 |
| Cuvintele care tac Demult, cuvintele dormeau ascunse undeva nestiute de nimeni. Nimeni nu le descoperise �nca si cuvintele taceau, taceau mereu fiindca nu era cine sa le �ntrebe despre toate minunile pe care le cunosteau. Dar �ntr-o zi cuvintele n-au mai tacut. Si ca sa se trezeasca deodata din amortirea �n care zacusera at�ta vreme, nu a fost nevoie dec�t ca sufletul meu sa se �nt�lneasca cu al tau. At�t a fost destul pentru ca vorbele adormite de at�tia ani si de at�tea v�rste sa �nceapa sa c�nte cu glasuri de �ngeri de straja la portile dorului. S-au spus de-atunci cuvinte lungi, caci toate cuvintele lumii au prins sa povesteasca despre tar�muri de basm, despre legende �nca neinventate si despre mirarea fericita a sufletelor care se �nt�lnesc. P�na c�nd, pe nesimtite, asa cum descreste ziua, s-au stins si m�ng�ierile. si duiosia, si bl�ndetea, las�nd �n urma rana �nlacrimata si nedumerita a cuvintelor �nca at�t de tinere. � si s�ngereaza� si pl�ng� si tac cuvintele �ntre noi� Vor mai vorbi vreodata? |
| Aripi si frunze Aripa am fost� Am iubit zborul si m-am �mbatat de �naltimi. Aripa de pescarus zbur�nd �ndraznet spre larguri, �mpodobita de briza cu minuscule perle de sare� Aripa de vultur deasupra �naltimilor tinz�nd mereu mai sus spre soare, sa bea din lumina lui� Aripa magica am fost iubirii, sperantei si nazuintelor de infinit si dumnezeire. Am fost� caci doar frunza uscata, suspin�nd vested sub pasi, sunt de atunci, din noaptea care m-a fr�nt. Mi-e dor sa zbor, dar nu se mai poate, caci frunzele toamnei zboara o singura data, iar zborul lor e cadere. �nsa �n lungile nopti fara somn ma g�ndesc cu dor si duiosie la aripa ce am fost. Oare mai zboara, oare mai exista de c�nd sufletul meu a parasit-o?� Iar daca a murit, ca mine, mai traieste ea oare macar �ntr-o amintire?� Nu voi sti niciodata� Dar stiu ca si ei �i e dor de mine. Caci �n noptile cu luna vine aproape sa-mi m�ng�ie singuratatea. E acolo, �n umbra lasata pe pam�nt de aripa �ngerului de piatra ce vegheaza morm�ntul. Caci ce strajer mai bun dec�t umbra unei aripi si ce loc mai bun dec�t umbra unui morm�nt se poate gasi pentru a �ngropa umbra unui tainic vis? |
|
 |
| Forme de ceata Ma voi �ntoarce �n visele tale �n fiecare noapte cu luna plina si �mpreuna vom urca din nou spre lumina farului de pe st�nca, limanul sf�nt al dragostei noastre� M�inile mele stiu pe dinafara conturul somnoros al trupului tau cules ca roua �n diminetile lenese risipitoare de lumina� Este destul sa �nchid ochii, sa �ntind m�inile si sa te simt din nou �ntre palmele mele, statuie imateriala de ceata asupra careia sa suflu iubire ca sa-ti dau viata aievea� Ce pacat ca visele se destrama la fel ca si noptile si diminetile ma gasesc mereu cu palmele �nrourate de ceata din care mi te-am faurit, dar goale, mereu goale� |
 |
| Asfintit de soare Am stat �ntr-un amurg pe o colina, c�nd soarele �si lasa pe norii trandafirii, t�mpla obosita dupa o zi de stralucire. Am ascultat �n taina tacerea amurgului �n care m-am subtiat p�na la transparenta ascult�nd �ndepartate zvonuri. Venea din departari cu pasi de umbra fosnetul izvoarelor si f�lf�iri de aripi �mi m�ng�iau cu trecerea lor tremurul genelor. Am devenit fluida ca si timpul, ascunsa �n conturul umbrei mele risipite �n lumina� si as fi vrut sa iau din evantaiul de culori al cerului, nuanta asfintitului, sa ma topesc �n lumina ei si nimeni� nimeni� sa nu ma mai stie� Poate ca nici nu eram altceva dec�t amagire de-mi era sufletul at�t de translucid si g�ndurile at�t de palide �nc�t ma contopeam cu respiratia �nserarii� si poate ca a doua zi nici florile n-aveau sa ma mai recunoasca, �nvesm�ntata �n imaterialitatea g�ndurilor mele dizolvate� si poate ca si pasarile aveau sa se opreasca din zbor privind �napoi fara sa �nteleaga cine le striga din urma� |
 |
| Teama de rugaciune Va este teama sa va ridicati �n rugaciune bratele spre cer sa nu umbriti Divinitatea, pentru ca putini sunt cei ce se roaga si le sunt �mplinite eclipsele. Va este teama sa nu va fie rugile prea fierbinti sa topeasca Soarele, pentru ca putini sunt cei ce se roaga si le sunt �mplinite incendiile. Mie doar mi-e teama sa nu obosesc rabdarea celui ce m-asculta si tac. . O, ce multi sunt cei ce se roaga si le sunt �mplinite tacerile! |
| Egoismul marii Ma-ntind pe tarm si las marea sa-mi sarute trupul, cu spuma fina sa mi-l �nvaluie. �ngenunchez �n fata ei si simt nisipul cum �mi patrunde �n s�nge. Valurile �mi rascolesc sufletul, iar st�ncile ma �nalta pe culmi spirituale nebanuite. �i scotocesc ad�ncul, trecutul tainuit, dar nu o pot cunoaste. Dar ea ma stie, ma �ntoarce cum vrea ea, ma umileste pentru ca o venerez, ma uraste pentru ca o iubesc, ma respinge c�nd ma apropii, dar ma recheama de ma departez. Ma-nchide �ntr-o scoica; e egoista; nu vrea sa fiu al altcuiva. Sunt o perla din imensul ei sirag. Cu fiecare strop care ma atinge, renasc mereu. Ma dau ei, ma abandonez necunoscutului din ea. �n clipele acelea, nu ma mai vrea. Nu stie ca, odata, voi fi pururea a ei. Ma va ascunde �n sufletul ei, va tainui o crima. Marea ma va ucide din egoism; sa nu iubesc pe nimeni la fel. |
 |
 |