13. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXE
Generalitati despre functiile cerebrale
complexe
Acestea sunt rezultatul activitatii globale
a sistemului nervos in general si a cortexului in special, care la om cunoaste
cea mai mare dezvoltare.
Aceste procese sunt incluse intr-un complex
numit activitate nervoasa superioara, prin care se intelege activitatea
emisferelor cerebrale si a formatiunilor subcorticale, in vederea elaborarii
reactiilor constiente comportamentale, afective sau ideatice, asigurand
interactiunea organismului cu mediul ambiant si activitatea neuropsihica umana.
Daca activitatea nervoasa elementara se realizeaza pe baza reflexelor
neconditionate, activitatea nervoasa superioara presupune procese
comportamentale legate de interactiunea organism – mediu, care are un grad mare
de anticipare.
Suportul structural al activitatii umane
superioare este scoarta cerebrala si formatiunile subcorticale care
interactioneaza cu aceasta.
Procesele cerebrale complexe apar si exista
numai in legatura cu functiile creierului, fiind materiale dupa origine,
subiective dupa modul de existenta si obiective dupa continutul lor.
Activitatea cerebrala complexa este
rezultatul integrarii verticale si orizontale a 3 tipuri de comportamente,
legate intern intre ele : comportamente cognitive, cu ajutorul carora omul
cunoaste realitatea si patrunde in explicarea acesteia, incluzand atentia,
orientarea, memoria, invatarea si gandirea ; comportamente afective, adica
ansamblul trairilor emotionale, sentimentale si pasionale pe care omul le
incearca in fata realitatii ; comportamente volitionale, constand in
totalitatea hotararilor si deciziilor, precum si in perseverenta indeplinirii
acestora, manifestata specific comportamental, constientizata si evocata prin
limbaj.
Starea de veghe
Se defineste mai ales in raport cu abolirea
ei, respectiv cu starea de coma si reprezinta fundalul pe care se defasoara
intreaga activitate nervoasa superioara a fiintei umane.
Vigilenta este greu de separat de
constienta, ambele presupunand starea organismului de a-si da seama de sine si
de mediul inconjurator. Deci constienta este o parte din starea de veghe,
reprezentand capacitatea de a raspunde la stimuli senzoriali, pe fondul unei
experiente subiective anterioare, precum si posibilitatea mentala si fizica de
a actiona adecvat situatiei.
Constienta este catacterizata prin 4
elemente : starea de veghe, comportamentul receptiv, capacitatea cognitiva si
integrativa si posibilitatea mentala de actiune. Structurile implicate in
starea de veghe sunt reprezentate de intregul sistem nervos, dar mai ales
sistemul reticulat activator ascendent (SAA), sistemul limbic, talamusul si
scoarta cerebrala.
Desi scoarta cerebrala este indispensabila
in realizarea starii de veghe, totusi structurile subcortical si conlucrarea
adecvata a acestora cu scoarta au, la randul lor, un rol foarte important. Nu
doar starea de veghe si somn, dar si alte functii cerebrale complexe, precum
motivatia, atentia, memoria, gandirea sunt rezultatul unei astfel de conlucrari,
bazate pe sincronizare si desincronizare.
Reactia de trezire se poate declansa prin
mai multe mecanisme :
* primul este legat
de stimularea analizatorilor specifici, care trimit colaterale ce activeaza
formatiunea reticulata, situatie in care conteaza intensitatea stimulului.
* activarea
formatiunii reticulate prin variati stimuli interni: senzatia de foame, de ex.
* activarea
formatiunii reticulate prin reactii de interes psihologic motivational :
strigarea numelui sau plansul copilului pentru mama
* cresterea
spontana a excitabilitatii generale ca urmare a disparitiei oboselii sinaptice
a neuronilor, ceea ce poarta numele de trezire spontana facultativa
Mentinerea starii de veghe este rezultatul
activitatii tonice a SAA, printr-o serie de circuite de autointretinere, cum ar
fi :
* circuitul
somato-muscular – activeaza motoneuronii medulari, ducand la cresterea
tonusului musculaturii somatice. Aceasta hipertonie determina stimularea
proprioceptorilor musculari, care determina descarcari ale impulsului, activand
SAA
* circuitul
neurovegetativ – starea de veghe determina stimularea hipotalamusului
posterior, care genereaza un impuls simpatic predominant, care activeaza SAA
* circuitul
cortical (corticuloreticulocortical) – componenta de autointretinere a
tonusului si starii de veghe
* circuitul
endocrin, ce se realizeaza pe doua cai : pe de o parte prin actiunea corticala
directa si pe de alta parte prin axul hipotalamohipofizar, care activeaza SAA
si determina o stare de alerta corticala
Se poate concluziona ca formatiunea
reticulata imparte SAA, se implica predominant in starea de trezire involuntara
sau de necesitate, in timp ce cortexul este legat in special de continutul
starii de constienta, chiar daca cele doua stari nu pot fi strict separate.
Viata afectiva
Sfera vietii afective, prin natura sa,
pentru ca marcheaza formele si variatiile dispozitiei sufletesti, a constituit
multa vreme un subiect de mare interes speculativ pentru specialisti.
Multa vreme, in istoria culturala a
umanitatii, starile de afect au fost identificate mai intai cu nebunia, apoi cu
pasiunea si au constituit o tema predilecta pentru religie, filosofie, morala,
arta si cultura. In perioada moderna, pasiunile in sens moral si ca forma de
manifestare a bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie.
Primul pas catre terapia pasiunilor s-a
facut odata cu psihoterapia, prin instituirea unor forme de terapie morala. La
inceputul sec. XX, Freud a continuat medicalizarea pasiunilor prin incadrarea
lor in pulsiuni ale inconstientului si prin crearea psihanalizei. El a realizat
o separatie intre pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor, si formele
usoare ale pasiunilor, care au trecut in sfera emotional-afectiva a
personalitatii. Desi apartin sferei psihologiei, starile afective au interesat
si neuropsihofiziologia si din acest punct de vedere se analizeaza doua aspecte
: motivatia si emotiile.
Motivatia sau impulsul este un proces
nervos care impinge organismul catre o anumita actiune sau scop, prin obtinerea
acestuia diminuand impulsul. Actiunile rezultate pot fi pozitive, negative sau
de evitare. Esenta motivatiei este reprezentata de caracterul placut al
experientei.
Emotia este un mod de a simti, dar si un
mod de a actiona. Ea reprezinta tendinta organismului catre un obiect sau
tendinta de indepartare de acel obiect, tendinte insotite de modificari
importante ale organismului. D.p.d.v. neuropsihologic, emotia are 4 aspecte :
1. cunoasterea,
care se refera la faptul ca o situatie trebuie sa fie perceputa, raportata la
experientele anterioare si evaluata
2. expresia ;
emotia este exprimata in exterior sub forma de activitati somatice si autonome
: mimica, lacrimare, vocalizare, piloerectie, congestionare sau paloare, ras,
lupta sau fuga. De asemenea, emotia se exprima in interiorul organismului, sub
forma de modificari viscerale
3. surescitarea –
este starea de neliniste, care poate merge pana la agitatie, irascibilitate,
manie sau in mod opus, veselie
4. simtirea, ce
reprezinta aspectul interior al emotiei si se percepe in mod placut sau
neplacut, in functie de caracterul emotiei
Emotiile sunt stari afective elementare ale
vietii psihice, sunt necontrolate si foarte putin controlabile. Ele pot fi
diminuate in formele de expresie, odata cu maturizarea individului, ori prin
interventia unui control emotional, moral si social. Emotiile sunt mai vii in
copilarie, precum si la persoanele cu grad de educatie scazut, la cei izolati
de societate si la persoanele bolnave sau cu tulburari psihice. Ele sunt foarte
bine exprimate in societatile primitive, sunt stari afective de scurta durata,
ce apar brusc, au caracter violent, de criza, dar sunt trecatoare. Ele pot
constitui elemente pozitive, de descarcare emotional-afectiva sau pot fi
elemente negative, de incarcare emotional-afectiva.
Sentimentele sunt stari afective de lunga
durata ce au caracter stabil si sunt, de obicei, foarte bine motivate : iubirea
fata de aproape, fata de patrie, fata de familie (sentimentul de cooperare in
familie).
Daca emotiile se pot manifesta sub forma de
manie, indispozitie subita, irascibilitate, sentimentele se manifesta in mod
complementar, prin forme cu caracter complementar : simpatie – antipatie,
iubire – ura, incredere – gelozie, rusine – obraznicie, mandrie, curaj –
lasitate etc.
Pasiunile sunt stari afective de mare
intensitate si de lunga durata. Ele se instaleaza lent, nu se epuizeaza, ci se
transforma si se modeleaza, devenind stabile in timp. Acestea marcheaza profund
personalitatea individului, putand determina sensul conduitelor si modul
acestuia de a gandi.
Activitatile individuale sunt, de regula,
strans legate de pasiuni. In mod obisnuit, ele pot determina alegerea unei
anumite profesiuni, a unui mod preferat de petrecere a timpului liber, alegerea
unuia sau mai multor parteneri, prieteni, si in esenta, cantoneaza individul
intr-un anumit grup social.
Pasiunile reprezinta o forma superioara,
evoluata a vietii afective a individului. Ele pot fi pozitive sau negative, pot
domina viata psihica si prin intensitatea lor pot pune in umbra judecata si
rationamentul. Pot lua forme precum delirul pasional, delirul mistic,
reformator, erotic, inventator etc., asa cum se intalneste in unele forme de
paranoia.
Alte forme de manifestare a pasiunilor sunt
cele care declanseaza o stare de sugestie colectiva a maselor, influentand
comportamentele de grup prin inductie sugestiva. Acest tip de manifestari
pasionale colective se pot prezenta sub doua aspecte : emotia colectiva care
apare ca o forma de contagiune psihica si se manifesta prin aderarea la o stare
afectiva generala. Este fenomenul pe care-l intalnim pe stadioane, la
spectacole muzicale sau de alt gen etc. Cel de-al doilea aspect se refera la
fenomenul dictatorial, care este tot o forma de delir pasional indus la nivelul
maselor, de personalitatea liderului, la care se asociaza exaltarea hiperbolica
a personalitatii acestuia transformata intr-un cult al personalitatii de catre
masele sociale induse.
Pasiunile, sentimentele si emotiile
reprezinta o latura extrem de importanta a vietii psihice a individului. Fara
acestea, viata ar fi lipsita de culoare, de aspiratii si de idealuri. In orice
situatie de viata, starile afective trebuie cultivate si adaptate in directia
scopurilor pozitive, care sa motiveze comportamente si actiuni benefice.
Structurile vietii emotional-afective au la
baza structuri neurofiziologice relativ bine individualizate in creier. Un rol
important in acest sens revine hipocampului, corpilor mamilari, bulbilor si
cailor olfactive. Stimularea acestor zone, realizata experimental, declanseaza
manifestari emotional-afective deosebit de complexe si variate.
La bolnavii schizofreni se pot observa
descarcari emotionale bruste, neconcordante cu realitatea, insotite de
manifestari pulsionale, cu caracter paradoxal, de tip impulsiv, agresiv.
Pornind de la aceste observatii, a fost preconizata o metoda neurochirurgicala
ce poarta numele de leucotomie si consta in separarea lobilor prefrontali de
restul creierului. Se intrerup, astfel, caile agresivitatii, prin separarea
cortexului prefrontal. Dar bolnavii operati devin apatici, inactivi, lipsiti de
orice expresie emotionala. Din acest motiv operatia se practica pe o scara foarte
restransa, de regula la criminalii foarte periculosi, cu mare potential
agresiv, antisocial sau la cazurile grave de toxicomanie.
Separat de acest mecanism neuropsihologic,
mai exista un mecanism incriminat in reglarea vietii afective – mecanismul umoral
biochimic. La nivelul sistemului limbic al encefalului, exista neuroni care
secreta substante cu actiune psihotropa (monoaminooxidaze – MAO). Aceste
substante, in functie de concentratia lor, regleaza ritmurile vietii
emotional-afective. Ele sunt metabolizate in creier si regleaza starea de
dispozitie, dar si ritmul veghe-somn, pe langa ritmurile afective.
Secretia de MAO nu este continua si nu are
permanent aceeasi concentratie. Ea este mai accentuata primavara si toamna,
cand se produce si o crestere a ritmului vietii emotional-afective.
Cand se produce o crestere in exces a MAO
in creier, individul prezinta o dispozitie afectiva exagerata, insotita de
hiperactivitate, manifestata prin logoree, fuga de idei, activitati
dezordonate, mergand pana la starea de agitatie, de agresivitate, de euforie,
calambururi obscene, toate aceste manifestari facand parte din tabloul clinic
al starilor maniacale.
Cand se produce o diminuare a secretiei de
MAO, individul devine inactiv, indiferent, trist, depresiv, putand ajunge pana
la melancolie, idei de suicid, bazate pe sentimentul propriei inutilitati si de
lipsa de sens a vietii. Acesta este tabloul clinic al starilor depresive sau
melancoliforme.
In aceste situatii, cunoasterea
mecanismelor neuropsihologice ce stau la baza proceselor afective poate dirija
precis tratamentul acestor bolnavi. Astfel, in cazurile de excitatie maniacala
se administreaza medicamente ce inhiba MAO (IMAO), iar in cazul starilor
depresive se administreaza substante ce suplinesc absenta MAO. Mai exista
cateva substante ce regleaza ritmul vietii afective sau care influenteaza acest
ritm si anume psihostimulantele de tipul alcoolului, cofeinei, amfetaminelor,
dar in doze crescute acestea dezorganizeaza comportamentul, nu numai cel afectiv,
ci si cel general.
In patologia psihiatrica, se intalneste o
mare varietate de manifestari clinice legate de patologia afectiva, cele mai
importante ca manifestari ramanand crizele de manie si starile depresive.
Instincte si trebuinte
Instinctele sunt structuri fundamentale ale
vietii psihice care cuprind un grup complex de procese, diferite intre ele ca
structura si functie, ca impreuna contribuie la satisfacerea unor trebuinte ale
persoanei. Ele sunt forme de viata psihica comune omului si animalelor, motiv
pentru care reprezinta obiectul atat al psihologiei umane cat si al psihologiei
comparate.
Organizarea sociala a unor insecte,
conduitele acestora au la baza satisfacerea unor nevoi sau trebuinte. Din acest
motiv, la aceste insecte (furnicile de ex.), rolurile sunt strict distribuite
genetic in raport cu modelele de comportament instinctual. Astfel, muncitorii
procura hrana, luptatorii apara colonia, reproducatorii asigura perpetuarea
speciei. Exista o diferentiere neta a rolurilor comportamentale in functie de
diversificarea activitatii intelectuale. Fiind forme elementare ale vietii
psihice, instinctele reprezinta mobilul satisfacerii nevoilor biologice vitale
ale individului, relevand prin aceasta raportul lor atat cu sfera somatica cat
si cu viata psihica.
Exista doua forme principale de manifestare
de tip instinctual : nevoile sau trebuintele si instinctele sau pulsiunile.
Nevoile sunt manifestari naturale,
interioare, care declanseaza cautarea unei anumite categorii de obiecte sau
determina tendinta de indeplinire a unui anumit act. Nevoia este, deci, o stare
funciara, materiala, fundamentala a persoanei.
Pulsiunile sunt cele care mobilizeaza
organismul in scopul satisfacerii nevoilor. Toate conduitele intelectuale sunt
motivate de nevoi si sunt declansate, manifestate prin pulsiuni. Pulsiunea
este, prin urmare, functia de indeplinire a unui act, deci gradul de activare a
mecanismelor unui comportament motivat.
Pulsiunile pot fi pozitive sau negative.
Pervertirea pulsiunilor conduce individul spre satisfacerea anormala a nevoilor
sale sau la exagerarea nevoilor obisnuite. Astfel de exemple sunt tendinta de a
manca produse necomestibile, precum varul, pamantul, sticla sau diverse alte
obiecte, de asemenea bulimia (nevoia de a manca continuu) sau potomania (nevoia
de a bea lichide in cantitati exagerate).
Exista si pulsiuni cu caracter negativ,
care se opun nevoilor naturale si sunt impuse de individ (asa-zisa greva foamei
si diferite forme de manifestare instinctuala intalnite la psihopati, la
isterici sau la persoanele cu labilitate emotional – afectiva.
Exista si pulsiuni ce au la baza o
motivatie morala, cum este asceza, ce constituie o veritabila conduita
ritualizata.
In general, pulsiunile sunt orientate in
raport cu cerintele individului, care vin din sfera somato-viscerala si impun
anumite regimuri de viata si de comportament. La copil, viata instinctuala se
modeleaza prin educatie si invatare. Omul devine fiinta superioara sociala
numai atunci cand instinctele se transforma in comportamente sociale, conforme
cu normele social-juridice si moral religioase ale grupului din care face
parte.
Nevoile pot fi primare si secundare.
Nevoile primare sunt exprimate prin foame,
sete, nevoia de aer, somn, activitate sexuala, activitate materna, activitate
de explorare. Intre aceste nevoi exista sau pot exista legaturi stranse, cum ar
fi relatia (legatura) dintre nevoia sexuala si cea materna.
Nevoile secundare sunt motivationale, ele
apartin fiecarei persoane si se dezvolta prin invatare. Ele nu sunt decat nevoi
primare, modelate cultural, transmise prin educatie, consecutiv activitatii
formative a modelului socio-cultural.
Instinctele sunt procese psihice pure si
reprezinta un complex structural si functional greu de definit. Instinctul
poate fi privit ca un mod de cunoastere, dar si ca o activitate adaptativa. Ele
sunt activitati psihice adaptate unui scop, dupa o schema comportamentala
precisa, fara a fi rezultatul unei experiente sau a unei invatari anterioare.
Cele mai multe dintre instincte sunt innascute, dar pot fi si dobandite prin
conditionare si invatare.
Exista mai multe clasificari ale
instinctelor :
* o prima
clasificare imparte instinctele in 3 grupe : instincte fiziologice, instincte
sociale, instincte egointegrative (de adaptare a eului la viata exterioara)
* o alta
clasificare imparte instinctele in mai multe categorii : instincte de
activitate, instincte de adunare, instincte de autonomie, instincte de
sociabilitate, instincte de intelegere umana, instincte de ajutor, instincte de
dominatie, instincte de autoapreciere, instincte de schimbare, instincte de
rabdare si de heterosexualitate.
Un aspect important referitor la nevoi si
instincte este reprezentat de mecanismele neuropsihologice ale acestor procese.
La inceput, s-a considerat foarte importanta mentinerea starii de echilibru sau
de constanta a mediului fiziologic intern al organismului (homeostazia –
tendinta generala de mentinere si restabilire a echilibrului somatic si psihic
al fiintelor vii).
Instinctele prin natura lor urmaresc
satisfacerea acestei stari de echilibru. Cercetarile efectuate in
neuropsihologia instinctelor au evidentiat structuri anatomice specializate
functional in raport cu viata instinctuala. Din aceste structuri fac parte
hipocampul, nucleul amigdalian, hipotalamusul precum si conexiunile acestora cu
talamusul si cu cortexul cerebral. Acestea alcatuiesc structuri psihice
primare, solide, cu rol bine determinat. Daca luam ca exemple setea si foamea,
putem spune ca in aceste situatii se produc urmatoarele fenomene : intr-o prima
etapa, factorii fizici externi, senzoriali se transmit pe caile spinotalamice,
ajungand la cortexul cerebral, apoi la hipotalamus, producand senzatia de
uscaciune a gurii, ce se transforma in senzatia de sete. Aceasta declanseaza
nevoia si aportul de lichide.
Senzatia de foame implica initial excitarea
mucoasei gastrice, de unde senzatiile sunt transmise la talamus, apoi la
cortexul cerebral si de aici la hipotalamus, de unde se declanseaza foamea si
nevoia implicita a aportului alimentar.
In conditiile patologice, procesele de
inhibitie se pot declansa determinand dereglari cu manifestari clinice
importante, de lunga durata si cu consecinte deseori grave asupra intregii
personalitati a individului. Astfel, inhibitia instinctului alimentar poate
duce la aparitia unor stari de anorexie, reprezentate prin refuzul aportului
alimentar sau de lichide. Invers, dereglarea proceselor de excitatie hipotalamica
pot duce la exacerbarea aportului alimentar sau de lichide, ca in cazul
bulimiei sau potomaniei.
Orientarea
Este un proces comportamental prin care se
localizeaza corect, in timp si spatiu, sistemele propriului organism, precum si
ale lumii inconjuratoare, in vederea realizarii actiunilor voite. Cu alte
cuvinte, orientarea reprezinta procesul prin care se alege, voluntar, dintre
multiplele posibilitati create in timp si spatiu o directie speciala sau un
anumit scop. Ea are o semnificatie dinamica, exprimand, in timp si spatiu,
scopuri si actiuni de mare complexitate.
Activitatea de orientare sta la baza
majoritatii proceselor cerebrale complexe si actelor comportamentale. Starea
vigila, atentia, perceptia, invatarea, activitatea motorie, comportamentele
specifice implica si o activitate de orientare la care se adauga explorarea,
investigarea si manipularea. La randul lor, aceste activitati, de explorare,
investigare si manipulare presupun o impulsionare motivationala. Initial s-a
considerat ca orientarea unei actiuni depinde direct de factorul motivational
(o legatura de tipul om flamand – hrana, de ex.), dar divergentele privind
aceasta teorie au aparut odata cu incercarea de precizare a sferei
motivationale, astfel ca in timp, motivatiei i s-a atribuit doar un rol
stimulator, energizant, presupunandu-se ca ea nu trebuie invocata ca principal
director al unui comportament specific.
Motivatia ramane doar cu calitatea
orientativa, existand conexiuni stabile intre stimul si motivatie si avand ca rezultat
comun un anumit raspuns comportamental. Deci, starea motivationala asigura doar
un grad de sensibilizare fata de anumiti stimuli ce orienteaza comportamentul
catre scop. Activitatea de orientare se face simtita atat in conditii normale,
cat si in situatii speciale, de genul atacului sau apararii. Monotonia,
privarea de stimuli, reducerea conditiilor de stimulare ori saturatia de
stimuli sunt factori care genereaza activitatea de orientare si comportamentul
explorator.
Exista un tip de explorare specifica, care
are scop imediat, de genul potolirii foamei sau a setei si o explorare
nespecifica, cu caracter general, de tipul evitarii plictiselii, de ex. In mod
obisnuit, intreaga activitate cerebrala este orientata permanent intr-o anumita
directie, cu exceptia starilor de reverie, de oboseala exagerata sau de
hiperexcitabilitate difuza. Aceasta activitate nu are intotdeauna un
corespondent motor manifest. In sfera activitatii de orientare, se cuprinde
intr-un sens mai larg atentia, care este definita ca un proces de orientare
selectiva fata de un obiect, o persoana sau o actiune si avand un puternic
caracter situational. Atentia selecteaza preferential stimulii, marind
eficienta proceselor cognitive.
Din fazele atentiei, se desprinde ca prima
faza cea de orientare, la care se adauga apoi atitudinea pregatitoare si
atentia operanta. Orientarea sta la baza starii vigile, a perceptiei, a
conditionarii, a invatarii si a multor acte comportamentale necesare
activitatii cotidiene.
Mecanismele neurofiziologice ale orientarii
cuprind reflexul de orientare, care reprezinta o reactie complexa, declansata
de un excitant nou, situandu-se la granita intre reflexele innascute si cele
conditionate. Acest reflex are o componenta motorie, una vegetativa si una senzoriala,
precum si una electroencefalografica. In mecanismul orientarii, mai este
important nivelul subcortical, reprezentat de formatiunea reticulata, respectiv
SAA, precum si scoarta cerebrala, ce are rol nu numai in integrarea superioara
a reflexului de orientare, ci si in specifizarea acestuia, precum si in
incetarea lui.
Atentia
Este dificil de definit, fiind marcata de
contrastul dintre usurinta recunoasterii acesteia prin introspectie si
dificultatea definirii ei d.p.d.v. neurofiziologic, ea putand fi descrisa mai
mult subiectiv decat obiectiv.
Se refera la o stare de veghe, in care
informatia senzoriala si mnestica este selectiv perceputa, realizand o
orientare selectiva si concentrarea activitatii mentale asupra unor stimuli
informationali, avand ca efect cresterea claritatii reflectarii acestora si in
general cresterea eficientei unei activitati.
O alta caracteristica a atentiei este
selectivitatea, care este intotdeauna asociata cu o cantitate foarte mare de
stimuli, din care cauza atentia include si aspectul inseparabil al inatentiei.
Atentia este strans legata de orientare, dar ea corespunde unei vigilente
specifice si nu poate fi izolata de celelalte procese cerebrale cu care este in
stransa interdependenta. A acorda atentie unui lucru inseamna, de fapt, a face
abstractie de restul, a bloca accesul la simturile noastre tuturor stimulilor
irelevanti. Asta inseamna ca nu exista atentie in sine, ci doar atentie la
ceva. De aceea, nici o activitate nu se poate desfasura in absenta atentiei. Atentia
este un proces aflat in esenta in serviciul cunoasterii mai exacte, mai fidele
a lumii inconjuratoare. Comportamentul atentiv are mai multe caracteristici :
* selectivitatea –
se exprima prin atentia fata de un stimul concomitent cu inatentia fata de alti
stimuli
* mobilitatea
(flexibilitatea) – reprezinta usurinta cu care se poate trece de la o problema
la alta si care suplineste, in timp, perimetrul limitat al atentiei
* directionarea –
inseamna ca atentia este intotdeauna orientata catre o sursa de stimuli. Din
acest punct de vedere exista o atentie pregatitoare reprezentand orientarea
mentala catre stimul si atentia operanta, in care predomina selectia din cursul
actelor de perceptie si gandire
* concentrarea –
capacitatea de aprofundare a unei probleme, prin detasarea de ambianta. Din
acest punct de vedere se poate spune ca subiectul invata sa fie atent.
* distributia –
capacitatea de a cuprinde asa-zis simultan dar, de fapt, succesiv, dar foarte
rapid, dand impresia de simultan, mai multe actiuni, dintre care intotdeauna
una este dominanta pentru un timp
* intensitatea –
este o caracteristica de ordin cantitativ, care traduce intens procesele
neuronale implicate
* stabilitatea sau
durabilitatea – caracteristica relativa, atat timp cat atentia fluctueaza in
timp si spatiu
Sursele atentiei sunt :
- ambianta,
cuprinzand stimuli interni sau externi
- competitia
stimulilor, adica intensitatea stimulilor, adica contrastul lor fata de fond,
mobilitatea, variatia, noutatea si accesibilitatea. Din acest punct de vedere,
stimulii verbali fac parte dintre cei care castiga in competitie de cele mai
multe ori
- incertitudinea
stimulilor, capacitatea de a atrage atentia, in functie de cantitatea de
informatie continuta de stimuli si masurata prin gradul de incertitudine
- motivatia – forta
propulsiva care genereaza, sustine sau orienteaza atentia
- interesul – ar
putea reprezenta chiar suportul atentiei daca nu un factor stimulator.
Interesul sau curiozitatea releva elementele de noutate si de surpriza care,
odata cunoscute, conduc la reducerea atentiei. Curiozitatea specific umana are
o sfera larga, cuprinzand nu doar informatii concrete, ci si aspecte abstracte,
evenimente sociale, prezent-viitor etc.
- recompensa – are
rol important in suscitarea atentiei, pentru ca dobandirea atentiei
recompenseaza cautarea (explorarea), deci si atentia. Cand efortul de
concentrare este ineficient, se trece la starea opusa atentiei – inatentia.
Atentia si inatentia sunt doua laturi complementare ale aceluiasi proces
complex, conditionandu-se reciproc.
Exista doua tipuri de inatentie : inatentia
de inhibitie, consecutiva aparitiei unei noi
dominante si inatentia prin habituare, adica invatarea de a nu raspunde
la un stimul care prin repetare isi pierde semnificatia pentru organism
(foamea, de ex.)
Posibilitatile si limitele stabilitatii
atentiei
Stabilitatea atentiei este relativa, atat
in timp cat si in spatiu, prezentand oscilatii ale intensitatii ori devieri de
la un subiect la altul. Aceasta se intampla datorita oboselii centrilor
nervosi, datorita monotoniei stimulilor. Mentinerea unei atitudini sustinute se
realizeaza cu sprijinul unor factori :
- marirea
stimulului
- frecventa si
regularitatea acestuia
- motivatia
- cunoasterea si
asteptarea rezultatelor
- conditiile
generale ale ambiantei
- starea
functionala a sistemului nervos
Persoanele introvertite prezinta un nivel
de activare corticala spontana mai ridicat si concomitent un grad de atentie mai
sustinut, pe cand persoanele extrovertite au un nivel de activare spontana mai
redus si performantele inferioare in privinta stabilitatii atentiei.
Distributia atentiei
Atentia este distributiva, practic doar in
aparenta. Se pot, totusi, efectua mai multe activitati in acelasi timp,
datorita urmatoarelor mecanisme :
* cand una dintre
activitati este automatizata, stereotipa
* cand atentia se
comuta rapid de la o activitate la alta, dand impresia de simultaneitate
* cand activitatile
multiple sunt integrate intr-un complex coordonat, stereotip si invatat