Exista o anumita infatuare, specifica vârstei, care ne împiedica pe multi sa-l vedem pe cel de lânga noi care nu-i ca noi, cu atât mai mult daca nu se afla la vârsta tineretii. Îl privim cu reticenta iar, în final, îl ignoram. De aceea, ma simt datoare de a atrage atentia ca toata întelepciunea si experienta de viata o au batrânii.

Sa nu-i condamnam pe parintii nostri pentru ca au trecut foarte rar sau deloc pe la biserica. Sa nu-i condamnam ca au trait în societatea în care au trait. Nu este de admirat dar sa-i stimam pentru ca aceasta a însemnat si suferinta, si ceea ce poarta numele de "generatie de sacrificiu". Poate ca noi, care simtim chemarea Bisericii , nu vom reusi sa-L cunoastem pe Dumnezeu la fel de bine ca ei, poate ca râvna noastra se va stinge, lasându-ne ca niste ipocriti monstruosi. "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta" - aceasta este o virtute din ce în ce mai greu de practicat în zilele noastre si presupune, poate, si mai multa maturitate decât aceea la care am ajuns.

Traim într-o societate în care se construiesc si se inventeaza multe obiecte care nu se pot folosi decât de catre tineri sau de catre oameni ai vremii, foarte dotati, moderni, mobili, într-o continua adaptare,… "cei puternici". Ar fi bine sa stim ca, pâna la urma, nimic nu este nou sub soare si batrânii, datorita neputintelor firesti ale vârstei, nu intra nicidecum în categoria persoanelor handicapate ci în cea a celor care trebuiesc venerate si cercetate pentru a ne folosi de experienta lor, verificata în greutatile vietii .

Ca sa putem întelege traditia, trebuie sa-i cunoastem mai bine pe cei batrâni. Astfel poate vom exersa virtutea ascultarii si vom simti binecuvântarea lor asupra noastra.