Povestea bisericii de lemn

Era cândva o biserica de lemn, cenusie si smerita. De marimea unui car, ceva mai înalta, cu acoperis tuguiat si în vârf cu o cruce.

Când focurile de pe creste dadeau semn de primejdie, putea fi pusa pe rotilele carului, si cu ea si cele câteva icoane, batute în cuie pe pereti, si masa din altar� Si sfesnicul si cadelnita si prapurii.

Se înhamau cai sau boi, dar daca era prea mare necaz, puteau sa o traga si câtiva flacai vânjosi. Era facuta din lemn de brad, bine uscat, acoperita tot cu sindrila de brad, fumurie, învechita de timp�. Pe usa micuta abia intra preotul si, când biserica era stabilita pe pamânt, mai încapeau trei -patru oameni, înghesuiti�

Si când erau prin paduri, si se opreau în câte-o vagauna, duminica, târcovnicul batea toaca usoara, de tei, pastrata si ea cu grija, si lumea se apropia smerita, facându-si cruce�

Preotul intra în biserica si peste hainele de taran îsi punea anteriul de postav vechi si epitrahilul brodat cu horbote, cu fir auriu, de fetele satului, cine stie de când�

Si începeau Rugaciunea. Oamenii în fata bisericii, îngenuncheati, preotul înlauntru, citind din singura carte a obstii - Sfânta Evanghelie, îmbracata în piele, cu buchii slavonesti, mostenita de la înaintasii lui.

Oamenii spun ca si astazi, când este zi de praznic, se mai aud în munti batai de toaca si ca Rugaciunea începe si nu va înceta sa înceapa pâna la sfârsitul lumii.