Pelerini la manastirile din Rusia
Partea a IV-a

Simona Bradean, Liana Stefanescu, Alin Iancu

„Doamne dăruieşte-i să călătorească în pace şi să se întoarcă, în toate slăvind Numele Tău"

………Biserica Sf. Inochentie de Moscova care se prăznuieşte în seara aceasta... Această criptă a fost înfiinţată acum 100 de ani, când au murit odată doi mitropoliţi din Moscova şi au fost înmormântaţi aici. După letopiseţele care s-au păstrat se spune că în anul 1618 când mănăstirea a fost asediată de polonezi, în Biserica Adormirii Maicii Domnului au fost înmormântaţi mulţi monahi, pentru că Mănăstirea…..nu avea unde să-i înmormânteze şi cu siguranţă că aici trebuie să fie multe morminte.

Petru I a dat ordin ca, aceste morminte fiind multe să le schimbe locurile şi aşa s-au aliniat în trei rânduri. Părintele o să încerce să ne ducă acum la moaştele Sfântului Nikon. Aceasta este Biserica Sf. Nikon, cel mai apropiat ucenic al Sf. Serghie de Radonej. Moaştele Sf. Nikon sunt sub temelia bisericii. Deasupra locului unde sunt sfintele moaşte este gropniţa pe care o vedeţi şi icoana Sfântului Nikon. După predanie, când părinţii au încercat să ridice sfintele moaşte din pământ, a ieşit foc. Se zice că încă nu este voia lui Dumnezeu ca să se ridice sfintele moaşte din pământ. În dreapta se află icoana Mitropolitului Alexie de Moscova. În stânga icoana Sf. Serghie, sub sticlă se află o piatră din mormântului Mântuitorului şi o bucată din piatra Mormântului Maicii Domnului şi Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Când se tund în monahism părinţii din acestă mănăstire, prima noapte o petrec în acestă biserică, în rugăciune cu lumânările aprinse, după care îi duc în Biserica Trapezei.

…Aici ne aflăm în Capela Sf. Stration, ale cărui moaşte sunt în colţul acela. Pe acest loc era chilia Sf. Serghie şi Biserica era pe locul Bisericii Sfintei Treimi, unde sunt moaştele Sfântului Serghie. După cum ştiţi din viaţa Sf. Serghie, Sfântului i s-a arătat Maica Domnului, pe locul acestei icoane care o vedeţi. Sfântul Serghie avea pravilă să se roage foarte mult Maicii Domnului, citea Acatistul Maicii Domnului. Şi într-o noapte, când se ruga cu Cuv. Mihei(?), Sf. Serghie a simţit că o să fie o arătare minunată. Şi numai gândind aceasta, a auzit un glas îngeresc zicând ”Iată, vine Preacurata!” şi s-a arătat Maica Domnului însoţită de doi apostoli, Sf. Ioan şi Sf. Petru. Şi Maica Domnului i-a zis Sfântului Serghie următoarele cuvinte “Rugăciunile tale au fost auzite de Dumnezeu şi eu o să fiu ocrotitoarea acestei mănăstiri în timpul vieţii tale şi după aceea”. Şi acum se simte Acoperământul Maicii Domnului în această mănăstire.

Picturile de pe pereţi reprezintă scene din viaţa Sf. Serghie, în faţă vedem cum, în timp ce slujea Sf. Serghie, slujea împreună cu el şi un arhanghel sau de multe ori vedeau alţii cum se pogora foc în potir în timpul slujbei. Aici este reprezentat cum în 1380, când tătarii au năvălit în Rusia, Cneazul Dimitrie Donskoi ia binecuvântare de la Sf. Serghie pentru a merge la luptă să apere ţara şi atubci a avut loc marea luptă de la Kolikovo, când Rusia a scăpat de marea invazie tătară. Sf. Serghie i-a dat de binecuvântare Cneazului Dimitrie Donskoi, doi părinţi din mănăstire, pe Trezviet şi Andrei, care au fost tunşi în schimă mare, iar Părintele Trezviet a fost cel care s-a luptat cu cel mai puternic dintre tătari. Se obişnuia ca, înainte de lupte, câte unul din fiecare tabară, dintre cei mai puternici,să se lupte între ei. Dacă vreunul învingea, războiul se putea termina aici. Şi au murit amândoi. Dar monahul Trezviet care a luptat astfel, nu avea armură, ci numai schima mare şi suliţa, pe când celălalt era tot în zale. În timpul acestei lupte, Sf. Sergie se ruga cu obştea mănăstirii în biserica ce se află deasupra porţilor pe unde am intrat în mănăstire. Şi cum unii din luptătorii ruşi mureau, Sf. Serghie spunea numele acestora şi îi pomenea. Atunci a fost prima panihidă a tuturor celor care au murit atunci.

Aici sunt moaştele Sf. Dionisie de Radonej, egumenul mănăstirii, după asedierea de către polonezi la mijlocul sec. XVII. El a reconstruit toată mănăstirea, aceasta fiind distrusă în mare parte după asediere şi au înmormântat foarte mulţi oameni care au murit atunci (câteva mii).

… Pe locul acesta a fost construită prima biserică de către Sf. Serghie cu hramul Sf. Treimi, venind în această pădure să construiască o mănăstire. În jurul acestei biserici de lemn, încetul cu încetul s-au mai adunat fraţi şi în decursul a 15 ani, obştea a crescut la 12 oameni. Cu timpul, numărul obştei a crescut mult şi după moartea Sf. Serghie, a venit ca egumen al mănăstirii Sf. Nikon. În timpul acestuia, în 1408, tătarii au năvălit asupra Rusiei şi au ars toate oraşele din nord şi se îndreptau spre mănăstire. Sf. Serghie i s-a arătat în vis Sf. Nikon, spunându-i să fugă într-o mănăstire din nord, deoarece din pronia lui Dumnezeu este îngăduit să pătimească această mănăstire. Părinţii au fugit în mănăstirea din nord, luând cu ei cărţile şi toate cele de trebuinţă, şi când au venit aici tătarii, nu au găsit pe nimeni. Aceştia au ars tot, nu a mai rămas nimic din cele ce erau în mănăstire. Sf. Nikon, când s-a întors, primul lucru pe care l-a făcut a fost începerea construcţiei bisericii pe care o vedeţi, din piatră albă şi pe când se punea temelia, au fost prevestiţi de moartea Sf. Serghie. Biserica a fost pictată de către Cuv. Andrei Rubliov, pe pereţi şi iconostasul, în această biserică s-a aflat până la venirea comuniştilor, icoana Sfintei Treimi care este acum la Tretiakov, dar o mare parte din icoanele care sunt acum pe iconostas sunt originale, ale lui Andrei Rubliov. Această biserică a devenit nu numai biserica centrală a mănăstirii, ci şi biserica principală a întregii Rusii, aici veneau foarte mulţi dintre ţarii Rusiei, aici a fost botezat Ioan cel Groaznic, botezaţi copiii lui, tuns în monahism tatăl lui. Deasupra raclei Sf. Serghie se afla o icoană cu arătarea Maicii Domnului Sfântului Serghie, care a fost pictată pe scândurile din mormântul Sf. Serghie, icoană făcătoare de minuni şi toţi comandanţii Rusiei luau această icoană de binecuvântare şi mergeau cu ea la luptă. Dar în timpul Revoluţiei, această icoană s-a pierdut şi nu se ştie unde se află.

A doua biserică care s-a construit în această mănăstire, la 50 de ani după Biserica Sfintei Treimi, este biserica din faţa noastră cu hramul Sf. Duh, construită de meşterii din Pskov, care are şi o clopotniţă deasupra, unde sunt moaştele Sf. Maxim Grecul. Moaştele acestui sfânt au fost descoperite acum 5 ani, în partea stângă a bisericii, făcându-se săpături, s-a simţit mireasmă puternică, a fost chemat patriarhul Moscovei Alexei al II-lea şi cu cinste au fost duse în biserică, unde se află şi acum. Cuv. Maxim Grecul era un monah din Sf. Munte care a fost adus în Rusia de către Ţarul Vasile al III-lea, pentru a traduce cărţile de slujbă din greacă în slavonă, dar s-au găsit “binevoitori” care l-au trădat, l-au învinuit de multe lucruri pe care nu le făcuse şi a fost întemniţat pentru tot restul vieţii. Aflându-se în temniţă, el a scris cu cărbune pe perete Acatistul Sf. Duh. După 25 de ani de întemniţare a fost eliberat de ţarul Rusiei şi s-a întors în această mănăstire unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Această clopotniţă este cea mai înaltă din Rusia, este mai înaltă decât cea de la Sf. Vasile din Moscova cu 10 m, având înălţimea de 100 m. Clopotniţa are cinci nivele, la cel de-al III-lea se află clopotele, cel mai mare are 10 tone, următorul 5 tone şi alte 20 de clopote mai mici. Până la Revoluţie, la primul nivel se afla cel mai mare clopot care funcţiona, din Rusia, având o greutate de 64 de tone, numai limba clopotului având o tonă şi jumătate, astfel încât era nevoie de mai mulţi călugări ca să tragă clopotul, al cărui sunet se auzea prin toate împrejurimile Moscovei. Sunetul acestui clopot se întâlnea cu cel de la Moscova, era o unire de sunete. Acest clopot a fost aruncat din clopotniţă când au venit comuniştii, dar nu s-a stricat, doar celelalte clopote mai mici de sus se sfărâmau de cel de jos, şi tot atunci a fost un cutremur în toată lavra, biserica mare a Adormirii Maicii Domnului a crăpat de sus până jos şi trei zile s-a auzit rezonanţa acestui clopot. După trei zile, au stricat acest clopot cu ciocanele.

….Biserica Mare a fost construită pe vremea ţarului Ioan cel Groaznic. Acest ţar, purtând război cu tătarii din Kazani, după a treia încercare i-a biruit şi ca mulţumire lui Dumnezeu a construit această biserică care este o copie identică a bisericii Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei. În timpul lui Ioan cel Groaznic au fost construite pereţii şi cupolele, după aceea, începând asaltul polonez, biserica a rămas în acest stadiu aproximativ 100 de ani, după care a fost executată pictura, fiind apoi sfinţită şi putând să se slujească în ea. Deci, practic, construcţia acestei biserici a durat apx. 100 de ani. Pe teritoriul mănăstirii nu exista nici un izvor, singurul izvor, cel al Sf. Serghie este în afara mănăstirii, iar întrucât obştea mănăstirii era destul de mare, era o nevoie acută de apă. Părinţii au adus meşteri din toate colţurile Rusiei, dar nu au găsit nicăieri. În urmă cu 300 de ani, când muncitorii săpau lângă biserică, a ţâşnit un izvor, unde s-a vindecat un monah orb, Pafnutie din obştea mănăstirii. După această întâmplare, s-au tămăduit mai mulţi oameni, printre care şi Patriarhul Moscovei din sec. XVII; la această cruce pe care o vedeţi aici se află apă adusă din afară, astfel încât toţi să ia apă de aici. Deasupra acestui izvor a fost construit un paraclis, unde există o cruce la fel ca aceasta şi cu ajutorul unei pompe se trage apă în paraclis şi afară. În octombrie se sărbătoreşte Sf. Serghie şi vor veni aici apx. 100 de arhierei, se va sluji un Te Deum. Pe timpul anului, în aeastă zonă sunt mereu nori, dar în ziua când se slujeşte Te Deum-ul, se înseninează şi soarele încălzeşte pe cei prezenţi.

…. aici se află Academia Teologică din Moscova şi Seminarul Teologic, care a fost înfiinţat în sec. XVII şi de pe scaunele acestor şcoli teologice au ieşit mai mulţi patriarhi, mitropoliţi, arhierei, istorici şi mulţi oameni de cultură ai Rusiei. Aici se străduiesc să vină să înveţe din toate colţurile Rusiei şi din afara graniţelor. …a existat o şcoală de pictură mare, de iconografie, ocupând tot peretele de sud al mănăstirii. A fost reînfiinţată această şcoală şi mai există una în Academie şi se socoteşte a fi una din cele mai puternice şi se intră foarte greu la examen aici, şi se primeşte un număr restrâns de studenţi. Aici se ia ca model iconografia Cuv. Andrei Rubliov, care a avut o legătură mai aparte cu această mănăstire, pictând Biserica Sf. Treimi, şi mulţi dintre ucenicii lui au trecut pe aici, păstrându-se o legătură chiar până acum. Cuv. Rubliov a fost ucenicul unui grec, Teofan. Pictura de aici din mănăstire îmbină mai multe stiluri: Biserica Sf. Treimi, a Sf. Duh şi cea a Adormirii Maicii Domnului sunt în stil rusesc vechi, iar Biserica Trapezei, clopotniţa şi acest paraclis sunt în baroc datorită faptului că ele au fost construite pe vremea Ecaterinei a II-a, când acest stil era la modă. Comparând Biserica Trapezei cu Biserica Sf. Treimi se vede diferenţa foarte frapantă. Bis. Sf. Treimi este ca o lumânare care arde continuu, pe când Bis. Trapezei e ceva colosal, mai apropiat de pământ, de lumesc. Dar toate bisericile sunt sfinţite şi se slujeşte în ele. Mănăstirea are 13 biserici, dar punând la socoteală numai bisericile, pentru că unele din ele au până la 5 altare. Înainte de Revoluţie, în mănăstire se slujea până la 10 liturghii pe zi, dar acum părinţii nu dispun de atâtea resurse ca să slujească chiar atât de mult.

Până terminăm turul se face ora 23.00. Tremurăm, suntem cu ochii lipiţi de părintele care ne vorbeşte. Ne întreabă dacă avem întrebări, dar noi stăm înlemniţi. Părintele se apleacă şi fuge dintre noi, înţelegând că nu vrem să-l întrebăm nimic. Şi-a întins aripile şi a zburat. În clipa aceea ne dezgheţăm şi sărim toţi după el ca la comandă. „Părinte!... Cum vă cheamă?” Era singura noastră întrebare. Nu ne răspunde. Se mai uită o dată la noi şi îşi continuă zborul.

Sâmbătă, 6 octombrie 2001. Ajungem la Optina la 6.00 de dimineaţă.

Ne închinăm la sfintele moaşte ale stareţilor. Le cântăm troparul sfinţilor, ne bucurăm de binecuvântarea lor. Parcă am venit la nişte prieteni vechi. Cuprind raclele cu braţele. Cine ştie dacă o să mai ajung vreo dată la ei. Ce-i drept, îi am la mine în cameră. Sunt prezenţi prin icoana lor şi prin faptul că-mi sunt atât de dragi. De fapt, s-au mutat la mine. Scopul este să ne întâlnim în altă parte. Unde sunt ei acum, cu sufletul. Dar până atunci, iau curaj şi capăt nădejde îmbrăţişându-le sfintele lor moaşte.

Mergem frumos, încolonaţi, pe o potecă lină de frunze. Sunt doar 200 de metri de la schit la mănăstire, dar pas cu pas, în foşnetul frunzelor, simţim cum călcăm într-un alt tărâm. Al liniştii, al rugăciunii neîncetate, rugăciunea inimii, rugăciunea lui Iisus. Pas cu pas, acest tărâm a trecut graniţele şi şi-a găsit bun sălaş, în ţara mea. Adus ca frunzele pe tălpi de părinţii Paisie Velicikovski, Nicolae al Rostovului, Ioan Kuligîn şi Dumnezeu mai ştie care alţii, care, au găsit în vreme de prigoană, gazdă plină de dragoste, în cea de veci bine-primitoare ţară a mea.

Stareţii de aici erau văzători cu duhul, ştiau ce o să se întâmple în lume. Înainte de revoluţie, la schit au căzut aproape 1500 de copaci seculari, ceea ce prevestea o furtună în toată lumea. Acum mai sunt cam 50 de astfel de copaci. Tot atunci, un nebun a intrat gol în biserică, s-a urcat pe Pristol şi a stat acolo în formă de stea cu 5 colţuri. Comuniştii au închis Mănăstirea şi au transformat-o la început într-un lagăr de prizonieri militari, apoi atelier de tehnică agricolă. În Altar erau depozitate piese de tractoare, pluguri, etc. Pe mormintele stareţilor au aruncat resturi menajere, nu a rămas nici o cruce, nu se mai ştia unde sunt mormintele.

La schit e totul diferit faţă de Mănăstire. Până şi clima e diferită, chiar dacă distanţa dintre ele este atât de mică. Este ca o cupolă deasupra schitului. Când în Mănăstire nu mai este Zăpadă, în schit încă mai este. Rânduiala era foarte aspră. Toţi vieţuitorii odată intraţi aici, nu mai puteau ieşi. Numai stareţii puteau să iasă, pentru diferite treburi ale Mănăstirii, dar fraţii şi călugării, nu. Slujbele de aici se săvârşesc noaptea. Si ispitele sunt foarte puternice aici.

Biserica de lemn are hramul Sfântului Ioan Botezătorul cu un altar al Sfântului Macarie Egipteanul. A doua biserică, are hramul Sfântului Arhanghel Mihail şi Ilarion cel Mare. Ajungem la fântâna Sfântului Ambrozie. Este în restaurare. Înainte, în schit, nu intra nici o femeie. După moartea Sfântului Macarie, s-a dat voie femeilor să intre în schit o dată pe an, la prăznuirea Sfântului. Avea o smerenie atât de mare că aproape nu ştia nimeni de nevoinţele lui. Unui părinte i s-a arătat Sfântul Macarie purtat de doi îngeri. Ajungem la chilia unde au stat cinci dintre stareţii schitului – Macarie, Varsanufie, Anatolie,… Are ieşirea în afara zidului schitului. Intrăm în cetate. Deasupra intrării, este icoana cu Sfinţii stareţi. Începem să păşim în vârful picioarelor, să nu ne auzim. Chilia Sfântului Ambrozie, este ţinută ca muzeu memorial. Chilia Sfântului Lev. Aici acum sunt chiliile fraţilor. Nu se poate intra decât cu binecuvântarea stareţului. Azi se prăznuieşte Zămislirea Sfântul Ioan Botezătorul. În biserica de lemn se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Părintele Eliazar bate la uşă. Iese un părinte care ne spune că este momentul Epiclezei şi că nu putem intra. Doar dacă putem aştepta până la sfârşitul slujbei. Nu putem. Suntem grăbiţi ca de obicei.

Duminică, 7 octombrie 2001 – foarte de dimineaţă suntem în dreptul Lavrei Pecerska. Lumea doarme buştean, cred că nici în paturile lor de acasă n-ar avea un somn atât de profund. Este ora 6.00, în curând va începe slujba de dimineaţă. Încep să-mi strâng „patul”, încercând să evit aglomeraţia de după ce vor sării toţi în picioare. Deja mă simt ca acasă. Aici potecile îmi sunt cunoscute. Coborând spre Lavră, toţi oamenii cu care mă întâlnesc, îmi arată unde se va sluji, în care biserică. Fără să-i întreb nimic. Problema era că eu mă îndreptam spre baie, ceea ce era în sens total opus, iar oamenii nu pricepeau de ce nu-mi schimb direcţia. O iau la fugă, să nu mai aibă timp să-mi mai spună nimic şi să nu mă trezesc agăţată de mână şi dusă în biserică, dacă altfel nu înţelegeam! Stăm la Sfânta Liturghie. În biserica asta n-am mai fost la nici o slujbă, este după poarta muzeului. Mă mir că se slujeste aici. După „Unul Domn, Unul Sfânt, Iisus Hristos”, începe tradiţionala foială. Ne foim şi noi cu ei, ne ducem să ne închinăm, apoi plecăm la peşteri. N-am înţeles niciodată de ce de aici nu mai este importantă slujba.

Acum un an, am fost lăsaţi să ne facem de cap pe lângă Lavră 3 zile, încât deveniserăm experţi. Cunoşteam toate intrările şi ieşirile accesibile pelerinilor. Am zăbovit lângă fiecare raclă cu „Vieţile Sfinţilor” în braţe, să ne cunoaştem cu fiecare în parte. Începuserăm să dirijăm lumea, spre ieşire, spre un sfânt anume, depinde ce ni se cerea.

Acum ştiu că nu vom avea timp de poveşti. O să-i sărutăm la rând de la un capăt la altul, iar apoi vom pleca mai departe. Nu mă mai necăjeşte nimic, sunt bucuroasă că-i voi reîntâlni. La drumul ăsta am avut parte de alte bucurii. Nici un pelerinaj n-a fost la fel cu altul, fiecare cu surprizele lui.

Alt mormânt - Arh. Teofil – (dec. 1996 ) Singurul loc din Kiev unde se citeau molitvele Sf. Vasile cel Mare. Vine lume din toate părţile. Aici vin mereu demonizaţi care se vindecă. Când s-a deschis Lavra, s-a mutat acolo şi citea acolo molitvele. L-au mutat de la Lavra că era deranjul prea mare. Nici aici nu vroiau să-l mai lase. Când s-a luat hotărârea ca mănăstirea să fie transformată în biserică de mir, părintele a murit. Toată mănăstrea s-a retras într-o clădire mică de lângă biserică. Terenul mănăstirii a trecut în proprietatea statului. Inclusiv locul pe care este peştera Sf. Dositei. Mănăstirea plăteşte chirie la stat pentru acest loc, pentru a nu fi distrus.

Icoana Sfântului, imensă, la intrare, ne copleşeşte cu privirea. Bineânţeles, sunt şi părticele din moaştele Sfântului. Nici nu se putea altfel. Mă închin şi fug după ceilalţi. Erau deja sus la peşteră, dar abia intraseră. E foarte mare umezeală înăuntru. Vara trecută, când era foarte cald afară, mi-au fost suficiente 15 minute de peşteră, ca să ies răcită gata. Acum nu se mai simte aşa tare diferenţa. Calcarul umed se lipeşte de hainele noastre şi ieşim albi cu toţii. Cântăm Sfinţilor. La întoarcere, ne oprim un pic la locul unde părintele Teofil aduna demonizaţii şi le făcea rugăciuni de dezlegare.

Până să ne suim în autocar, trecem cu toţii pe la biserica Sfântului Serafim. Deja s-a întunecat. Pornim spre schitul Sfântului Pantelimon. E imens şi foarte frumos. Pe întuneric, este chiar copleşitor. Intrăm să ne închinăm la moaştele Sfinţilor. Este un cufăraş cu moaşte, la mijloc, Sfântul Pantelimon. Ieşim şi pornim prin pădure spre cele două izvoare tămăduitoare; al Sfântului Pantelimon şi al Maicii Domnului. De fapt se cheamă “Lacrimile Maicii Domnului”. Nu ştiu cum au apărut. De la primul vom lua apă, iar în al doilea ne vom şi scălda. Este atât de întuneric, încât recunosc persoana care mă ţine de mână numai după voce. Nici pe mine nu reuşesc să mă disting. Nu o să înţeleg niciodată cum de am nimerit la izvor – destul de departe de şosea – şi nu ori unde în altă parte. Fetele – rămânem la izvorul Sfântului Pantelimon, unde ne umplem sticlele cu apă la lumina unei lumânări. Băieţii înainte la scăldat. În aşteptarea rocadei, cântăm Maicii Domnului tot ce ştim, să mai crească inima în noi. Nu-i prima oară, dar n-aş putea spun că mă voi obişnui vreo dată. Am senzaţia că mă arunc în foc. Acum este şi atât de întuneric, încât trebuie să număr paşii de la locul unde-mi las hainele şi marginea apei. Pământul este îngheţat, nu vreau să mă gândesc cum o fi apa. Nici nu trebuie, oricum nu are nici o legătură. Acolo sunt “Lacrimile Maicii Domnului”! Ne îmbăiem fără să scoatem un sunet. Plecăm ţinându-ne de mâini, să fim sigure că ajungem toate în acelaşi loc. Culmea e că am ajuns la fraţii noştri, iar de acolo, împreună cu ei, la autocar. Sau acasă, pentru că luăm masa şi ne pregătim de culcare. Vom deschide ochii la Poceaev.

Fugim în biserica mare, să sărutăm urma Maicii Domnului. Ne plimbăm un pic prin cetate şi avem un răgaz pentru odihnă. Nu prea mult, că nu ne-am mai putea scula. Suntem cazaţi la hotelul mănăstirii. Trebuie să avem grijă să prindem bătaia clopotului mare, dinnainte de Vecernie. E ceva fantastic. Suntem strânşi în clopotniţă, sub o imensitate de clopot şi privim cu ochii mari la fratele care porneşte un balans al limbii cu ajutorul unei funii. Clopotul, cu binecuvântare sfnţilor, este făcător de minuni. Sub el se vindecă durerile de cap şi se liniştesc demonizaţii. Tot îmi mai vine gândul că odată cu atingerea limbii de marginea clopotului, îmi vor zbura creierii din cap. Nu, în acel moment, mi se aşază creierii în cap, de unde erau ei plecaţi, într-o mare pace.

....din însemnările lui Alin, din primul nostru pelerinaj:

Dormim în pat! Am rămas lângă Sfântul Iov, aşa cum îmi dorisem să rămân lângă Sfântul Serafim. Binecuvântare de sfârşit de pelerinaj, ca bucuriile noastre să fie protejate de răceala unei prea mari oboseli.

Marţi, 9 octombrie 2001

La ora 6.00, ducem bagajele la autocar, apoi ne întoarcem să ne închinăm. Luăm bisericile la rând, dar le găsim închise. Plecăm, un pic întristaţi. Dar nu se cădea. Vedem o lumină slabă în biserica Sfintei Treimi, pe care ieri o găsisem numai închisă. Acolo se pregăteau de slujbă. Dăm năvală. Ne închinăm, întârziem ca de obicei, lasându-ne furaţi de peisaj – şi, plecăm.

Nu ne mai culcăm, nu ne mai apucăm de citit! Stăm ore întregi de vorbă unii cu alţii, lucru de care nu avusesem timp până acum. Se închega comuniunea. Mergeam spre casă şi eram relaxaţi. La ora prânzului ne oprim să mâncăm afară. A doua masă de obşte de când suntem plecaţi – în afară de când mâncam la mănăstiri. Greu ne mai deschidem. Descoperim că dacă suntem împreună, suntem acasă. Acasă la noi, unde se găsesc întrunite toate: Valaamul, unde la toate cotiturile dădeai de o cruce de închinare, care îţi aminteau că pământul este sfânt; Solovăţul, deoarece pe tot pământul românesc, călcăm pe Sfinţi.