SLG Press

Textul pe care vi-l oferim aici are la bazã un discurs al Pãrintelui Stãniloae cu ocazia celei de-a doua vizite a sa la Fairacress, în vara anului 1971. Discursul a fost rostit în limba francezã si tradus simultan în limba englezã de cãtre Pãrintele Donald Allchin. Pãrintele Stãniloae nu-si pregãtise un cuvânt scris pe care apoi sã-l prezinte, ci s-a folosit de unele notite. Textul de fatã se bazeazã pe o înregistrare pe bandã magneticã fãcutã în acel moment.

Cuvântul sãu a lãsat o impresie profundã si durabilã asupra surorilor care l-au auzit, iar acum, dupã doisprezece ani de la cãderea comunismului în Europa Rãsãriteanã, Editura SLG (SLG[Sisters of the love of God] Press) are deosebita bucurie sã-l facã cunoscut si mai mult în forma lui scrisã.

Sfârsitul celui de-al doilea rãzboi mondial a inaugurat o perioadã de suferintã si oprimare pentru poporul român despre care, chiar si astãzi, noi cei din Vest stim foarte putin. Ca un teolog ortodox de mare distinctie, Pãrintele Stãniloae a stat în centrul neoficial al intelectualilor din Bucuresti – scriitori, poeti, oameni de stiintã si cãrturari – care obisnuiau sã se întâlneascã pentru a discuta despre sensul credintei crestine în perioada în care trãiau. În acelasi timp, prin noua sa editie a Filocaliei, marea antologie de texte duhovnicesti, el a exercitat o influentã profundã asupra uimitoarei renasteri a vietii monahale din România. Nu numai valoarea sa teologicã, ci si extraordinarul sãu dar pentru prietenie l-au fãcut sã fie foarte iubit si respectat în asezãmintele monahale din România. Astfel cã, în anii 1950, când statul si-a intensificat prigoana împotriva intelectualilor si a oamenilor Bisericii, arestul si întemnitarea sa nu erau lucruri surprinzãtoare. Pentru cinci ani, Pãrintele Stãniloae a fost izolat într-una din cele mai renumite închisori politice din România prin care regimul cãuta în mod sistematic sã dezrãdãcineze si sã distrugã elita intelectualã si spiritualã a tãrii.

Eliberat în 1963, el si-a reluat postul sãu de profesor de dogmaticã de la Institutul Teologic din Bucuresti. În momentul în care, câtiva ani mai târziu, la putin timp dupã retragerea sa, i s-a dat o oarecare libertate pentru a cãlãtori si a se angaja într-un dialog cu crestinii din afara Imperiului Sovietic, dialog care îi fãcea deosebitã plãcere, el n-a putut niciodatã vorbi deschis despre conditiile de trai din România sau despre restrictiile la care erau supusi scriitorii si gânditorii care lucrau acolo, fãrã sã-si asume riscuri foarte mari pentru el, sotia si fiica sa. Prietenii care îl gãzduiau sau care puteau sã-l viziteze în România trebuia ca si ei la rândul lor sã adopte o atitudine foarte discretã. Despre anii petrecuti în închisoare nu vorbea nimic în public si foarte putin în particular.

Acest text trebuie citit luându-se în considerare contextul descris foarte sumar mai sus. În spatele lui stau adâncimile experientei umane, o minte cu autoritate si o profundã viziune crestinã. Îl avem acum redat la doua mânã de limba sa maternã, si aceasta poate fi în parte explicatia pentru anumite repetitii si neclaritãti sporadice ale limbii si stilului; acestea au fost totusi lãsate intacte, de dragul pãstrãrii caracterului informal al cuvântului, ca si a ceva din calitatea discursului si a mesajului.

Asa scurt cum se prezintã, textul ne aduce aminte de teme importante din lucrarea sa principalã, Teologia dogmaticã ortodoxã (din care primul volum a apãrut deja în limba englezã). Canon Allchin pomeneste douã locuri care ilustreazã, sã zicem, relatia intimã dintre timp si vesnicie, arãtatã în acest eseu: Eram odatã în România si ne uitam la o priveliste a Carpatilor acoperiti de zãpadã; cu o altã ocazie, în Anglia, am privit la catedrala din Durham ce se înãlta mult deasupra povârnisurilor râului Wear. În ambele ocazii, Pãrintele Dumitru a exclamat cu emfazã: „Aceasta nu poate lipsi din vesnicie”.

În Pãr. Dumitru, încântarea de frumusetea si bogãtia creatiei ca dar al iubirii dumnezeiesti, a cãrei supremã expresie este Întruparea Cuvântului, nu s-a stins niciodatã, nici în suferintã, nici în stricãciunea adusã de pãcat. Acest cuvânt, oferit în vremuri tulburi, mijloceste o viziune de naturã sã împrospãteze si sã întãreascã credinta crestinilor de astãzi.

ÎN CRESTINISM existã douã conceptii despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie si care apartine vietii si experientei crestine si alta ce vine din filosofia greacã. Prima Îl prezintã pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes si grijã pentru umanitate. A doua Îl prezintã pe Dumnezeu ca nemiscat si de nemiscat. Ortodoxia Rãsãriteanã a fãcut mari eforturi pentru a combina si armoniza cele douã conceptii. A cãutat sã concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învãtãturii despre firea si energiile divine, afirmând cã, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu rãmâne nemiscat, El se manifestã în exterior prin energiile Sale.

Aceasta înseamnã cã, ne gândim la Dumnezeu într-un mod personal chiar dacã o persoanã trãieste deodatã pe mai multe trepte. O mamã, de exemplu, când se joacã cu copilul ei, se coboarã la nivelul copilului neîncetând sã rãmânã în continuare un adult; la fel si Dumnezeu: atunci când intrã în relatie cu lumea rãmâne în acelasi timp, dincolo de lume sau deasupra ei. Astãzi, teologia apuseanã încearcã si ea sã treacã de conceptia care Îl prezintã pe Dumnezeu ca esentã nemiscatã, dar, câteodatã, precum la Tillich de exemplu[1], se îndreaptã spre cealaltã extremã si-L vede pe Dumnezeu numai într-un proces de devenire sau de miscare. Vom încerca, sã împãcãm, pe de-o parte, neschimbabilitatea lui Dumnezeu, si caracterul Sãu de Persoanã vie, pe de alta, urmându-i Sfântului Grigorie Palama, marele teolog bizantin din secolul al XIV-lea, cãutând sã scoatem în evidentã legãtura dintre vesnicia lui Dumnezeu si viata noastrã umanã în timp.

Vesnicia nu poate fi pur si simplu o substantã neschimbabilã, nu poate fi ca o lege vesnicã cu subzistentã de sine. O asemenea vesnicie nu poate fi una inepuizabilã, dar faptul cã este inepuizabilã vine din interioritatea ei, care e una a unei Existente personale. Vesnicia trebuie sã includã o dimensiune interioarã si o libertate a vointei. Numai asa poate fi inepuizabilã, un izvor de noutate continuã. Dacã ne gândim la vesnicia lui Dumnezeu pur si simplu în termenii ratiunii pure, sau în cei ai unei substante vesnice, atunci nu vom avea o imagine realã a vesniciei, ci una eronatã. Vesnicia trebuie sã fie plinãtate de viatã si, de aceea, adevãrata vesnicie trebuie sã fie vesnicia lui Dumnezeu, El fiind perceput ca Subiect real si vesnic Acelasi cu Sine, dar Care, în acelasi timp, este Izvorul unei varietãti infinite de manifestãri. Dar adevãrata viatã personalã existã numai acolo unde existã comuniune, si nu se poate vorbi de plinãtate a vietii fãrã plinãtatea comuniunii. De aceea, plinãtatea vietii dãinuie numai în comuniune desãvârsitã între subiecte sau persoane desãvârsite. Astfel cã adevãrata vesnicie este cea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor este atât plinãtatea comuniunii, cât si cea a vesniciei. Sfânta Treime rãmâne vesnic neschimbabilã în iubirea Ei, dar iubirea Sa este plinãtate a vietii si, de aceea, detine un potential nelimitat de manifestãri si lucrãri.

Vesnicia este viatã, iar viata este miscare. A avut dreptate Karl Barth când a zis cã ceea ce este simplu nemiscat si de nemiscat este mort si, dacã Dumnezeu este în întregime nemiscat, atunci a fi Dumnezeu înseamnã a fi mort! Dar tipul de miscare, care este întotdeauna acelasi – miscarea automatã a unei masini – este de asemenea mort. Adevãratul sens al vesniciei nu poate fi aflat decât în comuniune între Persoane vesnice a Cãror iubire este inepuizabilã. Si cel ce se împãrtãseste de aceastã comuniune inter-personalã primeste întru sine viatã vesnicã. „Aceasta este viata vesnicã, sã Te cunoascã pe Tine singurul si adevãratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Inepuizabila viatã a lui Dumnezeu ca Comuniune de Persoane nu se poate reduce la grija fatã de un lucru sau altul sau de împãrtãsirea de oarecare gânduri. Viata vesnicã a subiectivitãtii desãvârsite nu depinde de realitãtile finite, ci, dimpotrivã, aceste realitãti finite depind de vesnicia lui Dumnezeu. Viata subiectivitãtii eterne a lui Dumnezeu trebuie sã fie plinãtate nepieritoare. Ea se întemeiazã pe dragostea cãtre Persoane de o plenitudine egalã; se poate spune, astfel, cã este o viatã vesnicã, inepuizabilã. Ea implicã o relatie cu celãlalt, care rãspunde cu o iubire asemãnãtoare. Persoanele dumnezeiesti se iubesc cu o iubire vesnic inepuizabilã proprie Lor, Se iubesc Una pe Alta ca parteneri într-o desãvârsitã reciprocitate sau o împãrtãsire comunã. Este o continuã miscare care trece de la una la alta într-un schimb reciproc al aceleiasi iubiri eterne si desãvârsite.

Înteleasã în acest adevãr - ca o comuniune personalã de viatã – vesnicia nu trebuie vãzutã la antipodul timpului sau ca opusã lui. Vesnicia lui Dumnezeu, ca viatã în propria-i plenitudine, ca iubire vesnicã si desãvârsitã între Persoane ce stau într-o unire desãvârsitã, poartã cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de altã parte, poartã cu sine posibilitatea vesniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Sãu; din acest motiv, Dumnezeu poate intra într-o relatie iubitoare cu fiintele temporale. Trebuie subliniat faptul cã aceastã actualizare a vesniciei în timp are loc întotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru cã numai Dumnezeu ne-a fãcut capabili de a-I rãspunde chemãrii Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Asadar, El este Acela care ne-a dat aceastã legãturã cu vesnicia, iar în comuniune cu El, putem dobândi vesnicia.

Iubirea este un dar al unuia cãtre altul, respectiv asteptarea întoarcerii depline a acelui dar de la celãlalt, ca rãspuns la iubire. Numai într-un rãspuns imediat si desãvârsit al ofertei de iubire dintre cei doi, iubirea este deplin împlinitã, iar comuniunea desãvârsitã este atinsã. Timpul este de fapt intervalul de asteptare pentru rãspunsul la chemare. Ca atare, timpul reprezintã o distantã spiritualã dintre persoane, în vreme ce vesnicia este mai presus de orice distantã sau despãrtire. Sfântul Maxim Mãrturisitorul spune urmãtoarele:

În interiorul Sfintei Treimi, intervalul de asteptare pentru rãspuns este redus la nimic, deoarece darul unei Persoane cãtre Cealaltã este imediat. Iubirea dumnezeiascã dintre Cele Trei Persoane este astfel vesnic desãvârsitã. În crearea altora ca parteneri ai iubirii Sale trinitare, Dumnezeu a vãzut cã în starea de fiinte create, ei nu pot rãspunde în acelasi mod, ci numai într-unul mãrginit sau limitat. Pentru acestia, rãspunsul implicã libertatea vointei, efort si progres. Rãspunsul nostru uman nu poate constitui chiar de la început o dãruire totalã a noastrã, la fel de imediatã si de promptã ca si oferta de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Din acest motiv, Dumnezeu Îsi revarsã dragostea Sa pe mãsura progresului nostru si a capacitãtii noastre de a rãspunde. De aceea, Dumnezeu Se comunicã treptat, astfel încât si noi sã învãtãm a rãspunde pe mãsura progresului realizat la un moment dat.

Aceastã miscare treptatã, înceatã, ca rãspuns cãtre Dumnezeu, este echivalentã cu timpul. Iar Dumnezeu este întotdeauna gata sã ne ajute a spori spre vesnicia desãvârsitului si imediatului rãspuns la iubirea pe care El ne-o oferã. Pe mãsurã ce ne îndreptãm cãtre vesnicie, Dumnezeu Însusi ni se alãturã în timp, împãrtãsind nãdejdea cu care cãlãtorim prin lucrarea energiilor Sale sau prin relatia Sa cu noi.

Aceasta se petrece deoarece, în oferirea iubirii Sale, El primeste si trãieste liber limitarea; putem vedea aceasta în toatã istoria mântuirii asa cum s-a înfãptuit ea în timp. Dumnezeu Îsi trãieste deplin vesnicia în relatiile Trinitare, si aceeasi vesnicie o trãieste si atunci când, iesind din Sine, Se întâlneste în timp cu noi. Aceasta e chenoza, coborârea lui Dumnezeu în timp si spatiu, acceptatã liber de cãtre El de dragul creatiei Sale si trãitã simultan cu vesnicia vietii Trinitare.

Dar aceasta implicã si necesitatea rãspunsului nostru, nu numai în viata temporalã, ci si în relatia noastrã cu vesnicia, de unde ne vine aceastã ofertã. Dumnezeu asteaptã cu mare rãbdare întoarcerea noastrã spre El, asteaptã sã ne trezim la întelegerea iubirii pe care ne-o oferã. Însã, în acelasi timp, se împãrtãseste bucuros de desãvârsita lipsã a intervalului sau sovãielii în schimbul reciproc de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Ceea ce înaltã paradoxul relatiilor lui Dumnezeu cu noi este cã bucuria iubirii supranaturale din Treime este sporitã pe mãsura asteptãrii lui Dumnezeu pentru rãspunsul fãpturilor Sale – sau este micsoratã din pricina încetinelii cu care vine acest rãspuns. „Iatã stau la usã si bat, dacã cineva Îmi va deschide voi intra si voi cina cu El”.

Acesta reprezintã intervalul de asteptare dintre bãtaia la usa noastrã si clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta. Timpul implicã si libertatea omului, dar si marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru fãpturile Sale; Dumnezeu nu intrã cu forta în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin rãspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iatã de ce, Dumnezeu ne lasã timp; si pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trãit atât de Dumnezeu cât si de om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu – asteptând rãspunsul nostru – trãieste în timp fãrã sã uite sau sã-Si pãrãseascã vesnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultãm glasul, trãim un timp fãrã constiinta vesniciei. Nu putem afirma cã, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optãm sã nu-I rãspundem, noi asteptãm pur si simplu; de fapt, noi „asteptãm” tot felul de lucruri, si prin urmare trãim scufundati cu desãvârsire în timp. Dar atunci când ceea ce se asteptã este un eveniment de o importantã personalã foarte mare, devenim mai constienti de trecerea timpului. Iar aceastã asteptare a unui eveniment important e însotitã întotdeauna de o bucurie, care inundã sufletul înlãturând de la el plictiseala. Cea mai intensã asteptare, cea mai mare dorintã dintre toate, este iubirea neconditionatã a unei alte persoane.

Astfel, noi putem trãi vesnicia prin nãdejde, prin anticipare, iar aceasta ne umple de bucurie debordantã, astfel cã, nu mai suntem constienti de trecerea timpului. Dumnezeu e cu noi în aceastã asteptare întru nãdejde datoritã iubirii Sale pentru persoanele umane. El face totul pentru ca acest rãspuns sã fie posibil; spre deosebire de noi, El nu se descurajeazã niciodatã si nici nu-Si îndreaptã atentia cãtre celãlalt în detrimentul nostru sau cãtre lucruri neimportante, asa cum o facem noi. Viziunea lui Dumnezeu se întinde pânã spre plinãtatea viitorului îndepãrtat, pânã spre viata ce va sã vinã si din aceastã pricinã este mult mai rãbdãtor fatã de noi si rãmâne în fericirea Sa, chiar dacã lucrurile nu s-au împlinit, El nu-Si pierde nãdejdea, asa cum o facem noi.

Pentru cã doreste ca noi sã ne sporim continuu iubirea noastrã fatã de El, Dumnezeu ne împãrtãseste permanent prin diferitele Lui acte sau lucrãri, energiile Sale dumnezeiesti care ne întãresc în cresterea noastrã spre un rãspuns desãvârsit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie – „în devenire”, cum s-ar spune – în lucrãrile Lui îndreptate direct spre noi. El „avanseazã” împreunã cu noi cãtre ceea ce urmeazã sã devenim. Dar cu noi, procesul de devenire nu se referã doar la un interval care ne separã de unirea deplinã cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simplã cãlãtorie cãtre El. Datoritã faptului cã simtim o crestere continuã de-a lungul cãlãtoriei prin atmosfera iubitoare a prezentei Sale, putem spune cã timpul nostru este si el umplut progresiv cu o constiintã tot mai mare a vesniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul cã asteaptã cu nãdejde rãspunsul omului, aduce[2] vesnicia în timp. Dar nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu si rãspunsul omului nu trebuie neapãrat sã fie redus treptat. Fiintele umane pot rãspunde rapid – si sunt unele care chiar rãspund foarte rapid – dar altele dezamãgesc asteptarea Lui: Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut sã-i adun pe fiii tãi asa cum îsi adunã closca puii sub aripi, dar voi nu ati vrut (Mt. 23: 37).

Dumnezeu vesteste cele ale viitorului prin proorocii Sãi, iar aceasta aratã cã lucrãrile Lui trebuie întelese în si prin timp, chiar dacã El se plaseazã deasupra lui. Omul e miscat de Dumnezeu înãuntrul sãu prin chemarea pe care Acesta i-o adreseazã, chiar dacã rãspunsul lui e întrucâtva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legãturã ce acoperã intervalul dintre oferta Sa si rãspunsul omului, dintre eternitate si timp, si astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de vesnicie. Numai atunci când omul ignorã, sau dã uitãrii cu totul oferta lui Dumnezeu, devenind totalmente nesimtitor la aceasta – atunci când nu mai are nici o intentie de a rãspunde la ea – numai atunci se poate spune cã este cu desãvârsire pierdut, ca unul care a renuntat la aceastã miscare cãtre vesnicie. Dumnezeu face lucrãtoare aceastã vesnicie prin aceea cã ne ajutã sã trecem peste distanta temporalã dintre noi si El, si dintre noi si altii. Iubirea lui Dumnezeu lucrãtoare în timp este plinã de iubire, deoarece este din vesnicie, si acest lucru este ceea ce o face asa puternicã. Lucrând în timp, ea ne înaltã dincolo de timp.

Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu si îi rãspund într-o oarecare mãsurã, ei trãiesc în vesnicie. Într-adevãr, într-un anumit fel, ori de câte ori trãiesc în dragoste unii cu altii, ei trãiesc în vesnicie. Aceastã întelegere a timpului care se îndreaptã cãtre vesnicie ne ajutã sã întelegem mai bine motivul pentru care ne concentrãm atentia întotdeauna spre viitor, cãutând în permanentã sã descoperim ce nu a mai fost descoperit, sã ajungem în cele din urmã la ceea ce nu am atins deplin în aceastã viatã. Timpul semnificã faptul neodihnei noastre, neputinta de a ne odihni în actuala stare de lucruri, faptul cã ne îndreptãm întotdeauna cãtre acea stare în care ne vom putea odihni pe deplin întru Dumnezeu. Timpul ne aratã cã ne gãsim suspendati deasupra abisului nimicniciei. Iatã de ce ne strãduim neîncetat sã întelegem mai profund cine suntem si ce este în jurul nostru. Nu putem întelege pe deplin sensul lucrurilor în aceastã viatã temporalã. Momentul actual este întotdeauna un moment care se extinde în nãdejdea unui alt timp. Nu este numai un moment actual. Nu avem aici cetate stãtãtoare,[3] adicã, cum s-ar spune, un „prezent”, în sensul cel mai larg al cuvântului. Numai Dumnezeu, plinãtatea fiintei, are acest prezent vesnic. Prin timp, ne miscãm cãtre un rãspuns tot mai deplin cãtre Dumnezeu, cãtre oferta iubirii Sale, iar Dumnezeu ne atrage cãtre adevãrata noastrã existentã. Din acest motiv trebuie sã privim dincolo de acest moment prezent, lucrând în el pentru viitor, pentru a gãsi în vesnicie adevãrata noastrã existentã. Lãsând în urmã celelalte lucruri, ne îndreptãm cu toatã fiinta cãtre cele ce vor sã fie. Ceea ce se aflã în acest prezent temporal suferã o moarte treptatã.

Timpul e ca o distantã dintre cele douã capete ale unui pod. E aici ceva ambiguu, nesigur. Avem de-a face cu o miscare fie în directia mortii fie în cea a plinãtãtii vietii. Este o fugã din Egipt ce trece prin pustiul Sinai si care se îndreaptã cãtre Canaan; e fuga lui Lot din Sodoma spre un alt loc, trecând printr-o tarã în care nu poate rãmâne. A rãmâne pe loc înseamnã a muri; trebuie sã continuãm sã mergem, ignorând aceastã stare amenintatã de moarte încredintati cã vom gãsi plinãtatea vietii. Practic, aceasta înseamnã cã nu mai trãim pentru noi însine ci pentru Cel pe Care Îl vom gãsi numai dacã vom muri fatã de noi (dacã ne vom lepãda de noi însine). Acceptãm pierderea unei vieti amãgitoare pentru a gãsi adevãrata viatã; aceasta înseamnã sã biruiesti moartea prin moarte. Dar, numai când aceastã acceptare a mortii fatã de noi însine va fi acelasi lucru cu viata pentru Persoana supremã a lui Dumnezeu, numai atunci aceastã moarte ne va duce la adevãrata viatã. Cel ce va voi sã-si scape viata o va pierde. Si cel ce-si va pierde viata pentru Mine o va gãsi . Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Nu ne putem arãta în fata lui Dumnezeu decât în stare de jertfã”, de moarte voluntarã fatã de noi însine.

Pe de altã parte, persoana care iese din sine doar pentru a acumula tot mai multe lucruri, nu avanseazã cãtre viatã ci cãtre moarte. Folosindu-si timpul numai pentru a se arãta pe sine în prim plan, îsi întãreste propriul egoism. Un asemenea timp, plin de sinele cuiva, nu este propriu-zis timp, pentru cã nu se mai constituie ca un interval ce separã persoanele umane, cu atât mai putin persoanele umane de Persoana divinã. Timpul pe care îl trãim în egoism, departe de Dumnezeu, este doar un timp pãrelnic, deoarece nu-l folosim pentru a iesi din noi spre o altã persoanã. Timpul, care nu este altceva decât un interval dintre o persoanã si lucrurile de obtinut, sau dintre el si celelalte persoane considerate ca obiecte de exploatat sau de uz personal, nu poate fi sub nici o formã considerat timp; este pur si simplu o goanã în pustiul propriului suflet cãtre moartea totalã.

Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar când este înteles ca un interval în care persoanele se întâlnesc una cu alta si, în cele din urmã, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, timpul este pozitiv si ziditor. Timpul este real si creator atunci când o persoanã avanseazã, în cãlãtoria ei prin timp, cãtre o unire a vieti sale cu ceilalti si cu viata nesfârsitã a lui Dumnezeu. Timpul este o miscare realã a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea cu scopul de a reduce distanta dintre ea si Dumnezeu. Numai trecerea prin timp, consideratã ca o adevãratã cãlãtorie ne poate duce în vesnicie – si nu încercând sã scãpãm de timp – pentru aceea cã trecem prin acest interval numai în mãsura în care ne unim în iubire cu Persoana supremã a lui Dumnezeu. Atât timp cât rãmânem închisi în noi însine, Dumnezeu Se depãrteazã de la noi, pentru cã si noi ne îndepãrtãm de alti oameni, neputând intra în comuniune personalã cu ei.

Nu putem intra în comuniune deplinã cu Dumnezeu în aceastã viatã, din pricinã cã pãcatul ne trage înapoi. Nu mã pot întâlni cu Persoana supremã a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, si dacã nu-L pot gãsi pe Dumnezeu în si prin persoana aproapelui, nu-l voi putea descoperi cu adevãrat nici pe aproapele meu. Dacã nu L-am gãsit pe Dumnezeu în el, nu voi descoperi nici realitatea mereu nouã si profundã din aproapele meu, anume aceea care mã ajutã sã ies din mine însumi si-mi dã viatã. În acest mod, a cãlãtori dincolo de timp spre vesnicie, nu e de naturã sã ne scoatã din zona relatiilor inter-personale. Aceastã conceptie o întâlnim în platonism sau în diferite conceptii filosofice despre vesnicie.

Nu pot creste într-o comuniune personalã cu altul dacã acesta nu mi se dãruieste liber, fãrã sã fie constrâns, împins sau obligat în oarecare fel de mine sau de altii. Numai între persoane poate exista acest dar al vietii, desãvârsit, reciproc si liber. Ne îndreptãm unul spre altul în dragoste. Dar nu avem puterea sã ne dãruim total celuilalt, decât dacã el ne-a invitat deja sã o facem. De aceea spune Sfântul Chiril al Alexandriei cã nu ne putem prezenta la Tatãl decât în stare de jertfã, atunci când Hristos este în noi si jertfa Lui e lucrãtoare în noi.

Deoarece nu suntem capabili sã simplificãm lucrurile printr-un rãspuns hotãrât iubirii lui Dumnezeu, întâmpinãm pe cale numeroase probleme. Atât timp cât avem o sovãialã spiritualã în noi însine, timpul are întotdeauna o dublã posibilitate; poate fi un timp de înãltare cãtre Dumnezeu sau de cãdere într-o vesnicie întunecatã. În acest sens, timpul va ajunge la un sfârsit numai atunci când am dat fie un rãspuns deplin si imediat chemãrii lui Dumnezeu, fie atunci când, definitiv si finalmente ne-am închis în propria singurãtate, unde nu mai existã nici o chemare si nici o posibilitate de rãspuns. Un refuz constant de a rãspunde ofertei de dragoste fixeazã fãptura, din punct de vedere spiritual, într-o imposibilitate totalã de comunicare. Aici, nu mai poate fi vorba de asteptare sau de nãdejde. Credem cã în aceastã stare nu mai are vreun rost sã vorbim de timp, cu atât mai putin de plinãtatea vesniciei.

Fiindcã în aceastã stare nu mai poate fi vorba de ceva nou, tot ce mai rãmâne este o imagine a vesniciei întoarsã pe dos, la extrema opusã fatã de adevãrata vesnicie: timpul a devenit fãrã sens – inutil – din pricina nimicului total, o absentã a oricãrei miscãri de sens într-o directie sau alta. Monotonia fãrã sfârsit a nimicului (a abisului fãrã sens) si plinãtatea (bogãtia) comuniunii reprezintã douã forme total opuse ale vesniciei. Prima este vesnicia mortii iar a doua vesnicia vietii.

Timpul are o dimensiune creatoare atunci când avanseazã spre plinãtatea adevãratei vesnicii. Aceastã dimensiune sau directie creatoare a timpului izvorãste din viata nesfârsitelor energii dumnezeiesti insuflate în lumea creatã. Timpul, care se fixeazã în aceastã monotonie permanentã, nu mai are nimic din aceastã directie creatoare. Propriu-zis, nici nu mai putem vorbi de timp ca atare, pentru cã nu mai avem de-a face cu o succesiune de stãri în care descoperim întotdeauna câte ceva nou. Timpul devine o vesnicie a nimicniciei (a golului existential) si a monotoniei în care nãdejdea nu mai e posibilã, „Lãsati orice sperantã, voi cei ce intrati aici” – el este astfel lipsit cu desãvârsire de înteles si de succesiune. E o stare existentialã de osândã vesnicã, o împietrire, ca o moarte constientã. Este nemiscarea sau vesnicia întunecatã a iadului, a întunericului celui mai dinafarã, a întunericului existential; absenta vietii, simtitã ca un chin.

Caracterul neschimbãtor al lui Dumnezeu, pe care El îl împãrtãseste celor ce sporesc în dragoste, este de fapt neschimbabilitatea plenitudinii Sale iubitoare, dincolo de care nu poate fi nimic altceva. Neschimbabilitatea iadului este absenta totalã a vietii. Cei care se aflã în aceastã stare au întrerupt în întregime dialogul care îi tinea înãuntrul miscãrii iubitoare, ce îi atrãgea cãtre vesnicie. Strict vorbind, viata lor nu mai este viatã (în sensul strict al cuvântului), existenta lor nu mai este o existentã. Pentru ei timpul înseamnã doar devenire. Iar dacã spunem cã Dumnezeu este în întregime într-un proces de devenire, înseamnã cã nu mai vedem în El plinãtatea vietii si din aceastã cauzã nu mai recunoastem plinãtatea vietii ca o posibilitate pentru fãpturile Sale. Devenirea[4] izvorãste din/sau se hrãneste cu plinãtatea lui Dumnezeu. Atâta timp cât existã o sansã de a deveni, de a te misca, existã si o legãturã cu Dumnezeu. Dumnezeu Se dãruieste fiintelor create prin fãpturile Sale, prin ceea ce a creat în general, si prin energiile Sale; dar în Hristos, El Se dãruieste ca hypostasis (Ipostas), ca Persoanã. În Hristos, deplina comuniune cu Persoana lui Dumnezeu Însusi ne este accesibilã la nivelul nostru. Hristos se constituie ca o punte între Dumnezeu si oameni, ca un interval între dumnezeire si umanitate, între El ca Dumnezeu si noi; dar pentru noi, aceastã conditie se realizeazã numai în principiu, ca potential. Vointa umanã a lui Hristos rãspunde pe deplin vointei sale dumnezeiesti, dar aceasta nu înlãturã distinctia dintre ele. Vointa divinã a lui Hristos rãmâne întotdeauna cea care se dãruieste, cheamã, cere un rãspuns, care face posibil acest rãspuns; vointa umanã a lui Hristos rãmâne întotdeauna cea care rãspunde. Dar, în acelasi timp, vointa umanã a lui Hristos – care rãspunde ca din partea noastrã, cere pentru noi – rãmâne în comuniune cu conditia noastrã temporalã, cu aspiratiile si problemele noastre, iar aceasta nu înseamnã nimic altceva decât cã Hristos trãieste ca Dumnezeu, în aceastã legãturã cu omenirea în conditia ei de temporalitate.

Atât timp cât nici unul dintre noi nu poate da un rãspuns deplin si hotãrât ofertei de iubire a lui Dumnezeu, Hristos rãmâne legat de noi prin umanitate, în temporalitatea noastrã, mult mai aproape decât a fost legat înainte de Întrupare; chiar dacã El este Acela Care ne-a adus în aceastã conditie temporalã, totusi noi ne aflãm în zorii vesniciei de unde luãm puterea unui rãspuns mai hotãrât la chemarea lui Dumnezeu. Atât Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, faptul cã în El atât existenta Sa legatã de noi, cei din starea de fatã, cât si transcenderea oricãrui interval temporal dintre noi si Dumnezeu, existã împreunã, ne aratã de asemenea legãtura lãuntricã dintre vesnicia lui Dumnezeu si conditia temporalã a omului. Sfântul Maxim Mãrturisitorul, respingând teoria origenistilor conform cãreia timpul este produsul cãderii, iar cãderea stã la baza miscãrii, a spus foarte clar cã miscarea si, prin urmare, timpul si devenirea, sunt toate produsul actului creator al lui Dumnezeu si se miscã cãtre El.[5]

Miscarea si schimbarea nu au apãrut datoritã cãderii, ci din aceea cã voia lui Dumnezeu Cel în Treime este de a ne atrage la El prin miscare si schimbare. Miscarea temporalã e sustinutã de plinãtatea vesniciei lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a ne ajuta sã trecem prin/si dincolo de aceastã miscare, sau de intervalul temporal care ne separã de comuniunea deplinã dintre noi, si dintre noi si El. El face aceastã miscare într-un chip tainic. Acesta e modul în care Hristos trãieste cu noi în timp, cu toate cã El este în mod simultan si dincolo de timp.

Urmând textul din Evrei 11:39-40, însusi Origen a dat acest remarcabil comentariu la cuvintele Domnului: „Nu voi mai bea din acest rod al vitei pânã ce îl voi bea cu voi în Împãrãtia Cerurilor”:

Îl vedem pe Hristos cum se aflã, în acelasi timp, pe deplin în stare de jertfã totalã fatã de Tatãl, adicã în transcendere fatã de orice interval temporal – în plenitudinea vesniciei, dar totodatã unit sau legat deplin cu noi, suferind în interiorul timpului, acesta fiind exact modul prin care El se jertfeste pentru noi. Iar Origen continuã:

Bucuria lui Hristos nu va fi deplinã pânã ce întreg Trupul Sãu nu va intra întru bucurie. De vreme ce suntem mãdulare ale Trupului Sãu, atâta vreme cât sunt unii dintre noi nedeplin si nedesãvârsit supusi Tatãlui, nici Hristos nu Se va supune Tatãlui. Nici Sfintii care au plecat dintre noi nu vor intra în bucuria deplinãtãtii, atât timp cât ei plâng pentru pãcatele noastre, adicã: atâta vreme cât nu am trecut dincolo de intervalul temporal existent în timp, existent între mine si oricine altcineva; atâta vreme cât timpul rãmâne pentru mine o realitate obiectivã. Aceeasi idee e preluatã si de Sfântul Ioan Gurã de Aur, de Sfântul Maxim Mãrturisitorul, si mai târziu de Pascal, care a rostit aceste minunate cuvinte, „Iisus va fi în agonie pânã la sfârsitul lumii”. Vesnicele suspine pentru omul din timp. Vesnicia a intrat într-o solidaritate cu timpul, rãmânând totusi distinctã fatã de el. Vesnicia este originea si scopul timpului. Aceasta este marea mângâiere pe care Crestinismul o dã umanitãtii.

[1] Conform acestui teolog, credinta crestinã este vãzutã ca o „grijã ultimã” fatã de o realitate ce transcende existenta finitã, decât o credintã într-un Dumnezeu personal; acest fapt i-a adus acuzatii de ateism sau cripto-ateism (n.t.).

[2] Sau, cum scria Pãrintele în Dogmatica sa: “seamãnã vesnicia în timp”[n.t.].

[3]… ci o cãutãm pe aceea ce va sã fie (Evr. 13: 14) [n. t.]

[4] Adevãrata devenire.

[5] Mai exact: cãtre sensul acestuia.