Caracterul sacramental al preoţiei creştine se afirmă categoric: astfel nimeni nu poate ocupa un loc în cler fără Sfânta Taină a Hirotoniei, prin care se primeşte un har special al preoţiei, în condiţiile stabilite de Epistolele Pastorale (I Tim 3,1 ,13, Tit 1,5-9).Cercetările exegetice ce urmăresc descoperirea etapelor dezvoltării preoţiei ierarhice în primele decenii ale Bisericii încep totdeauna cu acest aspect reprezentat de autorul Faptelor Apostolilor. Alegerea şi hirotonirea diaconilor elenişti înfăţişează un autentic prototip al seriei nesfârşite de hirotonii ce se vor întâmpla în Biserică, până la sfârşitul veacurilor.

Accentul cade pe colaborarea strânsă dintre Sf.Apostoli şi mulţimea ucenicilor (Fapte 6,1,2). Cei dintâi convoacă mulţimea ucenicilor cărora le cere să aleagă dintre ei "şapte bărbaţi cu nume bun şi plin de Duh Sfânt şi de înţelepciune"(Fapte 6,3) spre a fi rânduiţi în slujba diaconiei de Sf.Apostoli. Deci alegerea candidaţilor este opera obştei care, cunoscând pe cei mai buni dintre ei, îi propun spre hirotonie.

Termenul "i mathite" înseamnă ucenici şi este folosit pentru prima dată, în Septua Ginta, în Faptele Apostolilor, astfel sugerându-se că ucenicii nu erau numai creştini, ci şi păgâni apropiaţi de adunările creştine. Faptul este demonstrat de Sfântul Ştefan şi Filip, numiţi diaconi elenişti.

Cu toate că alegerea revine obştii, săvârşirea hirotoniei este o sarcină a Sfinţilor Apostoli, care sunt singurii îndreptăţiţi la această rânduire în Biserică.

Verbul "hathistimi" -a rândui- este sinonim cu a pune mâinile (Fapte 6, 5-6). Sf. Ioan Hrisostom spune, comentând acest episod prototip pentru Biserică: "Se aşază mâna asupra bărbaţilor, iar Dumnezeu săvârşeşte totul, mâna Lui este aceia care atinge capul celui care se hirotoneşte, dacă se hirotoneşte cum trebuie"¹³.

Se pot considera pericopa din Faptele Apostolilor, privind alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi elenişti, şi pericopa din Epistolele pauline, privind practica alegerii şi hirotoniei în biserica Efesului şi în alte biserici până la Parusie(I Tim 3,8-10), ca fiind constituţia neotestamentară pentru instituirea preoţiei sacramentale începând cu treapta diaconiei.

Primele hirotoniri din Biserică au fost săvârşite de însuşi Ap. Pavel; la Milet, Apostolul neamurilor a chemat la sine pe toţi slujitorii hirotoniţi pentru a le explica îndatoririle lor.

În a doua epistolă către Timotei, Apostolul adresează acestuia (lui Timotei) îndemnul: "E pricina pentru care te îndemn să reînsufleţeşti harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele"(II Timotei 1,6).

Se evidenţiază un element important la hirotonia lui Timotei. Epistola I ne arată că hirotonia lui Timotei ca episcop al Efesului este un act al mai multor episcopi¹⁴.(" Nu nesocoti harul dintru care ţi s-a dat cu punerea mâinilor mai marilor preoţi"-I Tim 4,14)

Aflăm din Faptele Apostolilor că Timotei era un bun ucenic şi elev. El avea cele mai bune rezultate la învăţăturile creştine; Sf. Ap. Pavel îi spune "Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat."(II Tim 3,14)

Şcolile misionare fuseseră întemeiate prin osteneala lui Barnaba, iar din aceste şcoli, Timotei cel cu o mamă şi o bunică foarte credincioase, foarte sensibil şi ascultător, va fi primit cu bucurie ca ucenic şi fiu duhovnicesc de Pavel, Apostolul lui Hristos.

Îndatoririle diaconului

Necesitatea rânduirii prin hirotonie a unor slujitori, ţinându-se seama de înmulţirea ucenicilor şi a văduvelor eleniştilor (Fapte 6), rezidă din pericopele ce descriu viaţa Bisericii, mamă a Ierusalimului. Îndatoririle acestor diaconi depăşesc "slujirea cea de toate zilele" . În Faptele Apostolilor sunt descrise doar în parte slujirile diaconilor.

Fiecare treaptă ierarhică avea o menire precisă pentru comunitate, cârmuirea spirituală împletindu-se cu lucrările gospodăreşti.

Conceptul de "slujire de fiecare zi" este complex ; îl întâlnim în Faptele Apostolilor, cap. 6:8 şi până la 8:40, unde se exemplifică prin Sf. Ştefan şi Filip activitatea treptei diaconiei. Ştefan şi Filip au puternică activitate de propovăduire; se remarcă originalitatea lui Ştefan în interpretarea mesianică a Vechiului Testament. Deci diaconii aveau dreptul de a propovădui Evanghelia, adresându-se nemijlocit mulţimilor de ascultători. (Fapte 6:8-10, 8:6-13). După primirea hirotoniei, Ştefan este "plin de har şi de putere", deci poate propovădui. Filip merge în Samaria, unde, ca un autentic trimis, va cuvânta şi va impresiona mulţimile. Necesitatea propovăduirii Evangheliei de către diaconi se afirmă când Ştefan este numit "evanghelist". Ca o îndatorire şi necesitate pentru o bună vestire, o bună activitate de evanghelizare, este binecuvântarea Apostolilor.

Versetul "toţi în afară de Apostoli s-au împrăştiat " reflectă o discuţie prealabilă cu cei ce plecau ca misionari. După ce predică în Samaria, autoritatea lui Filip este întărită prin venirea lui Petru şi Ioan, "care, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu", au împărtăşit creştinilor care "erau numai botezaţi"(Fapte 8,16) Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (8:15-18). Este un mod de cercetare a misiunii lui Filip şi întărire a credincioşilor, prin vizitele apostolice şi mai apoi episcopale.

Pentru toate treptele ierarhice, o datorie fundamentală este propovăduirea Evangheliei (didakticos, adică putinţa de a învăţa pe alţii cuvântul Evangheliei). Încercarea care trebuie făcută după ce sunt verificate anumite criterii ("Dar şi aceştia să fie puşi la încercare mai întâi şi după aceea să fie făcuţi diaconi"-I Tim 3,10) se referă la cercetarea cunoaşterii, pregătirii lor creştine şi teologice.

Slujirea unui cleric cum este diaconul se desfăşoară pe mai multe planuri, unul din ele fiind propovăduirea Evangheliei; nimeni din cei hirotoniţi nu trebuie să se ruşineze a-l mărturisi pe Dumnezeu", după puterea primită la Taina Hirotoniei.

Despre slujirea la mese Sf. Ap. Pavel spune: " Nu e potrivit ca noi să lăsăm deoparte cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese."(Fapte 6,2). Diaconii au datoria de a prelua grijile gospodăreşti de la Apostoli, dar nu ca scop principal, căci aceasta ar exclude necesitatea hirotoniei.

Foarte important în Biserica mamă a Ierusalimului este posesiunea în comun a bunurilor, care face parte din modul de viaţă creştin. Diaconii pornind de la starea lor iniţială în Biserica din Ierusalim vor avea un rol important în chivernisirea bunurilor, vor ajuta pe Apostoli, apoi ai pe episcopii Bisericilor nou înfiinţate.

Dereglările de gestionare a bunurilor faţă de văduvele eleniste din Ierusalim, făcute de primii diaconi evrei vor duce la alegerea celor şapte elenişti. Este un semn remarcabil că activităţile gospodăreşti au o conotaţie hristologică, fiind implicaţi cei hirotoniţi.

Biserica Efesului prezintă diaconii cu funcţie foarte importantă pe lângă episcopi şi preoţi pentru înscrierea pe liste a văduvelor şi a bătrânilor.¹⁵ Văduvele nu aveau nici un mijloc de trai şi erau foarte aproape de viaţa religioasă a comunităţilor creştine. Cultul creştin public cu Sfânta Euharistie se săvârşea zilnic, iar văduvele participau şi ele alături de ceilalţi creştini. Bisericile aveau un program forte puternic de rugăciune, ziua şi noaptea punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Fiind asistenţi ai văduvelor, diaconii vor avea o ţinută morală şi cultică foarte bună.

Diaconii dădeau Sfânta Euharistie şi celor absenţi la casele lor. Sfintele Taine deci au un rol cultic important.Legat de Sfintele Taine, propovăduirea lui Ştefan în Samaria şi întâlnirea cu famenul etiopian îl arată pe acesta ca un săvârşitor al Botezului (F.A.8).

Este minunată încununarea propovăduirii Cuvântului,cu îmbrăcare în Hristos- Cuvântul, fapt posibil a fi săvârşit de diaconi. Botezul însă este completat de punerea mâinilor Apostolilor ce vor veni după Filip. Se poate considera că odată cu Filip au venit în Samaria şi preoţi care săvârşeau Botezul. Acest Botez este şi convertirea famenului etiopian, prototipul propovăduirii- convertirii- botezării celor din alte neamuri.

Filip este inauguratorul etapei a II-a a propovăduirii în Samaria şi Iudeia după Ierusalim, pregătind a III-a etapă a propovăduirii la toate neamurile lumii.

Filip şi convertirea famenului etiopian se înscriu în planul divin de răspândire a Evangheliei până la marginea pământului (Fapte Ap 1,8). Famenul ca dregător de la curtea regiunii Candachiei a Etiopiei (Fapte 8,27) va duce la răspândirea Evangheliei în această ţără, devenind un apostol al noii învăţături.

Botezul famenului etiopian capătă aspectul unui moment excepţional şi providenţial care se înscrie în planul divin de răspândire a cuvântului Evangheliei în toată lumea, începând de la Ierusalim (Fapte 1,8). Botezul etiopianului reflectă şi vocaţia misionară a oricărui slujitor hirotonit. Se impune o paralelă între convertirea lui Corneliu Sutaşul de către Sf. Ap. Petru şi convertirea famenului, acolo unde neamurile străine primesc cu mult interes credinţa mântuitoare.

În Noul Testament fundamentală este activitatea de propovăduire la neamuri şi locuri ce nu cunoscuseră Evanghelia. Sfântul Ap. Pavel stabileşte regula ca lucrarea misionară să fie săvârşită "acolo unde Hristos nu fusese numit" pentru a nu zidi pe temelie străină"(Rom 15,21).

La început Biserica nu este ferită de predicatori mincinoşi care caută să impună învăţături false. Sfinţii Apostoli vor combate aceste erezii, ceea ce diminuează timpul de răspândire a Evangheliei în zone din ce în ce mai îndepărtate. De aceea nu se vor desfăşura evanghelizări celor deja aflaţi în Biserisă, ci aceştia, chiar în cazul apariţiei ereziilor, vor avea slujitori hirotoniţi care să-i cârmuiască duhovniceşte.

Prin Sfinţii Ştefan şi Filip se dau informaţii foarte utile legate de activitatea diaconilor. Dacă la alegerea celor "şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune"(Fapte 6,3) din mulţimea ucenicilor(F.A.6,2) aveau rolul principal în asistenţa văduvelor eleneşti trecute cu vederea de diaconii evrei la slujirea de fiecare zi ", îi găsim şi ca misionari în Samaria (Filip) şi în Ierusalim(Sf. Ştefan). Îndatoririle diaconilor depăşesc comunităţile locale, propovăduesc mergând în toată Palestina şi chiar în alte ţări.

O dată primiţi în cler, fie că sunt diaconi, preoţi, arhierei, au un rol de "mădular în acea armată a lui Hristos"(II Tim 4, 3). Episcopii îndrumă,"pândesc" acţiunile preoţilor şi diaconilor, care sunt ale unor executanţi, căci nu se pune problema unor acţiuni izolate, sectare. Episcopul acţionează conform sfaturilor Apostolilor care exclud orice abuz sau schismă. Transmiterea informaţiilor se face prin Epistole din vremea Apostolilor. Epistolele pastorale prezintă imaginea Bisericii creştine din început. Preotul dă socoteală în faţa episcopului de cele ce se întâmplă în comunitatea sa, diaconul acţionează conform cerinţelor episcopului, se află într-un continuu examen ce le pune în evidenţă abilităţile şi capacitatea de a fi hirotoniţi mai departe preoţi, căci numai cei ce slujesc bine (diaconii) treapta bună îşi dobândesc şi multă îndrăzneală întru credinţa întru Hristos Iisus "(I Tim 3,12). Această stare de veghe este proprie clerului la toate nivelurile, după cuvântul apostolic "propovăduieşte cuvântul, stăruieşte în timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură. Tu fii treaz în toate...fă lucru de evanghelist, tu slujba ta fă-o deplin"(II Tim 4,2,5). În aceasta se înscrie activitatea diaconilor sub o continuă îndrumare din partea episcopului, mai rar a preotului.