În luna aprilie a anului curent s-a desfasurat actiunea "Români pentru români", prin colaborarea studentilor din Bucuresti cu parintii din Bucovina de Nord. Pentru toti cei cincizeci de participanti a fost o experienta care i-a marcat spiritual si existential profund, dupa cum a reiesit din impresiile pe care le-au împartasit, trecând fiecare, în ultimele trei zile ale pelerinajului, pe la microfonul autocarului.

Fiecare a povestit experiente, trairi personale sau de grup, bucurii si revelatii, impresii si critici. Îmi pare rau ca nu a existat inspiratia de a le înregistra, ca o marturie a ceea ce s-a întâmplat în acest peregrinaj. Îi asteptam cu notitele de calatorie, cu impresiile lor.

Au fost multe "întâlnirile" care au înmultit locurile dragi, numarul celor pomeniti la rugaciune cu dorinta de revedere, sfintii ce au ramas vii în suflet, ca niste prieteni dragi.

Amintesc doar câteva din chipurile dragi ale pelerinajului: batrânul Stefan, gazda de la Ceahor, cel care a doborât cu antiaeriana Bucurestiului peste 127 de avioane "aliate", un om bun ca pâinea calda, tusa Ileana, cea care face prescuri pentru biserica, de o cuviinta si de o finete spirituala cum nu am mai vazut decât la câtiva oameni, mânastirea Boian cu icoana plângatoare si grabnic linistitoare, strajuita de doi tineri monahi curati la chip (toti i-au comparat, la unison, cu Aliosa lui Dostoievski), cele doua pesteri de la Pecerska cu peste 120 de sfinti cu moastele întregi, Biserica Sfânta Sofia, construita în sec. XI (în care odata intrat nu mai doreai decât sa înceapa liturghia si sa nu se mai termine), Mânastirea Poceaev si urma Maicii Domnului cea izvorâtoare de sfintita apa si racoare sufleteasca, iar în final, praznicul de la Sinauti de Jos, unde am fost primiti de impresionantul parinte Vasile, ramas parca de pe vremea lui Stefan, si de.oameni minunati care ne-au primit ca pe copiii lor. Mai mult, nea Costel din Poieni, când a vazut la Biserica pe unul dintre noi, în costum bucovinean, a crezut ca i s-a întors feciorul.

Plecati de dimineata din Kiev, dupa oboseala acumulata, au urmat somnul, primele impresii despre ceea ce "a fost". Este oricum devreme dar nu strica o sedimentare a experientelor traite în aceste zile. Afara - un început de primavara viu, lent. Soare potolit, nori încremeniti, pâncuri de copaci, câmpii întinse departe, asezate pe nivele cromatice, variind de la lemnul proaspat, umed, la un verde timid.

Oprim la o mânastire, într-un mic orasel. Este vorba de mânasirea de maici Koretki, ridicata în sec. XVII. Mânastirea adaposteste o icoana facatoare de minuni, sfinte moaste precum si o fântâna în care, pe vremea tarilor, a fost varsata o cisterna cu apa de la Ierusalim.

Somnoros, intru pe poarta principala. Sub clopotnita ezit, sub privirile unor muncitori ce fac reparatii exterioare. Suntem câtiva , restul nu au coborât înca din autocar.

Dupa camionul amenajat ca dric, ce astepta la intrare, se pare ca în Biserica se desfasoara o slujba de înmormântare, asa ca asteptam la intrare, sfatuindu-i si pe ceilalti sa faca la fel.

Ne strânsesem deja în curtea interioara a mânastirii, la usa bisericii, în jur de 10 -15 studenti, când au început sa bata clopotele. Era o bataie corespondenta "bataii în dunga", cum se spune la noi, dar era alcatuita din patru note bemol, asezate în crescendo, legate doua câte doua, dupa cum spunea un prieten. Analiza nu-si are sensul: cele patru batai alcatuiau un cântec, care te încremenea. Totul se misca si parca nu se misca, o liniste fara de fire parca se impregna în toate.

Pe aceasta cadenta, din biserica a început curga încet cortegiul: maicile cu prapurii, doi parinti batrâni, obstea purtând sicriul. Murise o maica batrâna, schimnica.

Îi priveam pe ceilalti si nu era greu sa citesc de pe chipurile lor ca ceva se petrece si cu ei, ca si ei simt acelasi lucru, linistea aceea înfioratoare. Cortegiul actiona ca un tot, toti impregnati cu aceeasi liniste, cu figuri deloc triste sau abatute, mai degraba înalte, luminoase, ca dintr-o alta lume.

O maica a batut capacul sicriului. Loviturile de ciocan au fost pur si simplu înghitite de cântecul clopotelor, venit parca din alta lume. Maicile au început sa cânte înalt, ceresc� Cortegiul a pornit imediat, alunecând ca o singura fiinta pe sub clopotnita. Clopotele bateau, cortegiul se îndeparta de mânastire, probabil spre cimitir. Maicile îsi petreceau pe ultimul drum pe cea care probabil le fusese toata viata prieten�

În dangatul clopotelor am ramas noi. Schimbând impresii cu ceilalti mi-am confirmat trairile: si ei fusesera zguduiti de ceea ce se întâmplase, nici ei nu stiau ce se petrecuse, simtisera si ei puternica liniste, nu exagerez, frumoasa, calda, înfioratoare...

La plecare ma simt plin, mai viu ca niciodata. Este un loc unde simt puternic nevoia de a reveni. Asa se întâmpla când întâlnesti un chip, fie loc, persoana, neam, alt gen de creatie, întâlnire pe care poti sa o socoti epifanie si sa dai slava Domnului ca a coborât atât nemeritat frumos si iubire în viata ta.

Cât de mult m-a impresionat mânastirea Koretki nu poate fi prins în cuvinte. Ceva greu de trecut pe hârtie, ceva inefabil, de pe alta lume.