Despre folosirea inocenta a reclamei
sau fara de voia filosofie
Mergeam într-o seara cu tramvaiul pe o strada întunecoasa, strajuita de case vechi, pe jumatate darâmate pentru a face loc unor blocuri neterminate ori unor vile abia ocupate. Am zarit la un moment dat o reclama vesela, cu niste lumini rosii si violacee ce se învârteau în jurul câtorva litere, formând un nume ce cu greu putea fi considerat autohton : "MARCONS M". M-am întrebat ce poate sa fie în acel loc - o îngraditura sordida lânga niste case vechi. M-am lamurit dupa câteva clipe, amintindu-mi configuratia locului observata din timpul zilei: era un atelier unde se confectionau cruci. Da, obisnuitele cruci ale cimitirelor noastre din ultimii zeci de ani, niste �obiecte din marmura� , mai zvelte ori mai greoaie, dupa banii clientului...
În primele momente am zâmbit amar. �Ce nevoie avea omul asta de o reclama luminoasa (vizibila doar noaptea), când în atelierul lui probabil nu se înghesuie prea multa lume nici ziua? �, m-am întrebat. Reclama era de un umor negru involuntar teribil. Pentru ca nu era reclama cuminte a unui magazin alimentar, cu borcanele si cutii de conserve "asezonate" cu sticle de tot felul si pasnic luminate de neoane, nici reclama pretentioasa, eleganta, a unui magazin de centru, cu produse "de firma". Era o reclama care mai degraba s-ar fi potrivit unui bar de cartier. Numele cu rezonanta straina (format prin cine stie ce inspiratie bizara) era si el potrivit mai degraba cu un local marunt, al unor "placeri" obscure...
Alta imagine aveam eu despre un atelier unde se fac cruci! Ma gândeam la crucile de piatra - acum acoperite de muschi si macinate de vreme, de prin cimitirele vechi, cruci cu semne abia descifrabile, cu ornamente simple dar cu atât mai încarcate de sens...
Apoi îmi aminteam de crucile de lemn, noile cruci, pe care înca mai odihneste " pasarea � suflet ", cruci mirosind a lemn proaspat taiat si a lumânare arsa, ori crucile de lemn din cimitirele Ardealului, înnegrite de ploi, purtând în materia lor destul de fragila atâta frumusete si atâta istorie...
Ma gândeam si la crucile Sapântei...
Si am realizat dintr-odata saracia si derizoriul lumii în care traim: sensuri rasturnate! Cândva, crucea nu putea fi - pentru un om - obiect de reclama, de politica marketing. Sculptata de unul din mesterii satului, în procurarea ei nu prima actul cumpararii ci acela al creatiei, al zamislirii ei dupa erminii mostenite de la mesterul mai batrân.
Omul, care si-a ales poate reclama cu pricina în virtutea inocentei dezradacinatului, a fost, fara voia sa si un filosof. Reclama luminoasa a unui atelier de cruci nu-ti poate spune decât �Memento mori�.
Ortenzia Banciu
Hora © Copyright 1999