|
Conferinta de la Bucuresti 2 aprilie, 2002 Ieromonah Savatie Bastavoi |
|
Probabil toţi aţi citit afişul... l-am
citit şi eu... şi mi s-a părut
că este o temă care poate provoca o discuţie. Cu toate
că, dacă aş fi văzut eu acest afiş, atunci când
aş fi avut nevoie de el, cu acest enunţ – "În ce trebuie
să creadă tânărul" –, să vă spun drept, nu
aş fi venit la această conferinţă. Şi să vă
spun şi de ce. În primul rând, pentru că eu nu citeam
afişele pe care vedeam sigla ASCOR, eu credeam că e o firmă de
ţigări fără filtru, semăna cu firma ASTRA (noi avem
nişte ţigări moldoveneşti care se numesc ASTRA), iar
dacă, din plictiseală, l-aş fi citit, aş fi avut
răspunsul gata: în ce poate crede un tânăr sau la ce
poate îndemna un călugăr descurajat, să creadă?
Răspunsul este atât de previzibil, încât eu sunt pus
în situaţia sau de a dezamăgi pe acel tânăr sau
să schimb titlul conferinţei. Şi atunci, ţinând mult
la tânărul care, desigur, nu este în această sală -,
fiindcă cei pe care am fi vrut noi să-i îndemnăm să
creadă "în ce trebuie", tocmai de asta sunt greu de "pescuit" pentru
că niciodată nu se află la aceste întâlniri - eu nu
voi schimba foarte mult titlul, voi spune [doar] nu în ce, ci Cum
trebuie să creadă un tânăr. Dar, ca să nu fim cu
totul previzibili, ca să le dăm o şansă acelor tineri, eu
voi încerca să-mi răspund şi mie, înainte de a porni
la discuţia despre cum trebuie să creadă [un tânăr], totuşi,
în ce trebuie să creadă? Eu cred că
un tânăr trebuie să creadă în curaj înainte de
toate, un tânăr trebuie să creadă în
biruinţă, în biruinţa vieţii, în biruinţa
morţii. Un tânăr prin asta rămâne tânăr,
dacă nu îşi pierde acest curaj, setea de a înfrunta, de a
înfrunta viaţa, de a înfrunta moartea, de a-L înfrunta
pe Dumnezeu, la urma urmei!, de a înfrunta şi de a învinge.
Dar cum să-L înfruntăm noi pe Dumnezeu?! Cum să-L
învingem?! Aşa ca Iacob care s-a bătut cu îngerul!
Şi ştiţi de ce îndemn la înfruntarea lui Dumnezeu
şi cred că este posibilă înfrângerea Lui de
către un tânăr? Este o vorbă: dacă vrei să
învingi un duşman sau să-l câştigi,
fă-ţi-l prieten. Şi eu cred că a-L înfrânge pe
Dumnezeu, pe acest "duşman" al nostru, înseamnă a-L face
prietenul nostru. De ce am propus să discutăm despre felul cum
trebuie crezut? Tocmai pentru faptul că este cea mai banală
temă, pe care atât de des am auzit-o, încât o trecem cu
vederea de fiecare dată. Şi vreau să mă opresc la cele mai
banale aspecte ale credinţei noastre pe care nici cei care ne propun
şi ne îndeamnă la discuţie "despre cum trebuie să
credem" nu le mai au în vedere. Ni se propun discuţii despre
eclezi... ziologie – ce cuvânt greu! - , despre tot felul de nuanţe
de la nu ştiu care sinoade care sunt toate interesate, dar... Pentru
că dacă vrei să te dai deştept astăzi într-o
confruntare, trebuie să pronunţi de exemplu cuvântul
"apocatastază", pentru că toţi deştepţii nu-l cunosc,
nu l-au mai auzit, oriunde printre scriitori, unde vreţi, e un
cuvânt nou, ciudat [nu există în dicţionar]. Şi mai
sunt cuvinte din astea. "Eshatologic", de exemplu. Aşa că, este un
mare pericol, un mare risc, ca noi, încercând să fugim de
banal, să cădem într-o banalitate şi mai mare, în
care ne înarmăm cu o grămadă de cuvinţele frumoase,
interesante, dar care, până la urmă, nu ni-L apropie deloc pe
Dumnezeu şi, paradoxal, nu ne întăresc deloc în
credinţa aceea pe care noi vrem să o apărăm cu aceşti
termeni. De asta am zis că lucrul cel mai important şi
prim pe care trebuie să-l facă nu doar un tânăr, noi
toţi suntem tineri, este să înfrunte realitatea asta
posacă. Noi trăim un Testament care se cheamă nou şi tindem
să devenim omul nou, asta ne-a adus Hristos, adică o continuă
întinerire: "Codrule, codruţule, tu, din tânăr precum
eşti, tot mereu întinereşti", numai că, de data asta, noi
nu ne mai tânguim în faţa codruţului, pentru că el,
săracul, va trece, "va trece şi cerul şi pământul,
dar cuvintele Domnului nu vor trece"[2].
Aşadar, lucrul care trebuie făcut este să ni-L apropiem pe
Dumnezeu. Şi începutul este tocmai înfruntarea lui Dumnezeu.
Aceasta trebuie să recunoaştem: [Dumnezeu] ne şochează, ne
surprinde şi chiar ne incomodează de prea multe ori, iar noi,
acceptând cu o falsă şi aparentă docilitate aceste
nelămuriri pe care le iscă Dumnezeu în mintea şi în
inima noastră, nicicum nu reuşim să ajungem la El. Lucrul acesta
pare şocant, dar aşa ne-a învăţat Dumnezeu să
fim. El ne spune să nu fim "căldicei". Să fim fierbinţi! El
ne spune că, dacă suntem căldicei, ne scuipă[3].
Citiţi Psaltirea lui David, să vedeţi cum Îl
şantajează David pe Dumnezeu: "Doamne vino ca să nu
râdă popoarele, să nu întorci din cauza mea, din cauza
păcatelor mele, Faţa Ta, să nu se ruşineze cei ce
nădăjduiesc în Tine, din pricina mea, Doamne[4].
Ce-Ţi va folosi de mă voi pogorî în pământ,
oare sângele mai laudă?[5]"
Uitaţi cum Îl şantajează David pe Dumnezeu! "Doamne, Tu
m-ai zidit, n-ai încotro, vrei nu vrei mântuieşte-mă.
Ce-o să zică lumea?[6]" Aceasta nu este o blasfemie, nu este o hulă. Acesta
este curajul pe care am zis eu că trebuie să-l aibă tinerii
şi sufletul omenesc, pentru că la acest curaj ne îndeamnă
Hristos, când spune: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea![7]"
şi când spune: "Fiţi precum copiii![8]",
adică nu să vă placă ciocolata Milka, ci să nu
judecaţi prea mult: "Oare ce va spune Dumnezeu despre mine, dacă eu
voi face cutare lucru?" Nouă nu ne place să ne rugăm, ne
irită, ne enervează, şi în mintea noastră sună
cuvinte cam de felul: "Mântuitorul a spus să nu ne rugăm mult
ca păgânii[9],
dar ăştia au făcut acatistiere de 2 kg! Să citesc eu
acatistul acesta... am ajuns la icosul 7, înseamnă că am trecut
de jumătate, acuş termin!" Suntem făţarnici în
faţa lui Dumnezeu! Înţelegeţi? Este o mare treabă
să ai curajul de a recunoaşte tu, nu în faţa oamenilor, ci
chiar în faţa lui Dumnezeu, să recunoşti că tu n-ai
chef să citeşti acatistul [nu să fugi de Dumnezeu de
ruşine]. Este un mare lucru, este o biruinţă, este o
înfrângere a omului vechi, este începutul smereniei,
căci îţi dai seama că, chiar aşa cum eşti tu, Dumnezeu
te asistă şi nu doar te asistă, ci chiar atunci, când vei
cădea şi vei recunoaşte, şi vei spune: "Doamne, nu
îmi place mie acatistul acesta, ajută-mă, nu prea pot să
mă rog, "cred, Doamne, ajută necredinţei mele![10]"
va veni la tine. Avem o grămadă de cazuri [în
Scriptură] care toate ne învaţă să credem anume
astfel în Dumnezeu[11].
Dar noi suntem politicoşi cu Dumnezeu: "Oare ce va zice Dumnezeu despre
mine dacă eu, de exemplu, în locul acatistului voi citi o
catismă din Psaltire sau voi spune "Tatăl nostru", aşa, cu
credinţă, cum a zis Hristos: "Doamne, Tu ai zis să spun
"Tatăl nostru", iaca, eu îl spun, am nădejde, că Tu ai
zis". Să vedeţi că atunci avem mai multă linişte!
Şi tot ce facem, să-L avem înaintea noastră pe Dumnezeu
pururea. Ce înseamnă asta? Vedeţi cum sunt construite
rugăciunile Părinţilor: "Căci Tu ai zis, Cel ce ai zidit
lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea păcătosului, deci
primeşte-mă". Şantaj![12]
"Tu ai zis să ne rugăm aşa, deci, primeşte rugăciunea
noastră". Şi [aşa] începem a-L trăi pe Dumnezeu cel
viu! Aşa se lăudau evreii în faţa noroadelor, că ei
cred în Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu,
deşi noi ştim foarte bine din cursurile de teologie că noi
credem aşa, "ne rugăm în Duh şi-n adevăr[13]",
totuşi, ne izbim de o grămadă de formalităţi şi
rămânem în ele, nu avem curaj să fim sinceri, nu avem
curaj să începem odată, noi nu începem a trăi! Noi
încă n-am înţeles de ce Dumnezeu este viu!... Vine odată o femeie la vlădica Antonie al
Surojului şi i se plânge: "Vlădică, citesc acatiste
în fiecare seară, canoane, nici o bucurie n-am, mă irită,
nu ştiu ce să mai fac, pentru că nu-L simt pe Dumnezeu, nici un
semn n-am". Şi atunci vlădica îi spune: "Ştii ceva,
încearcă, du-te acasă, pune-te în faţa icoanei
şi taci. Şi încearcă să auzi, să asculţi
ce-ţi va spune ţie Dumnezeu, pentru că tu, pălăvrăgind
atâta, nu-L laşi să-ţi vorbească şi El". Şi
s-a dus şi a făcut aşa femeia, şi a venit cu mare bucurie.
L-a auzit! Hm!? Parcă atât de puţin, atât de simplu! Şi
învăţăturile astea despre rugăciune şi despre
întâlnirea cu Dumnezeu le găsim la toţi Părinţii
care au scris despre rugăciune. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
nu citi rugăciuni lungi dimineaţa şi seara, mai bine
citeşte rugăciuni scurte de mai multe ori pe zi. La Sfântul... n-are importanţă... la
Duhul Sfânt [că Sfinţii sunt locaşe ale Duhului
Sfânt] vine un frate şi îi prezintă o mare descoperire,
pe care a avut-o în materie de rugăciune, pentru că a fost
în oraş şi a auzit tropare cântându-se[14].
La care Sfântul îi spune: "Oare Antonie o fi ştiut tropare?
Oare avva Amon o fi ştiut tropare, că ei opreau soarele de pe cer cu
câteva cuvinte". Deci, mai bună este întâlnirea
sinceră, după care poţi să adaugi rugăciuni câte
vrei, după care este firească setea de rugăciune
încât rămâi aşa, ca Sfântul Arsenie, cu
soarele la spate când răsare şi [când termini]
îţi apune în faţă. Acum, într-o
măsură mai mare sau mai mică, tu ai dragostea şi chemare
spre rugăciunea asta, pentru că Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu
pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici încep restul
virtuţilor, de aici începe viaţa în Hristos.
Ştiţi de ce? Pentru că dacă noi n-am avut
încredinţarea că Dumnezeu este viu, că este cu noi şi
pentru noi, noi n-avem nici un motiv să facem celelalte fapte bune.
Apostolul Pavel spune: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
credinţa voastră, zadarnică este propovăduirea
noastră"[15]. Dar noi,
dacă nu am avut această încredinţare că Hristos a
înviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta,
facem o grămadă de păcate, după care venim şi
reproşăm, aşa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, că nu se
pot face în ziua de astăzi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau
poate nu eu, sunt unii născuţi aşa, predestinaţi pentru
mântuire. Da, pentru că noi, spune Apostolul Pavel, trebuie
"să ne bucurăm pururea"[16]!
Şi atunci cum ne bucurăm, dacă noi ne irităm? Noi vedem
lucrurile palpabile, plăcerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe
când cele duhovniceşti... Am auzit noi undeva că cutare
Sfânt, când se ruga simţea aşa o dulcea-a-a-ţă
în inimă, încât a lăsat şi pe femeia lui frumoasă
şi s-a retras în pustie. Noi le citim, ne place să le povestim:
"ştiţi, sunt aşa Sfinţi", dar noi, când vedem femeia
asta frumoasă, nu ştiu cum, dar parcă în pustie nu prea
mai vrem să ne ducem... sau dacă ne-am duce, doar cu ea! Deci,
bucuria ne lipseşte. [Iar bucuria este numai rod al rugăciunii,
şi rugăciunea este numai a celora care nu mai au grija lumii. Tocmai
pentru că nu avem bucurie de la Dumnezeu, de la viaţa noastră
bisericească, începem a ne preocupa de problemele lumii, cărora
le dăm o înfăţişare pseudo-duhovnicească, cum ar
fi, să convertim pe alţii şi să mustrăm răul
necredincioşilor. Bucuria rugăciunii însă şi a
vieţii bisericeşti ne lipseşte, tocmai pentru că noi ne-am
îngrădit cu reguli fără nici un folos, care ne fac să
ne simţim mai puţin liberi decât restul lumii, de aceea ne
şi revoltăm împotriva păcătoşilor,
mânaţi de o invidie deghizată în chipul râvnei]. Ştiţi că omul nu este chiar aşa de
prost, încât să schimbe bucuria pe neplăcere. Şi
Dumnezeu ştie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne îmbie, pe cei
păcătoşi, zicând că acolo unde s-a
înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul[17].
Din cauza asta, să ştiţi că oamenilor cu păcate foarte
mari le trimite uneori nişte stări harice pe care nu le au o
grămadă de oameni care se roagă în biserică şi,
să vă spun drept, o grămadă de călugări. Nu-i o
ciudăţenie. Altfel, niciodată păcătoşii nu s-ar
fi întors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu ştiu
să o definească, mai târziu înţeleg că au fost
cercetări ale harului. Şi ştiţi de ce se
întâmplă asta? Pentru că Dumnezeu dă harul nu pentru
meritele noastre, nu pentru că am stat nu ştiu cât şi nu
ştiu cum, nu pentru că n-am mâncat nu ştiu cât
şi nu ştiu cum, ci pentru "duhul umilit şi inima
înfrântă"[18].
Uneori aceşti oameni, care de regulă sunt tineri, ajung la
înfrângerea inimii pentru că îşi dau seama că
ceea ce au crezut ei că este totul, de fapt, nu era nimic. Şi
în înfrângerea aceea pe care ei o suportă şi pe
care ei o recunosc sincer în faţa lor înşişi -
pentru că cealaltă parte [Dumnezeu] pentru ei nu există, dar se
presupune -, pentru această înfrângere Dumnezeu le
dăruieşte, uneori, nişte stări pe care ei le caută
după aceea şi ajung la Hristos. Mă gândesc cum le putem
noi împăca, pentru că altminteri putem ajunge foarte uşor
la o apologie a păcatului, cumva, să ajungem să prezentăm
păcatul ca pe o cale mai sigură de a dobândi harul, ca pe o
cale mai sigură de a ne întâlni cu Dumnezeu. Nu este deloc
aşa, dar noi, care cel puţin am recunoscut în mintea
noastră că există un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos,
care, iată, când mai uşor, când mai greu, ne
menţinem în această legătură cu El, trebuie să
avem nu doar o mare înţelegere pentru păcătoşi, ci o
dreaptă înţelegere, [pentru că, din felul în care ne
raportăm la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu]. Să ştiţi că cei care sar ca arşi
atunci când le spui că cutare păcătos se poate
întoarce foarte bine, că el are uneori trăiri harice de la
Dumnezeu, aceştia care se irită, ştiţi de ce o fac,
ştiţi de ce nu pot să-i apere pe păcătoşi? Pentru
că ei, de fapt, îi invidiază pe păcătoşi. Sunt
foarte, foarte mulţi credincioşi în Biserică care,
deşi trăiesc în casa lui Dumnezeu dau cu ochiul în
afară, se uită în "grădina aproapelui", cum spune porunca
a X-a[19],
poftesc femeia aproapelui, măgarul aproapelui, adică poftesc modul de
viaţă al păcătosului. El, deşi este în
Biserică, îl invidiază [pe păcătos]. Din cauza asta,
îl şi agresează verbal, cu mintea, în tot chipul îl
agresează. El ar vrea ca toate desfrânatele să fie
stârpite sau să se pocăiască, să devină
călugăriţe cu toate, că "ajunge cât au
păcătuit! trebuie să aducă o pocăinţă foarte
mare pentru asta!" Invidiază... "Adică cum, Doamne, eu îs
prost, stau aici în biserică, mă rog şi acesta, aşa,
face ce vrea el şi la bătrâneţe spune: Doamne,
miluieşte! şi-l ierţi? Şi eu… adică, eu cum
rămân?" Tocmai asta e pilda cu ceasul al unsprezecelea, ceasul
întâi. Aici ne tulburăm noi, ceea ce arată că noi
habar n-am înţeles ce-i viaţa asta creştinească, noi
n-am avut încă nici o bucurie de la Hristos, noi nu că n-am
ajuns să-i compătimim pe fraţii noştri, noi chiar îi
invidiem! Suntem de râsul râsurilor! Dar umblăm aşa
îmbufnaţi, aşa deştepţi, ştim termeni de la
sinoade, date exacte, asaltul sectelor, care unde vin... toate le ştim,
dar nu ştim să fim blânzi! Hristos nu a zis:
"Învăţaţi de la Mine să înviaţi
morţii, învăţaţi de la Mine să faceţi
minuni sau să mergeţi pe ape, ci a zis: învăţaţi
de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi
găsi odihnă sufletelor voastre"[20].
Noi suntem blânzi, când mergem la părintele nostru duhovnic,
suntem foarte blânzi şi foarte smeriţi: ne îmbrobodim,
plecăm capul, "blagoslovi-i-i-i-ţi", vorbim puţin de tot, suntem
sfioşi, nu sfioşi, suntem "în rugăciu-u-u-ne"!, suntem
absorbiţi, dar în rest... am face noi nişte sinoade şi
nişte canoane pentru... "să fie dreptate în lume, ca
creştinismul să ajungă la toată inima, c-aşa e
poruncă: toţi să creadă, iar ei nu cred! Trebuie să facem
ceva să îndreptăm societatea asta!…" Vrem reformă,
în Biserică vrem reformă: "Să ne unim cu toţii,
să cerem la Parlament să nu mai fie case de toleranţă! Da
se poate?! Să se interzică toate astea!"... Vă
închipuiţi cam prin sec. I
creştinii adunându-se în jurul senatului roman
cerând să închidă
băile publice şi să nu se mai danseze, hm?! Astea nu erau
preocupările lor. Tocmai despre ăştia -, că pe atunci cine
ara? era Neron -, Pavel spune să vă rugaţi pentru
întâi-stătători[21]
[chiar şi pentru unul ca Neron, care l-a şi omorât pe Pavel].
Nu erau ei prea aşa creştini [în orice caz, nu erau mai buni
decât întâi-stătătorii de astăzi, pe care
îi plefturesc unele revistele ortodoxe]. Cum oare?! Este poruncă
să nu ne rugăm pentru ei, "pentru cei cu păcate de moarte - este
poruncă -, nu zic să vă rugaţi"[22].
Dar ce face Apostolul Ştefan? Evreii aruncă cu pietre în el –
acela ce fel de păcat este, de moarte sau nu? – şi el zice: "Doamne,
nu le socoti lor păcatul acesta"[23].
De ce s-a rugat? Încalcă porunca? Nu. Chiar dacă noi ştim
că oamenii ăştia, după toate canoanele, n-ar trebui să
se mântuiască, noi nu ne rugăm ca să înfruntăm
Biserica, noi nu ne rugăm pentru că suntem mai deştepţi
[decât Evanghelistul Ioan] şi decât cei care au făcut
canoanele şi au lăsat poruncile, noi ne rugăm pentru că
inima asta a noastră ne îndeamnă la dragoste. Hristos pentru
cine a murit? Pentru toată lumea, spune. Nu erau de moarte şi
păcatele noastre? Erau. Sfatul Sfintei Treimi care zice: "Să facem om
după chipul şi asemănarea noastră"[24],
ştia că omul va cădea în păcat, că va
trăda, dar l-a făcut. Iată, deci, credinţa şi
nădejdea lui Dumnezeu în om până în ultima
clipă, până şi pentru cel mai mare păcătos.
Dumnezeu ştia din sfatul dinainte de veci că el va cădea, El
ştia chiar că se va pierde, ceea ce noi n-avem dreptul să
ştim, noi n-avem voie să gândim, să ştim lucrul
acesta, că măcar vreunul dintre oameni se va pierde! Doar Dumnezeu
are acest privilegiu grozav de dureros, de a şti că cineva se va
pierde pentru totdeauna, dar pe noi Dumnezeu ne-a scutit de durerea asta
şi de cruzimea asta şi noi spunem că toţi se vor
mântui. Nu suntem origenişti, ştim că nu toţi se vor
mântui, dar inima noastră, tocmai pentru faptul că nu ştim
care dintre ei nu se va mântui [şi care da], îi crede pe
toţi. Altminteri, iată că acel cizmar din Alexandria, pe care-l
găsim în viaţa Sfântului Antonie, despre care se spune
că nu avea altă nevoinţă decât că bătea
cuie în cizme şi despre toţi trecătorii pe care-i vedea
spunea: "Doamne, aceştia toţi se vor mântui, numai eu nu",
dacă am judeca cu mintea, asta ar fi origenism. Nu?! Crede în recuperarea
tuturor?! Dar se spune că era mai mare decât Antonie, pentru treaba
asta. Aşa că, nu este nici un păcat dacă noi nu ne
preocupăm de păcatele altora, până când nu ni le-am
rezolvat pe ale noastre. Să vedeţi că toate
păcatele noastre încep de aici, pentru că noi întotdeauna
avem de rezolvat problema altcuiva, fie legea nu ştiu care despre nu ştiu ce, despre desfrânate sau despre ce
s-a întâmplat în Turcia, că au omorât pe
creştini în Iugoslavia. Pentru noi e o nenorocire că au
omorât un creştin – nu-i aşa? – o mare dramă. Am ajuns cu
totul necredincioşi! Ştiţi de ce? Atunci când Petru
îl opreşte pe Hristos să nu meargă la cruce, Hristos
îi spune: "Piei înapoia mea, Satano!"[25]
Dar noi, când vedem că a omorât cineva un creştin, ne
tulburăm grozav: "Trebuie să facem ceva cu turcii ăştia, cu
americanii!" Noi nu credem că acest creştin ajunge la Hristos! El
este mucenic. Noi nu credem că există viaţă
veşnică! şi ne surprindem [asupra acestui fapt] la lucrurile
astea atât de simple şi atât de cotidiene. Zic eu că
pentru viaţa creştină este mare lucru să recunoaştem
că noi suntem la început [şi că nu-i vremea să
schimbăm noi lumea]. Un început este să ne uităm tot mai
des în noi înşine şi, cum spune Sfântul Nil Sorski,
dacă nu putem să propăşim în virtuţi, măcar
să propăşim în vederea propriilor noastre neputinţe,
adică să te surprinzi când te-ai iritat, să te surprinzi
când ai primit un gând de acesta că turcii trebuie
rezolvaţi şi trebuie să mergem noi acolo cu nişte trupe de
la ASCOR să propovăduim Evanghelia. Să ne surprindem la
gânduri de astea, să ne dăm seama cel puţin că ele
sunt normale, sunt omeneşti, sunt fireşti, dar de fiecare dată
când am avut un gând sau altul... că ai văzut un popă
gras, să zicem, ceartă gândul, mărturiseşte-l
ţie însuţi. Ei, hai, ţi-a venit, nu-i grav, e
omeneşte să-ţi vină, dar la următorul să spui:
"Măi, vezi câte parale faci tu cu gândurile astea? Doamne,
iartă-mă, miluieşte-mă, şi pe părintele, şi,
pentru rugăciunile lui, iartă-mă". Sau de ţi-a venit cutare
gând: "Măi, măi, tu vezi că eşti un necredincios?"
Sau ţi-a cerut cineva milostenie şi n-ai avut chef să-i dai, nu
spune: "Ăştia toată ziua umblă pe aici, le dai şi pe
urmă ei fac păcate cu banii ăştia". Să-ţi spui:
"Nu-i aşa că eşti un purcel, nu-i aşa că n-ai avut
chef să le dai? Doamne, iartă-mă!" Înţelegeţi? E
foarte simplu, întotdeauna avem prilej să propăşim
în Hristos, văzându-ne neputinţele astea ale noastre.
Şi această vorbire cu noi înşine despre păcatele pe
care le facem la tot pasul este cel mai bun început al rugăciunii,
care degrabă ne va aduce dulceaţă şi bucurie. Este minunat că Hristos nu ne-a spus: "Faceţi
performanţe", dar ne-a dat pilda vameşului şi a fariseului, ne-a
dat exerciţiul acesta şi ne-a lăudat pentru el. Hristos a zis
că n-a venit pentru cei milostivi în lume, pentru cei drepţi,
ci pentru cei păcătoşi. Dar noi dăm năvală
să ne convingem pe noi înşine că am devenit milostivi,
că am devenit buni, că am devenit blânzi; noi trebuie să
vrem să devenim, dar nu trebuie să primim gândul acesta că
am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie să ne convingem pe noi
că suntem păcătoşi. Cel mai greu lucru: să te convingi
că tu eşti din ce în ce mai departe de Hristos şi
totuşi să nu de desparţi de El. Asta înseamnă
"ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". Asta
înseamnă! nu înseamnă alte lucruri, nu
înseamnă să fii atacat de draci roşii cu copite care bat
în geam, şi tu te încrâncenezi în faţa
icoanei şi-i birui. Nu. Înseamnă să vezi că tu
eşti tot mai departe şi mai departe şi totuşi nu
deznădăjduieşti, pentru că Hristos spune că pentru
oaia cea pierdută a venit, dar noi o dăm în primul rând
acolo, acolo suntem. Dar, ştiţi, nu doar în faţa oamenilor
[să mărturisim], hai să spunem, în faţa oamenilor e
greu, oare cum să pari aşa prostănac şi nemilostiv? Nu-i chiar
frumos, nu? Asta nici nu trebuie făcut, că e greu, prea greu, dar
măcar în faţa noastră; noi nici asta n-o putem
recunoaşte, că nu suntem chiar atât de buni. Deci, acesta e
începutul vieţii creştine, de aici. David spune că "duhul
umilit Dumnezeu nu-l va osândi"[26].
Şi dacă o veni Dumnezeu cu noi, de acolo începe nevoinţa
cea bună, ne rugăm cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem
că am făcut milostenie, chiar dacă am dat, după aceea ne
spunem: "Măi, am vrut să-i dau mai mult, dar i-am dat mai puţin".
Niciodată nu-ţi mai vezi o faptă bună, le uiţi. Asta cred eu că ar trebui să începem
şi nu doar tinerii. Noi suntem datori să fim tineri, datori, altfel
nici nu putem, creştinismul este o religie pentru tineri, pentru că
este o religie a jertfei. Tot necazul tânărului de azi este că
el nu are în numele cui să se jertfească. Asta este drama
omului. În numele cui să te jertfeşti? Să porţi blugi
rupţi? Trece. Să faci sport, să ajungi să dai cu
călcâiul la ceafă? Ei, până unde ajungi? Vine o
vreme când nu mai ai ce să faci. Să iei motocicleta? Hm! Ai
mers cu motocicleta, ai 25 de ani, trebuie să te
căsătoreşti, nu mai merge motocicleta, plânge copilul
acasă. Şi, până la urmă, toţi devin nişte
cetăţeni onorabili, care mai dosesc uneori bani de nevastă, pe care
îi beau la o bere cu prietenul şi îşi aduc aminte
aventurile lor, pe care... să nu vorbim tare că aude cineva şi
să nu avem scandal acasă. S-a terminat cu tinereţea! Şi
vine sfârşitul, şi sfârşesc, şi ştiu, dar
nu cred că vor sfârşi [şi ei] aşa. Deci, problema
tânărului de azi e că nu are în numele cui se jertfi. De
asta el caută o femeie pentru care să se jertfească. Şi,
când acolo, se trezeşte că ea, săraca, căuta să
se jertfească şi ea în numele cuiva şi parcă nici el
nu face atâtea parale, cât să merite să-ţi dai
viaţa pentru el. Şi nici apartamentul nu era aşa de grozav,
chiar aşa… De aici începe drama. De asta creştinismul este o religie a tinerilor,
este o religie a jertfei care întotdeauna este mai mare [decât
aspiraţiile tale] şi nu te
mai saturi de ea, tot nu-ţi ajunge, te jertfeşti şi te
jertfeşti şi nu-i mai dai de capăt, atât de minunat!
Şi este o jertfă a tot ce este mai bun, a tot ce caută
tânărul: a vieţii, a biruinţei, a frumuseţii, a
veşniciei. De asta zic eu că nu este nici o religie mai
seducătoare pentru tineri decât creştinismul, numai că noi
l-am făcut aşa posac cu încrâncenările astea care
merg împotriva lui Hristos. Oricum ne vrăjmăşim cu El, nu
ne rugăm, nu respectăm nici o poruncă, dar măcar hai
să ne vrăjmăşim cu folos! Să ne batem cu Dumnezeu ca
Iacov şi să-i zicem: nu Te las să pleci, până nu
mă binecuvântezi![27]
Să începem înfruntarea cea bună, pe care El spune că
o va încununa. Şi ce poate fi mai atrăgător pentru un
tânăr? Acum eu, vorbind, am zis şi lucruri care, ştiu eu, după asta stârnesc unele discuţii, care ajung pe căi ocolitoare la mine şi văd că sunt altfel decât aş fi vrut eu să le spun. De asta, aş vrea să discutăm aici şi toate neghiobiile pe care le-am rostit să nu rămână nerezolvate, sau pentru cei care se pot sminti, sau pentru mine, care voiesc pururea să mă îndreptez. Da, da, sincer o spun. Şi atunci, cred eu că e vremea să stârnim un dialog. va continua... |
