedit in multe ocazii, dar de data aceasta accentul va fi pus pe conflictul din Kosovo.

Un autor concluziona ca, Kosovo apartine unui grup de cazuri foarte complexe si l-a descris in urmatorul fel: "de exemplu, o minoritate etnica dintr-o tara traieste pe un teritoriu (parte a tarii) unde formeaza o majoritate covarsitoare. Apoi, folosindu-se de pozitia sa autonoma, aceasta minoritate (majoritate in aceea regiune) opreseaza alte minoritati etnice care altfel ar reprezenta majoritatea tarii ca intreg. Minoritatea si majoritatea sunt bineinteles relative, si depinde mult de nivelul la care este facuta estimarea" (Stanovcic, 1995: 15). La inceputul lui 1990 cea mai populara intrebare era: "De ce sa fim noi minoritate in statul vostru, cand puteti fi voi o minoritate in statul nostru?"

Razboaiele din Iugoslavia au arata limitele NATO si WEU in privinta management-ului crizelor si conflictelor. NATO a avut de suferit o metamorfoza politica si doctrinara inainte de a putea juca un rol in Balcani. NATO a intervenit in Iugoslavia pentru prima oara in aprilie 1994 cu lovituri aeriene impotriva sarbilor bosniaci, la trei ani dupa izbugnirea conflictului. Doar dupa tratatul de pace de la Dayton NATO intra in sfarsit in domeniul activitatiilor de restaurare a pacii.

WEU, in schimb, a fost incapabila sa exploateze criza din Iugoslavia pentru a-si defini propria identitate si misiune in reteaua securitatii europene. WEU, intr-adevar, a cunoscut constrangeri politice din partea membrilor ce sustineau o implicare a NATO. Dar, WEU, era militar incapabila sa proiecteze vreo forma de putere preventiva sau de intimidare in Balcani. O data cu izbugnirea ostilitatiilor in Iugoslavia in 1991, Consiliul WEU a luat in considerare patru optiuni de interventie: suport logistic, escorta si protectie, forte de mentinere a pacii pentru monitorizarea si aplicarea incetarii focului, forte de mentinere a pacii si intimidare necesitand in jurul a 20000 de trupe combatante si 10.000-personal de suport.

Membrii Consiliului nu au reusit insa sa realizeze un consens in nici una dintre aceste optiuni. Unii membrii WEU au preferat sa directioneze misiunea spre ONU.

Raspunsul institutiilor europene, inclizand NATO, la probleama iugoslava, a fost partiala, timida si mai degraba reactiva decat preventiva. Dar esecul acestor institutii este esecul membrilor sai de a actiona colectiv in sensul aceluiasi obiectiv.

Balcani au fost teatrul unor schimbari paradigmatice in timpul ultimei decade. Colapsul comunismului si sfarsitul Razboilului rece sunt evenimente rasunatoare ce au initiat redefinirea completa a profilului geopolitic si geostrategic a Balcanilor. Conflictele etnonationaliste ce au aparut pe teritoriul fostei Iugoslavii au devenit un test pentru abilitatea de prevenire, imblanzire si rezolvare a conflictelor de catre comunitatea internationala dupa perioada Razboiului Rece.

Intr-o perioada de cativa ani, criza din Iugoslavia a demonstrat importanta actiunii internationale concertate pentru a preveni si rezolva conflictele inainte ca ele sa devian violente. Oricum, nu a existat niciodata o abordare unanim acceptata spre rezolvarea diferitelor conflicte etnice din regiune. De exemplu, in criza din Bosnia au fost aplicate diferite forme si mecanisme de actiune internationala incluzand folosirea fortei, cu exceptia masurilor preventive. In ciuda apelurilor disperate ale presedintelui bosniac, Alija Izetbegovici, de dinaintea izbugnirii violentelor in tara, comunitatea internationala a ramas pasiva. Dupa un an insa, in cazul Macedoniei, in caz contrar, forte preventive au fost trimise imediat dupa cererea presedintelui. Iar in cazul Kosovo, comunitatea internationala nu s-a angajat in nici o actiune preventiva, in ciuda indicatiilor alarmante si a datelor de atentionare timpurie venite de pe teren.

In general, putem identifica doua abordari importante folosite in regiune: strategia "angajarii preventive" si asa numita abordare realista in rezolvarea conflictelor si securitatii internationale. Abordarea realista din conflictele internationale se bazeaza pe principiul unidimensional ca comportamentul unui stat este constrans de forta coercitiva si de stavilire a unei puteri externe. Ca urmare, realistii au propus solutii la variatele conflicte din fosta Iugoslavie, cerand folosirea fortei, mai degraba decat rezolvarea radaciniilor problemelei. Din pacate cazul Macedoniei este singurul exemplu de strategie preventiva.

Din punct de vedere teoretic, este interesant de analizat consistenta cadrului de prevenire a conflictului. Avand in vedere ca noul concept de securitate cooperativa din lume vorbeste tocmai despre prevenirea conflictului, este foarte importanta determinarea unei definitii clare si scopurile activitatii sale. Intr-o lucrare teoretica recenta din domeniul studiilor de securitate internationala prevenirea conflictului este considerata " o serie de optiuni politice variand de la masuri non-coercitive la cele coercitive- instrumente diplomatice, politice, economice si militare potrivite evolutiei disputelor inainte ca acestea sa erupa in conflict, in spiritul Capitolului VI a Cartii ONU.

Aceste masuri, luate ca intreg, corespund unei institutii a unei perioade de ‘pace instabila’ sau o perioada ‘negativa’(caracterizata prin tensiuni si suspiciuni manifestata intre parti dar in care violenta este absenta sau sporadica). Aceste instumente include gasirea de fapte si misiuni de observare, forme diplomatice si economice de presiune si interpozitionarea preventiva de trupe. Dar aceste seturi include si masuri mai aspre ca sanctiuniile diplomatice si amenintarea cu folosirea fortei daca apar semne de escaladare a conflictului. Aceasta distinctie intre masuri aspre si mai putin aspre corespund deasemenea unei distinctii intre tipul de dispute la care sunt aplicate. Adica strategiile non-coercitive au sanse mai mari de reusita in fazele initiale ale disputelor, in timp ce strategiile coercitive sunt mai efective cand pozitiile sau polarizat deja".

Comportamentul comunitatii internationale si masurile luate in numele ei in balcani, a demonstrat ca abordarea de tip real-politic a fost dominanta. Dar, rezultatele nu sunt satisfacatoare ci chiar descurajatoare. Recentele miscari si solutii hard in privinta conflictului din Kosovo ameninta realizarile obtinute in prevenirea conflictelor prin masuri soft.

Macedonia si diplomatia preventiva

Comunitatea internationala aduce, ca exemplu de diplomatie preventiva reusita, cazul Macedoniei. La ora actuala Macedonia este implicata, fara voia sa, in operatile de aplicare a pacii din imediata sa apropiere, in timp ce misiunea UNPREDEP din tara sa, isi pierde incet originalul sau raison d’etre. In acest moment, Macedonia, in loc sa se axeze pe intarirea relatilor inte-etnice fragile si a procesului de intarire a democratiei din tara sa, este obligata sa joace un rol, pe care nici nu este in stare si nici nu vrea sa-l joace – "un rol de factor de stabilitate in Balcani".

Viitorul Macedoniei este impredictibil. Insa trebui sa tinem minte ca radacinile insecuritati Macedoniei stau in interiorul tari. Dar mai este un aspect foarte important al mozaicului grupurilor etnice si religioase din tara: daca coexistenta reuseste atunci poate reusi oriunde pe continent. Macedomia poate fi o speranta pentru Balcani. In acelasi timp trebuie sa avem in vedere ca toate problemele din Balcani sunt intr-un fel sau altul legate una de alta. Deoarece factorii internationali nu au reusit sa inteleaga ca nu pot prezice in mod adecvat evenimentele, sau trezit in defensiva.

Exista o tendinta din partea comunitatii internationale de a simplifica si clasifica evenimentele din Iugoslavia ca un impact intre alb si negru sau intre fortele binelui si raului. Asemenea viziuni abroga responsabilitatea interventiei vestului si da nastere la erori de judecata.

Oricum este foarte dificil de gasit explicatii viabile pentru conflictele din Balcani si este si mai greu de raspuns la intrebarea: ce e de facut? Cel mai scurt raspuns este ca singura cale reprezinta dezvoltarea economica si democratia. Dar consecvent apar si intrebarea, cum sa realizezi aceste scopuri? Privit din afara, sunt cateva lucruri pe care comunitatea internationala le are de indeplinit: mai intai, sa incerce sa inteleaga complexitatea a ceea ce se intampla in tarile post-comuniste din Balcani; in al doilea rand sa incerce sa sacrifice o parte din standardul lor de viata pentru a ajuta aceste tari da depaseasca dificultatile politice si economice; in al treilea rand, trebuie sa reconsidere politicile cu viziune scurta in numele a ceea ce numesc interes national. Trebuie inteles ca sanctiunile economice si coercitia militara nu este un raspuns adecvat la conflictele din Balcani: ele mai degraba intaresc regimurile impotriva

Principala problema in rezolvarea conflictelor etnice este faptul ca adversarii definesc de obicei pacea in termeni triumfatori si , consecvent, accepta sau resping tehnici de rezolvare a conflictului in functie de promisiunile de victorie obtinute.

Se poate prevede ca, conflictele etnice vor fi o caracteristica permanenta a cadrului politic din Balcani. In acest context, este foarte important sa se faca orice pentru a evita rezultate de tipul castigatorul ia tot. Cea mai importantasarcina a grupurilor etnice va fi sa invete sa traiasca si sa abordeza conflictele etnice fara nici o violenta (directa sau structurala). Tacticile de rezolvare a conflictului in Balcani ese improbabil ca va reprezenta un proces durabil, ceea ce va provoca oamenii din Balcaniu si comunitatea international.

Aproape la un an de cand NATO a intervenit in Kosovo, se pare ca alianta a esuat in realizarea scopurilor sale principale, atat in oprirea razboiului cat si in mentinerea pacii. Kosovo, pare in afara controlului aliantei in privinta crimelor, armelor si traficului de droguri. Fortele aliate sunt acum in pozitie de defensiva fata de fostii lor aliati din comunitatea etnica albaneza; gherilele Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK) par acum sa detina pozitii importante de putere. La doar cateva luni dupa razboi, vestul are de ales. Ori creste stransoarea in Kosovo, trimitand mai multe trupuri si infruntandu-se cu UCK sau alianta va renunta la Kosovo, pierzandu-si controlul.

Razboiul NATO impotriva Iugoslaviei a creat un precedent cu costuri considerabile. A fost pentru prima oara cand NATO a intervenit unilateral impotriva unei natiuni suverane in intreaga sa istorie de 50 de ani. NATO a trimis mai mult de 1000 de avioane ce au efectuat mai mult de 38,000 de zboruri, la un cost estimat la miliarde de dolari. Alianta a trimis 38,000 de trupe de mentinere a pacii, din 28 de tari. Reconstructia abia daca a inceput si se asteapta sa coste alte 32 de miliarde de dolari.

Dar un an mai tarziu, misiunea de mentinere a pacii a aliantei, cunoscuta ca KFOR, este in criza. Nu doar ca violenta persista, dar alianta pare ca pierde in continoare controlul. Rata criminalitatii din regiuniile rurale a egalat ceea a marilor orase din lume. Surse de pe teren raporteaza cresterea numarului armelor din mana fostelor gherile. Trupele NATO trebuie sa faca fata atacului etnicilor majoritari albanezi la fel ca si minoritatea sarba.

KFOR a intrat in provincie pentru a indeplinii trei misiuni: sa asigure securitatea, sa asigure respectarea intelegerii de oprire a focului din iunie 1999 si sa asiste temporar Natiunile Unite cu functii civile, precum trupe de politie si reconstructie. Dar Kosovo a devenit o regiune cu reguli inversate. Gherilele trebuiau desfintate si dezarmate dar de fapt ele si-au mentinut puterea. Trupele KFOR se apara nu doar de sarbii care au mai ramas, dar aparent si de fostii aliati din timpul razboiului din UCK.

Se pare ca elemente din gherile orchestreaza violente ce ameninta fortele internationale. Recentele violente din nordul orasului Mitrovica au inclus atacuri cu grenade ce au ranit 17 trupe KFOR. In februarie Comandantul KFOR, Generalul Klaus Reinhardt a afirmat ca" Atunci cand NATO a intrat in Kosovo, noi trebuia sa luptam impotriva armatei iugoslave, in caz ca se reintorcea neinvitata. Acum aflam ca trebuie sa luptam cu albanezii".

Sub prevederiile intelegerii de oprire a focului din iunie, UCK trebuia sa se desfiinteze si sa se dezarmeze, dar sunt evidente clare ca fostele gherile au acces usor la arme, chiar sub presiunea sanctiuniilor. Mai mult de 5000 de foste trupe UCK au intrat in Corpul de Protectie a Kosovo (KPC), uin fel de garda nationala pentru raspuns in caz de urgenta sau dezastru.

In multe privinte, situatia de fapt din Kosovo este rezultatul lipsei unei guvernari. Natiunile Unite nu au avut niciciodata un plan complet pentru sustinerea unui guvernamant. In acest vacuum UCK a inflorit.

In timp ce UCK s-a destramat, doua figuri importante din timpul razboiului raman stau la baza structurilor de putere UCK inca existente. Hashim Thaci, ce a condus aripa politica a UCK si a ramas seful de contact cu Vestul, este acum politicianul cel mai important al etniei albaneze din Kosovo. Comandantul aripii militare a UCK, Agim Cequ, comanda 5000 foste trupe de gherila ce acum sunt in Corpul de Protectie din Kosovo.

UCK are legatura cu organizatiile de droguri din Balcani ce a ajutat cu bani si arme gherilele, inainte si dupa conflict. Kosovo este inima rutei traficului de heroina ce porneste din Afghanistan prin Turcia si Balcani pana in Europa Occidentala.

Astazi, Kosovo pune in mod ironic aceleasi probleme NATO pe care le punea si in 1999. Problemele regiunii Kosovo - contrabanda, crima si violenta – ameninta sa se raspandeasca in Balcani. Tensiunile dintre sarbi si etnicii albanezi provoaca stabilitatea din Muntenegru si Serbia, republiciile ce au mai ramas din Iugoslavia. Alianta nu trebui sa rezolve doar problemele kosovarilor ci sa previna un razboi ce poate reapare intre UCK si fortele iugoslave din Serbia.

Muntenegru ameninta sa devina urmatorul punct fierbinte ca rezultat al razboiului din Kosovo. Liderii provinciei au luat exemplul protectiei comunitatii internationale acordate provinciei Kosovo. Presedintele muntenegrean Milo Djukanovici a anuntat ca Vestul este dispus sa-i ajute in cazul unui atac sarb.

NATO se infrunta acum cu o dilema. Trebuie sa creasca controlul in Kosovo prin cresterea prezentei de trupe si sa se confrunte cu fostii aliati din UCK? Sau alianta poate accepta rolul de vasal gherilelor, care sunt esentiale pentru apararea provinciei in fata unui atac sarb. In schimb gherilele ar conduce Kosovo cum le-ar place.

Retragerea din kosovo este in afara discutiei; trupele iugoslave ar intra rapid in provincie. Prospectul unei cresteri masive a fortelor este neplacut. In situatia actuala membrii NATO sunt ezitatanti pana si in trimiterea restului de trupe,pana la 50,000, cum prevede mandatul curent.

Pentu a mentine controlul alianta trebuie sa faca mai mult decat sa-si mareasca prezenta; trevuie sa-si reconsidere aliatii din Kosovo. Exista semne ca Vestul va juca alaturi de moderatul Ibrahim Rugova, impotriva lui Thaci. Insa NATO ar trebui sa zdrobeasca UCK in acest caz, riscand aparitia mai multor violente si inrautatirea relatiilor publice.

Cealalta optiune a NATO este poate mai nefericita: sa dea UCK mana libera in Kosovo. Intr-un astfek de scenariu, alianta ar da liderilor politici si civili ai etniciilor albanezi - cu cativa sarbi introdusi pentru a demonstra o guvernare multi-etnica - control politic. Dar de fapt UCK ar detine controlul.

La un an de la inceperea razboiului din Kosovom, este cazul sa consideram invinsii si castigatorii.

Lucrurile nu mai sunt atat de clare cum pareau acum un an. Presedintele Slobodan Milosevici a supravietuit infrangerii iar integritatea teritoriala a restului Iugoslaviei pare intacta. UCK este hotarata sa infinteze un stat albanez in Kosovo dar este blocata de NATO. Iar alianta- incapabila sa suprime gherilele, neputand sa se retraga si refuzand sa negocieze cu Milosevici –e incapabila sa formuleze optiuni viabile. Astfel dupa un an, Milosevici pare sigur si increzator ca lucrurile evolueaza in favoarea sa.

Oricum viitorul Balcanilor este destul de opac. Si este facut opac de trei factori. Mai intai, NATO a permis UCK sa se apropie de scopul crearii unui stat albanez in Kosovo. In al doilea rand, NATO a esuat in incercarea de a reduce capacitatea sarbilor si de ai depriva de mijloacele de influenta a evenimentelor din Kosovo. In al treilea rand, NATO nu vrea sa vada un stat albanez in Kosovo dar nici nu vrea sa vada reaparitia puterii sarbilor.

Pe scurt, cei doi rivali nationali, sarbii si albanezii, raman pe pozitii in timp ce trupele NATO se opun aspiratiilor nationale ale amandurora. Dar cum ii lipseste puterea militara necesara, NATO nu este nici in pozitia de a-si impune dorinta, si nici nu poate sa se retraga. Asadar, suntem martorii unui joc in trei, in care nici o parte nu vrea sa-si abandoneze pozitia si in care nici unul nu poate prevala. NATO este intr-o pozitie in care ameninta atat aspiratiile nationale ale sarbilor cat si a albanezilor, lipsindui forta de a guverna direct.

Pentru a intelege gravitatea situatiei, trebui sa intelegem ca albanezii si sarbii se gasesc in pozitii strategice similare. Ambele parti au acum din nou preconditiile necesare de a trece de la o pozitie defensiva la una ofensiva. Ambele parti incearca slabiciunea celeilalte. Astfel, ambele partii devin tot mai agresive.

Cu un an in urma, albanezii, ca intreg, si UCK au profitat de ceea ce oferea Serbia, adica o imagine a unei populatii etnice supusa violarii principalelor sale drepturi. Scopul acestei campanii era determinarea interventiei NATO impotriva Iugoslaviei. Albanezii aveau o inerpretare sofisticata a consecintelor interventiei NATO. Actiunea NATO ar alunga fortele armate sarbe din Kosovo, ce in schimb ar provoca o retragere partiala a populatiei sarbe, ce ar face doua asumptii:

1. Ca NATO a fost in favoarea unei provincii (Kosovo) fara sarbi, si ca ar fi, ca urmare, un aliat al aspiratiilor nationale albaneze
2. Ca NATO, oricare iar fi intentiile, a fost neputincioasa in apararea populatiei sarbe de atacurile UCK.

1. Sa devina forta politica proeminenta in Kosovo
2. Crearea unui guvern, dominat de UCK, in Kosovo.
3. Unificarea provinciei kosovo cu Albania sub un guvern dominat de UCK si aliatii sai.
4. Extinderea Albaniei spre toate ariile populate de albanezi
5. Crearea unei entitati albaneze securizata, dominanta regional si care controleaza principalele cai de comert din Turcia in Europa Centrala.

UCK si-a atins primul scop atunci cand Statele Unite si NATO au fost nevoite sa se bazeze pe ei in operatiile la sol din Kosovo. NATO a depins de UCK in privinta informatiilor, sa blocheze trupele de sol ale sarbilor in timpul bombardamentelor si sa ajute fortele speciale NATO sa efectueze operatiuni in regiune. Aceasta dependenta a dat UCK trei avantaje. Mai intai, ca o sursa de inteligenta primara pentru NATO, UCK a fost capabila sa influenteze perceptia NATO despre ce se intampla pe teren. Aceasta, in schimb, a dus la favorizarea UCK de catre operatiile NATO, atat in relatiile cu sarbii cat si cu restul fortelor politice albaneze. In al doilea rand, prin sustinerea trupelor UCK, in timpul conflictului, NATO a intarit UCK in relatiile cu alte factiuni albaneze. In final, bazandu-se pe UCK pentru administrarea civila de dupa razboi, NATO a facut din UCK guvernamantul de facto in Kosovo.

Atingandu-si primul scop, UCK urmareste acum indeplinirea celui de-al doilea: crearea unui guvernamant, dominat de UCK, in Kosovo. Dar daca in prima faza, UCK a depins de actiunile NATO,in realizarea scopului propus, acum principalul inamic al UCK in realizarea scopului este tot NATO. NATO nu poate tolera ca UCK sa-si realizeze al doilea deziderat din motive politice si geopolitice. Intern,crearea unui stat albanez in Kosovo, urmata, inevitabil, de purificarea etniciilor sarbi, ar da nastere unor opozanti politici inarmati impotriva guvernelor din NATO. Unele din aceste tari, precum Statele Unite, sunt in plina campanie electorala. Triumful UCK ar da lui George Bush o arma pe care Clinton trebui sa i-o refuze.

Exista apoi o ratiune geopolitica mai adanca. Crearea unei provincii Kosovo albaneze ar duce inevitabil la inegrarea sa mai usoara in Albania. Ar da nastere la pretentii de rectificare a granielor cu tari ca Macedonia, care are populatie albaneza, facand din Albania o putere regionala dominanta. Oricum Albania este una dintre arile cele mai sarace ale Europei sai dar trebuie amintit ca exista un trafic imens de narcotice ce ar putea oferi resursele pentru imbunatatirea capacitatii militare albaneze, daca nu a nivelului de trai. Insa Grecia si Italia, ambele tari membre NATO, au importante interese nationale in Balcani, si ar fi deranjate de o astfel de evolutie. Daca NATO a ajutat UCK sa-si realizeze primul scop, acum trebuie sa blocheze ce de-al doilea scop strategic.

Ceea ce complica situatia dramatic este faptul ca sarbii, la randul lor, se gasesc intr-o pozitie stratetegica mai favorabila decat cum erau cu cateva luni inainte. Interesele strategice ale lui Milosevi ar fi:

1. Sa ramana la putere in Belgrad.
2. Prevenirea dezintegrarii Federatiei Iugoslave.
3. Reclamarea teritorilor pierdute si a arilor integrate ce sunt predominant sarbe.
4. Sa faca din Serbia puterea predominanta in regiune.

Dar pare evident, ca dupa un an de la razboi, ca si in cazul lui Saddam Hussein, Milosevici nu va cadea. Milosevici a fost criticat de multi pentru ca a condus tara spre razboi si a fost invins de NATO, dar mai dispune de un suport considerabil. Politica anti-sarba persistenta a NATO, a convins multi sarbi de faptul ca NATO, dintr-un anumit motiv, intentioneaza sa distruga natiunea sarba. Astfel ca Milosevici a ajuns un "campion" al Serbiei si o "victima" a NATO.

In acelasi timp, opozitia democratica pe ar se baza NATO nu a fost nici chiar asa de democrata cum credea NATO si nici atat de unita. In mod sigur , nu a fost atat de puternica cum credea NATO. Oracat de criticata a fost abordarea lui Milosevici, opozitia a fost perceputa ca fiind oportunista sau ca unealta a NATO. Acest fapt a dat putere substantiala lui Milosevici, si ca in cazul lui Saddam, faptul ca a supravietuit ia restaurat crdibilitatea.

Milosevici a blocat apoi dezintegrarea, in continuare, a Serbiei, manevrand separatistii muntenegreni pana cand NATO si-a pierdut increderea in ei. Abilitatea lui Milsevici de a mentine forte federalle in Muntenegru a fost primul pas. Cand evolutia politica din Muntenegru dus la acceptarea ramanerii in cadrul federatiei, logica dezintegrarii a fost parasita. Punctul hotarator a venit recent. Cand UCK a incercat sa genereze actiuni anti-sarbesti printre albanezi care mai traiau in Serbia, NATO a fost obligata sa protejeze sarbii de la frontiere. Printre raidurile efectuate, chiar au distrus o baza a UCK din preajma granitei. NATO protejeaza acum integritatea teritoriala a restului Serbiei. Principala amenintare pentru integritatea Serbiei, actiunile NATO, s-au dizolvat acum. Astfel ca Milosevici isi poate duce la capat ce de-al treilea scop: reclamarea teritorilor pierdute, incepand cu Kosovo. Milosevici este incantat de perspectiva situatiei. Cum UCK preseaza cu indeplinirea celei de-a doua misiuni strategice, se inregistreaza o ruptura cu NATO, de care profita Serbia.

Intreaga misiune a NATO se bazeaza pe o fundatie care se dizolva rapid. Daca NATO nu convinge UCK sa abandoneze sustinerea altor ambitii, un fapt improbabil, se va afla prinsa intre Milosevici si UCK. NATO nu se poate retrage fara a-si pierde credibilitatea si nu poate sta fara a se confrunta cu probleme.

Din punctul de vedere a lui Milosevici, este o situatie ideala. Daca NATO pleaca, sarbii inca se bucura de superioritate militara fata de albanezi si s-ar afla pe pozitie ofensiva. Pe de alta parte, cu cat NATO ramane mai mult, cu atat va avea Vestul mai putina simpatie pentru albanezi. Daca NATO ramane, va deveni dependenta de sarbii din kosovo, si poate si de cei de peste granita.

UCK nu se poate opri. Au si ei probleme de credibilitate. NATO va incerca acum sa creeze o alternativa politica fara UCK pentru albanezi.

UCK intotdeauna a dorit neimplicarea NATO, dar avea nevoie de ea pentru a distruge armata sarba. Aceasta nu sa intamplat si a creat o dilema pentru UCK. Nu poate tolera NATO in Kosovo dar nu este inca in pozitia de a se apara de armata sarba.

Castigator din aceasta situatie iese tot Milosevici. Daca relatia dintre NATO si UCK explodeaza, timpul e de partea sa. Ori NATO va creste prezenta sa in Kosovo pentru a distruge UCK – ceea ce e improbabil – ori va trebui sa deschida linii de comunicare si coordinare cu sarbii. Ca alternativa, NATO se poate retrage, cazul in care corelatia de forte va avantaja sarbii impotriva albanezilor.