Astept si eu. Astept sa explodeze bucuria ce pluteste printre noi si înmiresmeaza aerul blând de primavara încoltit în sufletele noastre. Descopar cu bucurie prieteni. Ne prindem de mâini si ne îmbratisam asa de tare, de parca asa ne-ar place sa ramânem vesnici. Ne îmbratisam apoi din priviri, ne mângâiem si ne vorbim în sfârsit de noi, cei noi, si de toate cele noi care acum s-au înnoit din binecuvântare cereasca.

Asteptare. Emotie. Nerabdare. Ce o fi cu X? Mereu întârzie! Dar cu Y? De ce nu mai începe? De ce nu mai vin odata? …

Si rând pe rând, unul câte unul sau doi câte doi, se ivesc cu zâmbete si lumina în ochii de copii, alti si alti prieteni. Bucuria creste, creste, creste! Sala se umple de cuvinte înflorite din caldura de suflet. Toti se misca unul catre altul sau se îmbratiseaza de departe. Se-asteapta ceva. E inevitabil, se va întâmpla!

Si iata cum dintr-o data se dezlantuie. Da. Iata-ne acum uniti cu totii în cerc, în cercul care se tot învârte, în plinul aceasta care ne cuprinde pe toti, asa prinsi de mâini si parca de suflete. Respira, frumosul cerc respira ca un plamân care se strânge si se umple si numai asa traieste. Se umple si se strânge de parca si-ar lua avânt spre mai deplina întâlnire a noastra. Respira în el duhul bunilor nostri, de aici este puterea. El îl face sa traiasca! I-ar fi fost mult mai bine afara, sa se umple de prospetimea plaiurilor înverzite, de adierea livezilor înviate. Ar fi fost astfel, renascut de-a dreptul. Putina parere de rau care paleste în fata bucuriei care poate transforma o sala îmbracata cu marmura rece, în câmpie însorita. Sufletele noastre, la unison, transpun decorul dupa chipul si asemanarea lor . Si nicicând obositi de a fi împreuna, ne urmam pasii, când doi câte doi, când în saltata hora, ca într-o joaca de copii trecându-ne pe sub mâini la stânga si la dreapta, si-nainte si-napoi, parca însemnând totul cu semnul binecuvântarii si al pacii. Odata si iar si iar, din ce în ce mai repede, ca niste copii ce se rotesc cu mâinile încrucisate pâna ce izbucnesc în râs, se opresc osteniti, apoi se unesc iar cu totii si se joaca iar împreuna. Ne rotim, curgem, toti în acelasi curs al râului “bunilor”, râu izvorât de undeva de la bunica, de pe prispa, si revarsat neînfrânt de trecerea vremii. Se revarsa totul într-o mare: marea frumos-mirositoarei comuniunii, marea întâlnirii depline, marea cea mare.

Ca undele de apa, cercuri, cercuri, se rotesc si merg spre întâlnire. Si ne rotim pe rând în jurul fiecaruia si în jurul tuturora, roata pe lânga roata, baieti pe lânga fete, fete pe lânga baieti, în racoare de primavara neînserata.