DESPRE CUVÂNT

O gândire care nu se exprima în cuvinte ramâne, într-o anumita privinta, indefinita, neterminata. Pe de o parte, aceasta înseamna ca cuvintele nu limiteaza gândirea, ci ca gândirea înainteaza când se exprima în cuvinte si, mai ales, în cele scrise, în propozitii care sunt în acelasi timp nuante subtile, care actualizeaza multiple sensuri ascunse virtual în gândul neexprimat. Vorbind sau scriind, gândesc mai departe, aprofundez gândul. Gândul, nuantându-se în scris, devine din simpla cugetare, arta. Astfel, gândul omului nu merge pâna la capat decât spunându-se sau scriindu-se. Pe de alta parte, însa, indefinitul nescris e mai bogat decât poate fi exprimat în scris. De aici, efortul scrisului de a reda tot mai adecvat ceea ce se simte în gândul nescris, fara sa reuseasca pâna la capat în acest efort. Dar de aceasta bogatie indefinita a gândului nu ne dam seama fara efortul de a-l exprima. Astfel, scrisul ajuta în doua feluri gândului: nuanteaza, actualizeaza bogatia lui, pe de o parte, iar, pe de alta, pune în relief bogatia lui care ramâne inexpimabila.

Dar, întrucât cuvântul, pe de o parte, nuanteaza gândirea, pe de alta parte, pune în relief indefinitul ei, iar omul n-ar putea vorbi fara trup, gândirea cuvântatoare tine de fiinta omului integral.

Gândirea cuvântatoare nu este, deci, numai o forma accidentala a fiintei umane, ci tine de definitia fiintei lui. Dar prin gândire omul se întelege pe sine si cauta sa se înteleaga tot mai mult sau cunoaste sensul existentei sale si cauta sa-l cunoasca tot mai mult. Iar prin aceasta devine constient si tot mai constient de sine. Sau se arata pe sine siesi. Iar prin cuvânt se arata pe sine ca fiind constient de sinea altora constienti de ei.

Dar, întrucât prin gândire si cuvânt comunica sau se comunica persoanele umane de aceeasi fiinta, sporind în constiinta de ele, gândirea si cuvântul sunt modurile prin care persoanele activeaza descoperirea si îmbogatirea fiintei umane. Numai prin persoane, ca subiecte gânditoare si cuvântatoare, se poate realiza si îmbogati fiinta umana. Gândirea si cuvântul sunt astfel modurile de realizare a fiintei umane, dar numai prin persoane. Fiinta umana este, astfel, si gândita si gânditoare si comunicanta a gândirii sale. Dar aceasta se realizeaza prin persoanele ei. O fiinta umana impersonala nu e o fiinta umana realizata, nu e o fiinta umana reala. Dar, desi fara trup, omul nu poate vorbi, trupul e numai un instrument al vorbirii, nu vorbitor prin el însusi, deci nici gânditor. Însa omul nu se face înteles siesi si nu se descopera altora în gândirea vorbita numai pe sine, ci si lumea, neputând fi fara ea si neaflându-si sensul deplin fara rolul pe care îl are în ea si ea în el. Lumea tine, astfel, si ea de om, dar nu ca trupul, care este instrument al gândirii si, mai ales, al vorbirii, sau participant la ele, desi, propriu-zis, el este gândit si nu gânditor, ci ca pur gândita si vorbita.

Însa, ca sa poata gândi si exprima lumea în cuvinte, ea trebuie sa-i fie data ca sensuri încorporate, ca sensuri care îmbogatesc sensul lui. Ea trebuie sa-i fie data ca sensuri pe care le poate gândi el, de cineva mai presus ca el. Dar si pe sine se constata omul dat ca fiinta gânditoare de Cineva care i-a dat si lumea ca fiind corespunzatoare gândirii lui. Iar cel ca l-a facut pe om subiect gânditor si i-a dat lumea ca realitate cugetabila, trebuie sa fie si El Subiect gânditor, dar nu dependent de o lume pe care nu si-a dat-o El. El trebuie sa fie un Subiect gânditor creator al omului, care-si cauta sensul sau si al lumii, în stare sa fie gândita de om pentru a-si adânci sensul lui.

În afara de aceea, omul constata ca nu-si poate gasi sensul deplin gândindu-se pe sine si lumea, decât admitând un Creator care explica existenta lui si a lumii, dintr-o gândire a Lui. Omul se mai vede ca fiinta gânditoare si vorbitoare si împlinind o datorie de a se întelege cu semenii sai, pentru a lucra în lume într-un mod prin care pot înainta împreuna în cunoasterea Creatorului ei si pot realiza între ei întrajutorarea si armonia, pentru care ea li s-a dat sa gândeasca împreuna, prin comunicare reciproca.

Subiectul creator, însa, nu-si descopera sensul propriu în mod treptat, ci îl are în veci ca tot sensul posibil. El este prin aceasta infinitul realizat. Dar, totusi, trebuie sa aiba sensul Sau într-o comuniune cu alt Subiect. Daca n-ar avea sensul Sau gândit de Sine în comuniune din veci, n-ar avea fiinta perfecta. Iar întrucât fiinta umana nu se poate realiza decât prin comunicarea sensului ei între persoane diferita, aceasta lege a ei trebuie sa vina de la Creatorul ei. Si în el fiinta îsi are viata ei în comunicarea sensului sau a plenitudinii ei de la o persoana la alta persoana. Dar aceasta are loc în El în veci. Fiinta suprema nu se poate cugeta fara Cuvântul, ca fiind cugetare si iubire, comunicat între persoane. E cuvântul perfect si unitar prin perfectiunea lui, origine a tuturor cuvintelor si sensurilor posibile, pentru persoane aduse de Comunicarea suprema la existenta.

Omul gândeste sau îsi cauta sensul pentru ca trebuie sa gândeasca si sa-si caute sensul. El e liber numai în a alege felul de a gândi si calea prin care cauta sensul existentei. În existenta suprema, însa, sensul e dat împreuna cu libertatea din veci: si anume sensul plenar al existentei. Însusi faptul de a fi este egal sau identic cu un sens. Când Ioan Damaschin spune ca si existenta demonilor e un bine (Dialogus contra Manichaeos, Patrologia Graeca 94, col. 1541), întelege prin aceasta ca însasi existenta lor ca atare reprezinta un sens. Existentele inconstiente nu stiu de sensul lor. Dar, întrucât prin aceasta nu se prezinta ca având un sens în mod inutil, ele sunt pentru existentele constiente de sensul lor si însetate de cunoasterea sensului a tot ce exista. Prin aceasta existentele constiente îsi îmbogatesc însusi sensul existentei lor. Dar, întrucât au nevoie pentru îmbogatirea sensului propriu de existentele inconstiente de sensul lor, acestea vadesc si ele o existenta marginala si un sens nedeplin. Existenta suprema, însa, trebuie sa aiba în ea însasi sensul plenar sau infinit al existentei. Dar, întrucât orice fiinta se activeaza si-si descopera sensul prin comunicare între persoane, existenta fiintei supreme se activeaza si ea prin comunicare între Persoane. Aceasta da si bucuria de existenta. Caci în bucurie se traieste deplinatatea fiintei si cunoasterea sensului ei. De aceea si existentele constiente marginale tind spre legatura cu Existenta Suprema.