*******
..A fost o data ca niciodata, intr-o tara idnepartata la capatul Lumii un print care traia intr-un Palat de Cristal...
toata viata lui a trait in Palatul de Cristal , nu a iesit niciodata din Palat desi de multe ori trecea prin fata portilor mari si grele ferecate de lacate mari si ruginite, intrebindu-se ce se gasete dincolo de porti....Auzise in copilaria lui despre Iubire, dar nu stia ce insemana, pentru ca Imparatul a dat porunca sa nu-i fie dezvaluita ...
Mereu in serile de vara se urca in turnul cel mai Inalt, si privea cerul instelat si numara stelele, constelatiile si privea inspre orizonturi unde auzise ca exista Mari Albastre si Munti Inzapeziti si Codrii Adinci...
...Micul Print crescuse , devinse barbat deja, isi luase potrivit obiceiului, prin casatorie o Printesa si avuse la rindul lui copii...dar tot nu gasise raspunsul indoielilor sale ...ce este Iubirea...
....insa intr-o Nopate cind adormind in Gradina Palatului , a avut Un Vis....si-n Visul lui se deschisera portile Palatului de Cristal larg si o fata imbracata intr-un voal alb, cu ochi mari si verzi, l-a luat de mina si zimbindu-i l-a indemnat sa o urmeze....au alergat prin Codrii Negri, ascultind Adierea Vintului si Fosnetul Frunzelor, au dansat pe Iarba Uda de roua Diminetii, s-au asezat in mijlocul cimpului cu flori albe si au privit alaturi Cerul Albastru, s-au plimbat pe malul Marii, desculti, prin nisipul fierbinte si valurile le mingiiau gleznele, au privit indelung orizontul unde marea se ingemana cu cerul, au privit figurile hidoase ale norilor si au ris strengareste , au urcat Muntii acoperiti de Albul zapezilor si au privit departarile Lumii....au numarat constelatiile Noptilor fara sa gaseasca Sfirsitul......
de multe ori ea isi aseza capul pe pieptul Lui, isi inchidea Ochii, Visind ..Printul de fiecare data era patrund de o dulce si calda adiere, de o toropeala fierbinte si nemaintilnita...
...era fascinat de Liberatea privirilor ei, o privea Uimit cum dansa calcind pe iarba proaspata...de Sopatele ei ... de Adierea ei....
... ea i-a spus intr-un tirziu privindu-l adinc si trist in ochi, privindu-l ca si cum ar fi pentru ultima oara :"aceasta este IUBIREA : TE IUBESC , printe " daruindu-i un trandafir...si fara grai fara s-a indepartat dintr-o data parca zburind inspre cer, si el,el printul strigind de disperare se trezi din Somn , din Vis....in jurul lui privea uimit servitorii ingrijorati, fara sa-i mai cunoasca pe nici unul....nu se mai cunostea pe sine...mereu in fara ochilor ii revenea Visul!....Visul!....
...si-a lasat imparatia si a poruncit deschiderea portilor si singur , trist, a plecat inspre Visul lui... a cutreierat Munti, Ape, Codri, a cautat Drumuri, intreba mereu de Visul lui si toti rideau de el....
..spunindu-i ca Un Vis nu poate fi gasit aici pe Pamint, si ca un Vis este doar un Vis...
...nu se mai stie mare lucru de Micul Print, dar se stie ca si acum isi cauta peste tot Visul...in adierea Copacilor, In susurul Izvoarelor, in Linistea Noptii, In Fosenetul Frunzelor, In Adierea Vintului, In Valurile Marii, In Cerul Albastru...
si se mai stie ca oricit de mult si-a dorit Micul Print , de atunci nu am mai reusit sa doarma niciodata , de si in fiecare seara se aseaza cu fata spre Cerul Instelat, cu ochii larg deschisi, cerindu-i Unui Zeu Mut si Nestiut (pentru a cita oara) sa adoarma sa-si traiasca macar o data VISUL ....
*******
Povestea zeului albastru
A fost odata o insula albastra �n mijlocul unui ocean. O insula pe care un zeu albastru poposea din c�nd �n c�nd purt�nd pasari albastre pe umeri. Si marea �si trimitea valurile �nspumate sa sarute gleznele zeului mare si bun.
�ntr-o zi, zeul albastru �nt�lnise o femeie, una din acele fiinte de lut care apartineau pam�ntului pentru ca nu puteau sa zboare. Zeul �i �ntinsese m�na si ea se asezase l�nga el pe st�nca albastra de l�nga mare. Nu �si vorbisera ; �si leganasera numai picioarele �n valurile marii privindu-se �n tacere.
Zeul descoperea ceva ce nu ceva ce nu mai simtise p�na atunci, ceva ce se nastea din �mpletirea privirilor lor si din soapta celeilalte inimi bat�nd alaturi de a lui. Era un sentiment necunoscut p�na si fiintei sale divine. Dar exista, iar tot ce exista trebuie sa aiba si un nume. Iar zeul nu putea sa-l cheme cu nici unul dintre numele lucrurilor cunoscute. Trebuia sa-i gaseasca un nume care sa nu semene cu nici un altul, un nume unic asa cum merita acea minunata simtire. Atunci auzise pam�ntul pentru prima oara cuv�ntul Iubire.
Dupa un timp zeul a fost nevoit sa plece. Trebuia sa se �ntoarca la ai lui ca sa le daruiasca si lor binecuv�ntarea nectarului sublim pe care �l descoperise. Trebuia sa �i �nvete si pe ei iubirea, singurul lucru mai nemuritor dec�t �nsasi esenta lor divina.
�nsa �n ziua c�nd plecase, iubita lui nu venise la locul lor de �nt�lnire. Zeul trebuise sa plece fara sa-si ia ramas bun, duc�ndu-i deja dorul, caci stia ca, �n cele c�teva clipe c�t avea sa lipseasca, �n lumea ei avea sa se faca t�rziu. Spera doar sa o mai poata gasi c�nd avea sa se �ntoarca.
Se �ntorsese �ntr-o zi trista de iarna. Cerul era acoperit de nori plumburii, iar marea urla lovindu-se de st�nci. Zeul o asteptase la locul lor de �nt�lnire de pe st�nca albastra Dar nimeni nu venise.
�n lumea pam�nteasca trecusera ani. Si totusi, st�nca albastra mai pastra, ca o delicata amintire, aproape stearsa, urma trupului ei. Semn ca ea continuase sa vina acolo, �nca mult timp dupa plecarea lui. Poate �l mai iubise �nca sau poate �l ur�se fiindca o parasise. Poate �l strigase de acolo de pe st�nca implor�nd zarile sa i-l aduca �napoi, sau poate �l uitase. Poate pl�nsese sau poate �l blestemase. Nu avea sa afle niciodata. Si iarba albastra fosnea ca dintr-o amintire sub v�ntul aspru al iernii.
Zeul albastru o cautase �nca multa vreme. �ntrebase despre ea cerul si pam�ntul, vietuitoarele padurii si ale marii, dar nimeni nu stia nimic despre ea. Poate plecase sau poate murise. Nimeni nu si-o mai amintea, iar zeul se �ntorcea mereu pe st�nca lor, �mpovarat de tristete si ram�nea acolo p�na t�rziu, privind marea, par�nd el �nsusi o st�nca �mpovarata de toate amintirile pam�ntului. Si marea capata, spre asfintit, divina nuanta albastra a lacrimilor zeului ce �si pl�ngea iubirea pierduta.
Poate ca mai apoi plecase pentru totdeauna, pentru ca nimeni nu-l mai vazuse vreodata. Nici marea nu mai devenea, spre asfintit, albastra, nici iarba albastra de pe st�nca nu mai pastra forma melancolica a trupului sau. Legenda spune �nsa ca �n fiecare an, �n ziua c�nd a cunoscut-o, coboara din ceruri ca sa arunce, de pe st�nca iubirii lor, flori albastre �n mare.