13. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXE

Generalitati despre functiile cerebrale complexe

 

   Acestea sunt rezultatul activitatii globale a sistemului nervos in general si a cortexului in special, care la om cunoaste cea mai mare dezvoltare.

   Aceste procese sunt incluse intr-un complex numit activitate nervoasa superioara, prin care se intelege activitatea emisferelor cerebrale si a formatiunilor subcorticale, in vederea elaborarii reactiilor constiente comportamentale, afective sau ideatice, asigurand interactiunea organismului cu mediul ambiant si activitatea neuropsihica umana. Daca activitatea nervoasa elementara se realizeaza pe baza reflexelor neconditionate, activitatea nervoasa superioara presupune procese comportamentale legate de interactiunea organism – mediu, care are un grad mare de anticipare.

   Suportul structural al activitatii umane superioare este scoarta cerebrala si formatiunile subcorticale care interactioneaza cu aceasta.

   Procesele cerebrale complexe apar si exista numai in legatura cu functiile creierului, fiind materiale dupa origine, subiective dupa modul de existenta si obiective dupa continutul lor.

   Activitatea cerebrala complexa este rezultatul integrarii verticale si orizontale a 3 tipuri de comportamente, legate intern intre ele : comportamente cognitive, cu ajutorul carora omul cunoaste realitatea si patrunde in explicarea acesteia, incluzand atentia, orientarea, memoria, invatarea si gandirea ; comportamente afective, adica ansamblul trairilor emotionale, sentimentale si pasionale pe care omul le incearca in fata realitatii ; comportamente volitionale, constand in totalitatea hotararilor si deciziilor, precum si in perseverenta indeplinirii acestora, manifestata specific comportamental, constientizata si evocata prin limbaj.

 

Starea de veghe

 

   Se defineste mai ales in raport cu abolirea ei, respectiv cu starea de coma si reprezinta fundalul pe care se defasoara intreaga activitate nervoasa superioara a fiintei umane.

   Vigilenta este greu de separat de constienta, ambele presupunand starea organismului de a-si da seama de sine si de mediul inconjurator. Deci constienta este o parte din starea de veghe, reprezentand capacitatea de a raspunde la stimuli senzoriali, pe fondul unei experiente subiective anterioare, precum si posibilitatea mentala si fizica de a actiona adecvat situatiei.

   Constienta este catacterizata prin 4 elemente : starea de veghe, comportamentul receptiv, capacitatea cognitiva si integrativa si posibilitatea mentala de actiune. Structurile implicate in starea de veghe sunt reprezentate de intregul sistem nervos, dar mai ales sistemul reticulat activator ascendent (SAA), sistemul limbic, talamusul si scoarta cerebrala.

   Desi scoarta cerebrala este indispensabila in realizarea starii de veghe, totusi structurile subcortical si conlucrarea adecvata a acestora cu scoarta au, la randul lor, un rol foarte important. Nu doar starea de veghe si somn, dar si alte functii cerebrale complexe, precum motivatia, atentia, memoria, gandirea sunt rezultatul unei astfel de conlucrari, bazate pe sincronizare si desincronizare.

   Reactia de trezire se poate declansa prin mai multe mecanisme :

* primul este legat de stimularea analizatorilor specifici, care trimit colaterale ce activeaza formatiunea reticulata, situatie in care conteaza intensitatea stimulului.

* activarea formatiunii reticulate prin variati stimuli interni: senzatia de foame, de ex.

* activarea formatiunii reticulate prin reactii de interes psihologic motivational : strigarea numelui sau plansul copilului pentru mama

* cresterea spontana a excitabilitatii generale ca urmare a disparitiei oboselii sinaptice a neuronilor, ceea ce poarta numele de trezire spontana facultativa

   Mentinerea starii de veghe este rezultatul activitatii tonice a SAA, printr-o serie de circuite de autointretinere, cum ar fi :

* circuitul somato-muscular – activeaza motoneuronii medulari, ducand la cresterea tonusului musculaturii somatice. Aceasta hipertonie determina stimularea proprioceptorilor musculari, care determina descarcari ale impulsului, activand SAA

* circuitul neurovegetativ – starea de veghe determina stimularea hipotalamusului posterior, care genereaza un impuls simpatic predominant, care activeaza SAA

* circuitul cortical (corticuloreticulocortical) – componenta de autointretinere a tonusului si starii de veghe

* circuitul endocrin, ce se realizeaza pe doua cai : pe de o parte prin actiunea corticala directa si pe de alta parte prin axul hipotalamohipofizar, care activeaza SAA si determina o stare de alerta corticala

   Se poate concluziona ca formatiunea reticulata imparte SAA, se implica predominant in starea de trezire involuntara sau de necesitate, in timp ce cortexul este legat in special de continutul starii de constienta, chiar daca cele doua stari nu pot fi strict separate.

 

Viata afectiva

 

   Sfera vietii afective, prin natura sa, pentru ca marcheaza formele si variatiile dispozitiei sufletesti, a constituit multa vreme un subiect de mare interes speculativ pentru specialisti.

   Multa vreme, in istoria culturala a umanitatii, starile de afect au fost identificate mai intai cu nebunia, apoi cu pasiunea si au constituit o tema predilecta pentru religie, filosofie, morala, arta si cultura. In perioada moderna, pasiunile in sens moral si ca forma de manifestare a bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie.

   Primul pas catre terapia pasiunilor s-a facut odata cu psihoterapia, prin instituirea unor forme de terapie morala. La inceputul sec. XX, Freud a continuat medicalizarea pasiunilor prin incadrarea lor in pulsiuni ale inconstientului si prin crearea psihanalizei. El a realizat o separatie intre pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor, si formele usoare ale pasiunilor, care au trecut in sfera emotional-afectiva a personalitatii. Desi apartin sferei psihologiei, starile afective au interesat si neuropsihofiziologia si din acest punct de vedere se analizeaza doua aspecte : motivatia si emotiile.

   Motivatia sau impulsul este un proces nervos care impinge organismul catre o anumita actiune sau scop, prin obtinerea acestuia diminuand impulsul. Actiunile rezultate pot fi pozitive, negative sau de evitare. Esenta motivatiei este reprezentata de caracterul placut al experientei.

   Emotia este un mod de a simti, dar si un mod de a actiona. Ea reprezinta tendinta organismului catre un obiect sau tendinta de indepartare de acel obiect, tendinte insotite de modificari importante ale organismului. D.p.d.v. neuropsihologic, emotia are 4 aspecte :

1. cunoasterea, care se refera la faptul ca o situatie trebuie sa fie perceputa, raportata la experientele anterioare si evaluata

2. expresia ; emotia este exprimata in exterior sub forma de activitati somatice si autonome : mimica, lacrimare, vocalizare, piloerectie, congestionare sau paloare, ras, lupta sau fuga. De asemenea, emotia se exprima in interiorul organismului, sub forma de modificari viscerale

3. surescitarea – este starea de neliniste, care poate merge pana la agitatie, irascibilitate, manie sau in mod opus, veselie

4. simtirea, ce reprezinta aspectul interior al emotiei si se percepe in mod placut sau neplacut, in functie de caracterul emotiei

   Emotiile sunt stari afective elementare ale vietii psihice, sunt necontrolate si foarte putin controlabile. Ele pot fi diminuate in formele de expresie, odata cu maturizarea individului, ori prin interventia unui control emotional, moral si social. Emotiile sunt mai vii in copilarie, precum si la persoanele cu grad de educatie scazut, la cei izolati de societate si la persoanele bolnave sau cu tulburari psihice. Ele sunt foarte bine exprimate in societatile primitive, sunt stari afective de scurta durata, ce apar brusc, au caracter violent, de criza, dar sunt trecatoare. Ele pot constitui elemente pozitive, de descarcare emotional-afectiva sau pot fi elemente negative, de incarcare emotional-afectiva.

   Sentimentele sunt stari afective de lunga durata ce au caracter stabil si sunt, de obicei, foarte bine motivate : iubirea fata de aproape, fata de patrie, fata de familie (sentimentul de cooperare in familie).

   Daca emotiile se pot manifesta sub forma de manie, indispozitie subita, irascibilitate, sentimentele se manifesta in mod complementar, prin forme cu caracter complementar : simpatie – antipatie, iubire – ura, incredere – gelozie, rusine – obraznicie, mandrie, curaj – lasitate etc.

   Pasiunile sunt stari afective de mare intensitate si de lunga durata. Ele se instaleaza lent, nu se epuizeaza, ci se transforma si se modeleaza, devenind stabile in timp. Acestea marcheaza profund personalitatea individului, putand determina sensul conduitelor si modul acestuia de a gandi.

   Activitatile individuale sunt, de regula, strans legate de pasiuni. In mod obisnuit, ele pot determina alegerea unei anumite profesiuni, a unui mod preferat de petrecere a timpului liber, alegerea unuia sau mai multor parteneri, prieteni, si in esenta, cantoneaza individul intr-un anumit grup social.

   Pasiunile reprezinta o forma superioara, evoluata a vietii afective a individului. Ele pot fi pozitive sau negative, pot domina viata psihica si prin intensitatea lor pot pune in umbra judecata si rationamentul. Pot lua forme precum delirul pasional, delirul mistic, reformator, erotic, inventator etc., asa cum se intalneste in unele forme de paranoia.

   Alte forme de manifestare a pasiunilor sunt cele care declanseaza o stare de sugestie colectiva a maselor, influentand comportamentele de grup prin inductie sugestiva. Acest tip de manifestari pasionale colective se pot prezenta sub doua aspecte : emotia colectiva care apare ca o forma de contagiune psihica si se manifesta prin aderarea la o stare afectiva generala. Este fenomenul pe care-l intalnim pe stadioane, la spectacole muzicale sau de alt gen etc. Cel de-al doilea aspect se refera la fenomenul dictatorial, care este tot o forma de delir pasional indus la nivelul maselor, de personalitatea liderului, la care se asociaza exaltarea hiperbolica a personalitatii acestuia transformata intr-un cult al personalitatii de catre masele sociale induse.

   Pasiunile, sentimentele si emotiile reprezinta o latura extrem de importanta a vietii psihice a individului. Fara acestea, viata ar fi lipsita de culoare, de aspiratii si de idealuri. In orice situatie de viata, starile afective trebuie cultivate si adaptate in directia scopurilor pozitive, care sa motiveze comportamente si actiuni benefice.

   Structurile vietii emotional-afective au la baza structuri neurofiziologice relativ bine individualizate in creier. Un rol important in acest sens revine hipocampului, corpilor mamilari, bulbilor si cailor olfactive. Stimularea acestor zone, realizata experimental, declanseaza manifestari emotional-afective deosebit de complexe si variate.

   La bolnavii schizofreni se pot observa descarcari emotionale bruste, neconcordante cu realitatea, insotite de manifestari pulsionale, cu caracter paradoxal, de tip impulsiv, agresiv. Pornind de la aceste observatii, a fost preconizata o metoda neurochirurgicala ce poarta numele de leucotomie si consta in separarea lobilor prefrontali de restul creierului. Se intrerup, astfel, caile agresivitatii, prin separarea cortexului prefrontal. Dar bolnavii operati devin apatici, inactivi, lipsiti de orice expresie emotionala. Din acest motiv operatia se practica pe o scara foarte restransa, de regula la criminalii foarte periculosi, cu mare potential agresiv, antisocial sau la cazurile grave de toxicomanie.

   Separat de acest mecanism neuropsihologic, mai exista un mecanism incriminat in reglarea vietii afective – mecanismul umoral biochimic. La nivelul sistemului limbic al encefalului, exista neuroni care secreta substante cu actiune psihotropa (monoaminooxidaze – MAO). Aceste substante, in functie de concentratia lor, regleaza ritmurile vietii emotional-afective. Ele sunt metabolizate in creier si regleaza starea de dispozitie, dar si ritmul veghe-somn, pe langa ritmurile afective.

   Secretia de MAO nu este continua si nu are permanent aceeasi concentratie. Ea este mai accentuata primavara si toamna, cand se produce si o crestere a ritmului vietii emotional-afective.

   Cand se produce o crestere in exces a MAO in creier, individul prezinta o dispozitie afectiva exagerata, insotita de hiperactivitate, manifestata prin logoree, fuga de idei, activitati dezordonate, mergand pana la starea de agitatie, de agresivitate, de euforie, calambururi obscene, toate aceste manifestari facand parte din tabloul clinic al starilor maniacale.

   Cand se produce o diminuare a secretiei de MAO, individul devine inactiv, indiferent, trist, depresiv, putand ajunge pana la melancolie, idei de suicid, bazate pe sentimentul propriei inutilitati si de lipsa de sens a vietii. Acesta este tabloul clinic al starilor depresive sau melancoliforme.

   In aceste situatii, cunoasterea mecanismelor neuropsihologice ce stau la baza proceselor afective poate dirija precis tratamentul acestor bolnavi. Astfel, in cazurile de excitatie maniacala se administreaza medicamente ce inhiba MAO (IMAO), iar in cazul starilor depresive se administreaza substante ce suplinesc absenta MAO. Mai exista cateva substante ce regleaza ritmul vietii afective sau care influenteaza acest ritm si anume psihostimulantele de tipul alcoolului, cofeinei, amfetaminelor, dar in doze crescute acestea dezorganizeaza comportamentul, nu numai cel afectiv, ci si cel general.

   In patologia psihiatrica, se intalneste o mare varietate de manifestari clinice legate de patologia afectiva, cele mai importante ca manifestari ramanand crizele de manie si starile depresive.

 

Instincte si trebuinte

 

   Instinctele sunt structuri fundamentale ale vietii psihice care cuprind un grup complex de procese, diferite intre ele ca structura si functie, ca impreuna contribuie la satisfacerea unor trebuinte ale persoanei. Ele sunt forme de viata psihica comune omului si animalelor, motiv pentru care reprezinta obiectul atat al psihologiei umane cat si al psihologiei comparate.

   Organizarea sociala a unor insecte, conduitele acestora au la baza satisfacerea unor nevoi sau trebuinte. Din acest motiv, la aceste insecte (furnicile de ex.), rolurile sunt strict distribuite genetic in raport cu modelele de comportament instinctual. Astfel, muncitorii procura hrana, luptatorii apara colonia, reproducatorii asigura perpetuarea speciei. Exista o diferentiere neta a rolurilor comportamentale in functie de diversificarea activitatii intelectuale. Fiind forme elementare ale vietii psihice, instinctele reprezinta mobilul satisfacerii nevoilor biologice vitale ale individului, relevand prin aceasta raportul lor atat cu sfera somatica cat si cu viata psihica.

   Exista doua forme principale de manifestare de tip instinctual : nevoile sau trebuintele si instinctele sau pulsiunile.

   Nevoile sunt manifestari naturale, interioare, care declanseaza cautarea unei anumite categorii de obiecte sau determina tendinta de indeplinire a unui anumit act. Nevoia este, deci, o stare funciara, materiala, fundamentala a persoanei.

   Pulsiunile sunt cele care mobilizeaza organismul in scopul satisfacerii nevoilor. Toate conduitele intelectuale sunt motivate de nevoi si sunt declansate, manifestate prin pulsiuni. Pulsiunea este, prin urmare, functia de indeplinire a unui act, deci gradul de activare a mecanismelor unui comportament motivat.

   Pulsiunile pot fi pozitive sau negative. Pervertirea pulsiunilor conduce individul spre satisfacerea anormala a nevoilor sale sau la exagerarea nevoilor obisnuite. Astfel de exemple sunt tendinta de a manca produse necomestibile, precum varul, pamantul, sticla sau diverse alte obiecte, de asemenea bulimia (nevoia de a manca continuu) sau potomania (nevoia de a bea lichide in cantitati exagerate).

   Exista si pulsiuni cu caracter negativ, care se opun nevoilor naturale si sunt impuse de individ (asa-zisa greva foamei si diferite forme de manifestare instinctuala intalnite la psihopati, la isterici sau la persoanele cu labilitate emotional – afectiva.

   Exista si pulsiuni ce au la baza o motivatie morala, cum este asceza, ce constituie o veritabila conduita ritualizata.

   In general, pulsiunile sunt orientate in raport cu cerintele individului, care vin din sfera somato-viscerala si impun anumite regimuri de viata si de comportament. La copil, viata instinctuala se modeleaza prin educatie si invatare. Omul devine fiinta superioara sociala numai atunci cand instinctele se transforma in comportamente sociale, conforme cu normele social-juridice si moral religioase ale grupului din care face parte.

   Nevoile pot fi primare si secundare.

   Nevoile primare sunt exprimate prin foame, sete, nevoia de aer, somn, activitate sexuala, activitate materna, activitate de explorare. Intre aceste nevoi exista sau pot exista legaturi stranse, cum ar fi relatia (legatura) dintre nevoia sexuala si cea materna.

   Nevoile secundare sunt motivationale, ele apartin fiecarei persoane si se dezvolta prin invatare. Ele nu sunt decat nevoi primare, modelate cultural, transmise prin educatie, consecutiv activitatii formative a modelului socio-cultural.

   Instinctele sunt procese psihice pure si reprezinta un complex structural si functional greu de definit. Instinctul poate fi privit ca un mod de cunoastere, dar si ca o activitate adaptativa. Ele sunt activitati psihice adaptate unui scop, dupa o schema comportamentala precisa, fara a fi rezultatul unei experiente sau a unei invatari anterioare. Cele mai multe dintre instincte sunt innascute, dar pot fi si dobandite prin conditionare si invatare.

   Exista mai multe clasificari ale instinctelor :

* o prima clasificare imparte instinctele in 3 grupe : instincte fiziologice, instincte sociale, instincte egointegrative (de adaptare a eului la viata exterioara)

* o alta clasificare imparte instinctele in mai multe categorii : instincte de activitate, instincte de adunare, instincte de autonomie, instincte de sociabilitate, instincte de intelegere umana, instincte de ajutor, instincte de dominatie, instincte de autoapreciere, instincte de schimbare, instincte de rabdare si de heterosexualitate.

   Un aspect important referitor la nevoi si instincte este reprezentat de mecanismele neuropsihologice ale acestor procese. La inceput, s-a considerat foarte importanta mentinerea starii de echilibru sau de constanta a mediului fiziologic intern al organismului (homeostazia – tendinta generala de mentinere si restabilire a echilibrului somatic si psihic al fiintelor vii).

   Instinctele prin natura lor urmaresc satisfacerea acestei stari de echilibru. Cercetarile efectuate in neuropsihologia instinctelor au evidentiat structuri anatomice specializate functional in raport cu viata instinctuala. Din aceste structuri fac parte hipocampul, nucleul amigdalian, hipotalamusul precum si conexiunile acestora cu talamusul si cu cortexul cerebral. Acestea alcatuiesc structuri psihice primare, solide, cu rol bine determinat. Daca luam ca exemple setea si foamea, putem spune ca in aceste situatii se produc urmatoarele fenomene : intr-o prima etapa, factorii fizici externi, senzoriali se transmit pe caile spinotalamice, ajungand la cortexul cerebral, apoi la hipotalamus, producand senzatia de uscaciune a gurii, ce se transforma in senzatia de sete. Aceasta declanseaza nevoia si aportul de lichide.

   Senzatia de foame implica initial excitarea mucoasei gastrice, de unde senzatiile sunt transmise la talamus, apoi la cortexul cerebral si de aici la hipotalamus, de unde se declanseaza foamea si nevoia implicita a aportului alimentar.

   In conditiile patologice, procesele de inhibitie se pot declansa determinand dereglari cu manifestari clinice importante, de lunga durata si cu consecinte deseori grave asupra intregii personalitati a individului. Astfel, inhibitia instinctului alimentar poate duce la aparitia unor stari de anorexie, reprezentate prin refuzul aportului alimentar sau de lichide. Invers, dereglarea proceselor de excitatie hipotalamica pot duce la exacerbarea aportului alimentar sau de lichide, ca in cazul bulimiei sau potomaniei.

 

Orientarea

 

   Este un proces comportamental prin care se localizeaza corect, in timp si spatiu, sistemele propriului organism, precum si ale lumii inconjuratoare, in vederea realizarii actiunilor voite. Cu alte cuvinte, orientarea reprezinta procesul prin care se alege, voluntar, dintre multiplele posibilitati create in timp si spatiu o directie speciala sau un anumit scop. Ea are o semnificatie dinamica, exprimand, in timp si spatiu, scopuri si actiuni de mare complexitate.

   Activitatea de orientare sta la baza majoritatii proceselor cerebrale complexe si actelor comportamentale. Starea vigila, atentia, perceptia, invatarea, activitatea motorie, comportamentele specifice implica si o activitate de orientare la care se adauga explorarea, investigarea si manipularea. La randul lor, aceste activitati, de explorare, investigare si manipulare presupun o impulsionare motivationala. Initial s-a considerat ca orientarea unei actiuni depinde direct de factorul motivational (o legatura de tipul om flamand – hrana, de ex.), dar divergentele privind aceasta teorie au aparut odata cu incercarea de precizare a sferei motivationale, astfel ca in timp, motivatiei i s-a atribuit doar un rol stimulator, energizant, presupunandu-se ca ea nu trebuie invocata ca principal director al unui comportament specific.

   Motivatia ramane doar cu calitatea orientativa, existand conexiuni stabile intre stimul si motivatie si avand ca rezultat comun un anumit raspuns comportamental. Deci, starea motivationala asigura doar un grad de sensibilizare fata de anumiti stimuli ce orienteaza comportamentul catre scop. Activitatea de orientare se face simtita atat in conditii normale, cat si in situatii speciale, de genul atacului sau apararii. Monotonia, privarea de stimuli, reducerea conditiilor de stimulare ori saturatia de stimuli sunt factori care genereaza activitatea de orientare si comportamentul explorator.

   Exista un tip de explorare specifica, care are scop imediat, de genul potolirii foamei sau a setei si o explorare nespecifica, cu caracter general, de tipul evitarii plictiselii, de ex. In mod obisnuit, intreaga activitate cerebrala este orientata permanent intr-o anumita directie, cu exceptia starilor de reverie, de oboseala exagerata sau de hiperexcitabilitate difuza. Aceasta activitate nu are intotdeauna un corespondent motor manifest. In sfera activitatii de orientare, se cuprinde intr-un sens mai larg atentia, care este definita ca un proces de orientare selectiva fata de un obiect, o persoana sau o actiune si avand un puternic caracter situational. Atentia selecteaza preferential stimulii, marind eficienta proceselor cognitive.

   Din fazele atentiei, se desprinde ca prima faza cea de orientare, la care se adauga apoi atitudinea pregatitoare si atentia operanta. Orientarea sta la baza starii vigile, a perceptiei, a conditionarii, a invatarii si a multor acte comportamentale necesare activitatii cotidiene.

   Mecanismele neurofiziologice ale orientarii cuprind reflexul de orientare, care reprezinta o reactie complexa, declansata de un excitant nou, situandu-se la granita intre reflexele innascute si cele conditionate. Acest reflex are o componenta motorie, una vegetativa si una senzoriala, precum si una electroencefalografica. In mecanismul orientarii, mai este important nivelul subcortical, reprezentat de formatiunea reticulata, respectiv SAA, precum si scoarta cerebrala, ce are rol nu numai in integrarea superioara a reflexului de orientare, ci si in specifizarea acestuia, precum si in incetarea lui.

 

Atentia

 

   Este dificil de definit, fiind marcata de contrastul dintre usurinta recunoasterii acesteia prin introspectie si dificultatea definirii ei d.p.d.v. neurofiziologic, ea putand fi descrisa mai mult subiectiv decat obiectiv.

   Se refera la o stare de veghe, in care informatia senzoriala si mnestica este selectiv perceputa, realizand o orientare selectiva si concentrarea activitatii mentale asupra unor stimuli informationali, avand ca efect cresterea claritatii reflectarii acestora si in general cresterea eficientei unei activitati.

   O alta caracteristica a atentiei este selectivitatea, care este intotdeauna asociata cu o cantitate foarte mare de stimuli, din care cauza atentia include si aspectul inseparabil al inatentiei. Atentia este strans legata de orientare, dar ea corespunde unei vigilente specifice si nu poate fi izolata de celelalte procese cerebrale cu care este in stransa interdependenta. A acorda atentie unui lucru inseamna, de fapt, a face abstractie de restul, a bloca accesul la simturile noastre tuturor stimulilor irelevanti. Asta inseamna ca nu exista atentie in sine, ci doar atentie la ceva. De aceea, nici o activitate nu se poate desfasura in absenta atentiei. Atentia este un proces aflat in esenta in serviciul cunoasterii mai exacte, mai fidele a lumii inconjuratoare. Comportamentul atentiv are mai multe caracteristici :

* selectivitatea – se exprima prin atentia fata de un stimul concomitent cu inatentia fata de alti stimuli

* mobilitatea (flexibilitatea) – reprezinta usurinta cu care se poate trece de la o problema la alta si care suplineste, in timp, perimetrul limitat al atentiei

* directionarea – inseamna ca atentia este intotdeauna orientata catre o sursa de stimuli. Din acest punct de vedere exista o atentie pregatitoare reprezentand orientarea mentala catre stimul si atentia operanta, in care predomina selectia din cursul actelor de perceptie si gandire

* concentrarea – capacitatea de aprofundare a unei probleme, prin detasarea de ambianta. Din acest punct de vedere se poate spune ca subiectul invata sa fie atent.

* distributia – capacitatea de a cuprinde asa-zis simultan dar, de fapt, succesiv, dar foarte rapid, dand impresia de simultan, mai multe actiuni, dintre care intotdeauna una este dominanta pentru un timp

* intensitatea – este o caracteristica de ordin cantitativ, care traduce intens procesele neuronale implicate

* stabilitatea sau durabilitatea – caracteristica relativa, atat timp cat atentia fluctueaza in timp si spatiu

   Sursele atentiei sunt :

- ambianta, cuprinzand stimuli interni sau externi

- competitia stimulilor, adica intensitatea stimulilor, adica contrastul lor fata de fond, mobilitatea, variatia, noutatea si accesibilitatea. Din acest punct de vedere, stimulii verbali fac parte dintre cei care castiga in competitie de cele mai multe ori

- incertitudinea stimulilor, capacitatea de a atrage atentia, in functie de cantitatea de informatie continuta de stimuli si masurata prin gradul de incertitudine

- motivatia – forta propulsiva care genereaza, sustine sau orienteaza atentia

- interesul – ar putea reprezenta chiar suportul atentiei daca nu un factor stimulator. Interesul sau curiozitatea releva elementele de noutate si de surpriza care, odata cunoscute, conduc la reducerea atentiei. Curiozitatea specific umana are o sfera larga, cuprinzand nu doar informatii concrete, ci si aspecte abstracte, evenimente sociale, prezent-viitor etc.

- recompensa – are rol important in suscitarea atentiei, pentru ca dobandirea atentiei recompenseaza cautarea (explorarea), deci si atentia. Cand efortul de concentrare este ineficient, se trece la starea opusa atentiei – inatentia. Atentia si inatentia sunt doua laturi complementare ale aceluiasi proces complex, conditionandu-se reciproc.

   Exista doua tipuri de inatentie : inatentia de inhibitie, consecutiva aparitiei unei noi  dominante si inatentia prin habituare, adica invatarea de a nu raspunde la un stimul care prin repetare isi pierde semnificatia pentru organism (foamea, de ex.)

 

Posibilitatile si limitele stabilitatii atentiei

 

   Stabilitatea atentiei este relativa, atat in timp cat si in spatiu, prezentand oscilatii ale intensitatii ori devieri de la un subiect la altul. Aceasta se intampla datorita oboselii centrilor nervosi, datorita monotoniei stimulilor. Mentinerea unei atitudini sustinute se realizeaza cu sprijinul unor factori :

- marirea stimulului

- frecventa si regularitatea acestuia

- motivatia

- cunoasterea si asteptarea rezultatelor

- conditiile generale ale ambiantei

- starea functionala a sistemului nervos

   Persoanele introvertite prezinta un nivel de activare corticala spontana mai ridicat si concomitent un grad de atentie mai sustinut, pe cand persoanele extrovertite au un nivel de activare spontana mai redus si performantele inferioare in privinta stabilitatii atentiei.

 

Distributia atentiei

   Atentia este distributiva, practic doar in aparenta. Se pot, totusi, efectua mai multe activitati in acelasi timp, datorita urmatoarelor mecanisme :

* cand una dintre activitati este automatizata, stereotipa

* cand atentia se comuta rapid de la o activitate la alta, dand impresia de simultaneitate

* cand activitatile multiple sunt integrate intr-un complex coordonat, stereotip si invatat