Pelerini la manastirile din Rusia

Simona Bradean, Liana Stefanescu, Alin Iancu

„Doamne dăruieşte-i să călătorească în pace şi să se întoarcă, în toate slăvind Numele Tău"

4.10.2001 joi ora 7.00

Ajungem la Diveevo la ora 16.00 şi ne îndreptăm direct spre izvorul Sfântului Serafim. Trecem pe lângă Sarov, vedem cupolele Mănăstirii, dar nu ne putem apropia. Este bază militară pe terenul Mănăstirii.

La izvor – culmea – e soare! Chiar cald! Probabil să ne dea curaj pentru scăldat. Ne închinăm la icoana din troiţă, în bisericuţă, bem apă din izvorul Sfântului şi ne facem curaj. Apa din izvor are tot timpul anului 5 grade. Şi se pare că tot timpul anului e numai bună de scăldat. De fapt, mai greu este până dau cojocul jos, apoi totul devine firesc. Izvorul este tămăduitor, prin rugăciunile Sfântului Serafim. Ieşim victorioşi şi bucuroşi. Chiar nu mai e de loc frig afară. Nu cred că în timpul verii mi-a fost mai cald ca acum. Lângă troiţă, e un moşuleţ care se uită la mine – cea proaspăt îmbăiată – şi-mi tot vorbeşte, şi-mi tot vorbeşte! Văd doar că e bucuros. Îi spun: îmi pare rău, dar se pare că nu mi s-a dezlegat şi limba rusă! Chiar îmi pare rău, dar poate altă dată. Îmi face semn să înţeleg că am ieşit mai puternică. Şi eu l-aş fi întrebat, de ce aici, toţi moşuleţii seamănă cu Sfântul Serafim?

Ne ducem la Mănăstire. Începuse Vecernia, pe care o cam deranjăm cu foitul nostru la închinat. Încercăm totuşi să ne stăvilim pornirile şi ne pironim pe picioare. Îmi doresc aşa de mult să rămânem acolo peste noapte! Nu mă simt obosită, dar este unul dintre locurile cele mai dragi mie. A fost suficient să sărut moaştele ca să mă simt acolo ca acasă. Aş vrea să fiu cât mai aproape de Sfântul în timpul Sfintei Liturghii, mâine dimineaţă. Se termină slujba şi mergem să ne închinăm la moaştele a trei sfinte care s-au nevoit în această Mănăstire. Paraclisul în care sunt aşezate sfintele moaşte, se află lângă morminte şi este ascuns în pământ. De deasupra nu se observă că acolo este o biserică, pare o căsuţă măruntă. Aici se citeşte psaltirea neadormită.

Mergem la masă. Sora care ne serveşte este de o voioşie neînchipuită. Ne pune să ne cântăm rugăciunile, ar vrea să audă cât mai multe de la noi. E cea mai bucuroasă când Sfântul Serafim îi umple trapeza cu români, are mare drag de noi.

Nu ştiu când am ajuns la capătul cărării. Trecem prin cimitir, unde întâlnim o maică ce se ruga. Se întrerupe pentru noi şi începe să ne plimbe printre cruci, povestindu-ne despre vieţile şi minunile care s-au întâmplat cu cei ce erau îngropaţi acolo. Ni se vorbeşte şi despre izvorul tămăduitor al Sfintei Alecsandra. Mergem să-l vedem. Bem apă, dar de scăldat nu mai avem vreme. Trebuie să plecăm! Şi plecăm, cu dorinţa de a ajunge dimineaţă la Sfânta Liturghie în Lavra Sfântului Serghie, la Serghiev Posad.

Somnul în autocar este deja ceva firesc. Dormim bine, fiecare în felul său aparte. Nu după mult timp de la plecare, ne trezim împotmoliţi în nisip, pe marginea drumului. Cum am ajuns aici? Drumul este bun, are câte două benzi pe sens, iar noi suntem în afara lui cu totul. E clar că iar ne-a adormit şoferul la volan! Dumnezeu ştie de câte ori ni s-a întâmplat lucrul acesta pe parcursul drumului, dar cu purtarea Sa de grijă, de fiecare dată am reuşit să trecem cu bine peste moment. De regulă se trezea cineva la timp şi-l chema pe celălalt şofer. De cele mai multe ori schimbarea a avut loc fără ca cei din autocar să simtă că s-a întâmplat ceva. Acum se pare că suntem împotmoliţi bine. După urme vedem că suntem de mult ieşiţi de pe carosabil. Ne dăm jos să-l împingem. Ne îngropăm mai rău. Se încearcă tot felul de metode, dar nu reuşim decât să ne umplem toţi de nisip, iar roţile autocarului să fie tot mai mult îngropate. Opresc lângă noi două maşini mari care se oferă să ne tragă, dar şoferii le spun că autocarul nu are cârlig de tracţiune. Ţin să precizez că cei doi şoferi au muncit foarte mult la operaţiunea „dezgroparea”, inclusiv, unul din ei s-a dus împreună cu câţiva băieţi de la noi, în sat, câţiva km distanţă, să caute un tractor să ne împingă. Renunţăm şi ne întoarcem la culcare. Se pare că Sfântul Serafim vrea să ne mai ţină aproape de el. Lucru de care n-aş putea spune că mă nemulţumeşte foarte tare. E bine şi aici.

Dimineaţă, mă trezesc şi cobor din autocar. Primul lucru pe care mi se deschid ochii, şi încă foarte mari, este botul autocarului nostru. Masca de la bara de protecţie este coborâtă, iar de sub ea, lângă roata de rezervă, trona impunător ditamai cârligul de tracţiune. N-am înţeles şi nu ştiu dacă voi înţelege vreodată misticul gândirii şoferilor noştri. Probabil au avut o revelaţie peste noapte şi şi-au amintit de existenţa cârligului, de care întrebase toată lumea cu o noapte înainte. În câteva minute suntem traşi de un camion şi putem pleca.

La ora 11,00 ajungem la mănăstirea Bogoliubovo şi ne oprim să ne închinăm. În prima fază nu văd mare lucru. Biserica mare este în renovare. Este un cufăraş cu moaşte de sfinţi. Biserica veche este acum muzeu. Pare că a fost foarte frumoasă, dar nu ne spune prea multe. Nu este nici un motiv să întârziem la ora de întâlnire. Cu cinci minute înainte să se împlinească această oră, apare o maică lângă noi care se oferă să ne vorbească despre mănăstire. Vorbeşte româneşte la fel de bine ca şi mine. Ne spune că sunt multe maici românce. Mă bucur mult când la aud spunând că sunt românce şi nu moldovence sau din Bucovina. Înţeleg că sufletul lor e desprins de necazul vieţii şi la judecata neamurilor îşi doresc să fie alături de români.

Biserica din sec.XII este prima biserică a mănăstirii – 1154 – are un singur turn, cupolă octogonală. În interior sunt nişte bucăţi de coloană încărcate de sculptură. Pictura este în frescă, ultima din sec XVIII. Sunt ferestre şi la înălţime şi mărime normală şi în cupolă. E foarte luminoasă. În interior sunt două coloane de susţinere masive cu arc în formă de semicerc. Blocurile de piatră sunt unite printr-un mortar care a rezistat perfect până astăzi, iar compoziţia lui a rămas necunoscută.

Sistemul de apărare al mănăstirii este un val de pământ la baza căruia era un râu care-l înconjura. Sistemul este îmbunătăţit în sec.XVIII, când la valul de pământ se adaugă un zid de piatră care înconjoară toate clădirile. În timp, râul şi-a schimbat cursul, aşa că zidul rămâne esenţial. Maica ne spune că se pare că râul îşi caută din nou cursul vechi, deoarece primăvara este inundată toată albia.

Cneazul Andrei Bogoliubov a trăit în sec.XII şi este iniţiatorul ideii de monarhie. Are primele victorii hotărâtoare împotriva tătarilor. Este o mare personalitate în domeniul religios, construieşte 30 de mănăstiri din piatră albă, când la vremea aceea, bisericile erau din lemn. În acest scop, aduce meşteri din străinătate, în special italieni. Bisericile sunt maiestoase, lucrând pentru întărirea ortodoxiei. În lupta sa, strânge în jurul său oameni din popor pe care îi pune în funcţii de conducere. Nemulţumirea boierilor vechi care sunt daţi la o parte, sfârşeşte prin organizarea unui complot în care sunt coptaţi şi cei din anturajul cneazului. ( Sf. Ignatie Brancianinov spune: "Niciodată să nu arăţi mărinimie unuia mai mic decât tine, pentru că întotdeauna se va întoarce împotriva ta. Şi cu prima ocazie, te va sfâşia ca o fiară!” –deci: niciodată,..., pentru că întotdeauna,..., şi cu prima ocazie!)

Primul lucru pe care îl fac în vederea eliminării cneazului este să-i fure sabia, rămasă de la înaintaşii săi, Sfinţii Boris şi Gelb. Cneazul era cam la 60 de ani, încă foarte puternic. Este atacat în timpul nopţii. Descoperă lipsa săbiei, care era simbolic – puterea moştenită de generaţii. Este înjunghiat mortal în mai multe locuri şi îl acoperă cu un covor. Nu moare, reuşeşte să iasă şi să se târască pe trepte până jos. Sunt exact 33 de trepte. Se opreşte sub scară. Ucigaşii se reped să fure din valorile mănăstirii. La un moment dat sunt cuprinşi de remuşcări, erau din anturajul lui cel mai apropiat. Unul singur i-a rămas credincios. Urcă în iatac şi nu-l găsesc. Se sperie foarte tare gândindu-se la consecinţele care ar urma, dacă cneazul scapă. Îl găsesc după urmele de sânge (care se văd până astăzi, cu toate strădaniile multora de a le şterge) şi îl aruncă afară. Aici moare, înainte de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Cel care îi rămăsese credincios, îi strigă unuia dintre ucigaşi, care fusese rob şi ridicat la rangul de boier: ”Ai venit în zdrenţe şi ai fost îmbrăcat cu profiră, aruncă un cearceaf să-l învelesc pe stăpânul tău!” Rămâne afară, în căldura verii, acoperit cu cearceaful, timp de două zile. Trupul său nu se strică, ci emană un miros foarte plăcut. Creştinii îl ridică şi îl îngroapă. Era foarte iubit de popor. Sfintele sale moaşte sunt la Vladimir, alături de cele ale fiului său mai mic, care a murit la o vârstă fragedă.

În 1926, clopotul mare a fost aruncat din clopotniţă. Biserica a fost transformată în grânar. Fresca a fost împuşcată, pentru că o tot acopereau cu vopsea, dar ea ieşea la suprafaţă.

Pe cupolă, în locul Pantocratorului care a fost şters, apare, periodic, chipul ţarului Nicolai al II-lea.

Ajungem la Sf Serghie la 16.30. Ne răspândim prin Lavră. Luăm apă de la izvorul mănăstirii, apărut acolo prin rugăciunile părinţilor. La racla cu moaştele Sf Serghie, se slujeşte acatistul de către I.P.S. Serghie pe care mă bucur mult că-l revăd. Aşa îmi pare că seamănă cu mitropolitul nostru Serafim! Şi la vorbă şi la port. În biserica mare sunt moaştele Sfinţilor Filip şi Inochentie. Mâine este prăznuit Sfântul Inochentie şi avem parte de Vecernie mare. Se deschide şi racla cu sfintele moaşte. Se vede că este ziua lui! Din sfintele moaşte se ridică mirosul de mir şi este atâta putere în jurul lui!