1. DEFINITIA  SI  OBIECTUL  NEUROPSIHOLOGIEI

 

   Neuropsihologia este o disciplina de granita intre stiintele neurale, psihologice, sociale si stiintele tehnice. Ea functioneaza ca stiinta pe principiul interdisciplinaritatii si complementaritatii.

   Exista mai multe denumiri care, in decursul timpului, au fost date acestui domeniu. In secolul trecut, studiul relatiilor dintre procesele mintale, comportament si procesele fiziologice a purtat numele de psihologie fiziologica. Au mai fost folosite denumiri precum : psihologia biologica, fiziologia comportamentului sau neurostiinta comportamentului. Dar, cand s-a ajuns la concluzia ca trebuie sa se evidentieze relatia dintre psihologie si neurologie clinica, s-a impus termenul de neuropsihologie sau cel de neurologie comportamentala. In esenta, toate aceste denumiri evidentiaza scopul de a studia baza neurofiziologica a proceselor psihice, a limbajului si a comportamentului cu sublinierea aspectelor clinice ale acestora. Neuropsihologia trebuie privita ca stiinta care studiaza problema raportului intre psihic si creier, in intreaga sa complexitate, bazandu-se atat pe date experimentale, efectuate in laborator pe animale si pe om, cat si pe date oferite de clinica neurologica si neurochirurgicala. Din acest motiv, neuropsihologia nu este doar o disciplina experimentala, ci si o disciplina teoretica fundamentala.

   In prezent, studiul organizarii psiho-neuro-comportamentale se desfasoara pe 4 directii principale :

1.    Directia descriptiva, prin care se evidentiaza elementele componente ale unui anumit comportament, succesiunea acestora in spatiu si timp si corelatiile ce se stabilesc intre ele. Aceasta directie permite studiul rolului specific al diferitelor componente in cadrul activitatii psihice generale a unui individ.

2.    Directia evolutionista – urmareste desprinderea si formularea unor legitati generale ale devenirii psiho-comportamentale, pe toata scara animala, precum si evidentierea diferentelor calitative intre diferitele niveluri ale ierarhiei filogenetice.

3.    Directia ontogenetica – permite stabilirea stadiilor parcurse de entitatile psihocomportamentale, de la aparitie si pana la desavarsire si maturizare, in stransa dependenta de maturizarea structurilor cerebrale, de maturizarea unui set de neuroni sau a unui anumit circuit neuronal.

4.    Directia neuropsihologica, in cadrul careia accentul cade pe dezvaluirea si explicarea mecanismelor concrete prin care se realizeaza, la nivelul creierului, un act psihocomportamental sau altul.

In ultima vreme, se manifesta un interes deosebit pentru alte doua modalitati de studiere a creierului :

1. Modalitatea cibernetica, in care creierul este considerat ca o retea de tip computer cu autoreglare.

2. Modalitatea fizica, in care sunt luate in considerare campurile electromagnetice ce insotesc activitatea psihica, schimbul de particule elementare, precum si orice alt proces fizic care permite realizarea unor analogii intre sistemele vii si cele nevii.

   Exista mai multe domenii de activitate in care sunt necesare studiile de neuropsihologie : neurologia clinica, psihologia clinica, medicina psihosomatica, pedagogia, indrumarea si selectia profesionala.

   Domeniile neuropsihologiei in care se fac studii si cercetari sustinute sunt numeroase. Din acest punct de vedere, putem aminti faptul ca este cunoscut faptul ca determinismul psihologic al maladiilor poate ajunge pana la un procent de 50%. Pe de alta parte, se considera ca aproximativ 65% dintre boli au o baza pur psihosomatica.

   Este cunoscuta relatia stransa ce exista intre sistemul imunitar si starea psihica. Efectul emotiilor pozitive sau negative asupra rezistentei organismului la diferite boli este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Cercetarile in acest domeniu au evoluat pana la a se demonstra ca raspunsul pielii la reactiile de hipersensibilizare poate fi accelerat sau incetinit prin sugestie si hipnoza.

   In alt compartiment, cercetarea modului de actiune al hormonilor si neurotransmitatorilor a adus date noi privitoare la rolul acestor substante in reglarea comportamentului. Astfel, este cunoscut faptul ca diferite regiuni ale creierului emit anumite substante care pot anihila durerea, substante care, adesea, sunt mai eficace decat morfina. In ceea ce priveste natura psihicului uman, neuropsihologia contemporana aduce o perspectiva noua, bazata pe principiul comunicarii si interactiunii informationale a creierului cu surse de semnale din lumea externa si din mediul intern al organismului. Astfel, afirmatia unanim cunoscuta, cum ca psihicul este o functie a creierului, trebuie precizata prin sublinierea a doua aspecte :

1. Psihicul se realizeaza ca o functie de receptare, prelucrare, interpretare si stocare a informatiei.
2. Informatia se constituie prin prelucrari si integrari succesive, la nivelul creierului, in unitati distincte, pe care le numim procese si stari psihice. Aceasta informatie este furnizator de diverse categorii de semnale mecanice, fizice, chimice si socioculturale, ce actioneaza din afara asupra receptorilor individuali.

   La nastere, copilul nu poseda o organizare psihica stabila, incheiata, dar nici nu este tabula rasa (tabla goala). Din punct de vedere biofiziologic, el dispune de un grad de organizare suficient de ridicat, care ii permite sa comunice la un nivel rudimentar, dar activ si selectiv cu mediul extern. Deci el se naste cu o viata psihica elementara, constituita pe baza unei mosteniri genetice si a interactiunii cu mediul intrauterin. Dupa nastere, multiplicandu-se rapid factorii externi cu care intra in contact, creste ritmul si continutul calitativ al dezvoltarii psihice individuale.

   Din punct de vedere al dezvoltarii psihice optime, raportul dintre factorii externi si conditiile interne este simetric si reversibil – ex.: absenta auzului, fiind o conditie interna, are acelasi efect asupra dezvoltarii perceptiei auditive ca si absenta sunetelor, factor extern – ex.: deficitul functional al creierului, conditie interna, se rasfrange in aceeasi masura negativ asupra dezvoltarii intelectuale a individului, ca si deficitul de instruire si de informare, care este factor extern.

   In etapele timpurii ale psihogenezei, cantareste mai mult influenta factorilor externi. In etapele tarzii ale psihogenezei, atunci cand structurile cognitive, motivatiile tind sa se consolideze, ponderea principala revine conditiilor si organizarii interne a individului. Sub aspect comportamental, sensul de derulare a stadiilor dezvoltarii psihice rezida in trecerea de la determinarea externa catre autodeterminare, pe baza de analiza, evaluare, decizie si corectie.

   Orice dezvoltare psihica presupune, pe de o parte, transformarea influentelor externe in continuturi si stari subiective interne, iar pe de alta parte, transformarea continuturilor si starilor subiective interne in procese externe obiective. Prin urmare, sursa dezvoltarii psihice umane este constituita nu dintr-un mediu extern brut, ci dintr-un mediu umanizat, impregnat cu subiectivitate.

   Dintre nenumaratii factori externi care participa direct la formarea si dezvoltarea structurilor psihice umane, rolul determinant revine factorilor sociali. Diversitatea organizarii si dezvoltarii psihicului uman depinde, asadar, pe de o parte, de nivelul de organizare structurala a creierului, si pe de alta parte de complexitatea obiectiva a mediului si vietii sociale. Stimulentul esential al dezvoltarii functiilor creierului este informatia. Nivelul cel mai inalt de realizare a integrarii informatiei il reprezinta procesele psihice cognitive. Psihicul uman este, din punct de vedere ontologic, in mod esential informatie.

   Atat psihicul cat si informatia nu pot fi catalogate nici ca substanta si nici ca energie, nu poseda dimensiuni masurabile sau perceptibile nemijlocit. Prezenta si individualitatea componentelor psihice se evidentiaza numai prin intermediul actelor comportamentale.

   Ca elemente componente, sistemul psihic uman include mai multe entitati :

1. Entitati de tip cognitiv (senzatiile, perceptiile, reprezentarile, gandirea, cu elementele ei, judecatile si rationamentul). Acestea permit o orientare adecvata in raport cu obiectele si fenomenele externe.
2. Entitati de tip motivational – contin informatii despre starile de necesitate, semnalizand deviatiile de la echilibru sau de la tendintele si finalitatile evolutive ale organismului individului.
3. Entitati de tip emotional – afectiv contin informatii despre raportul dintre semnificatia situatiilor si evenimentelor externe si dinamica motivationala a sistemului individului, dirijand in mod corespunzator energia care realizeaza si sustine actul comportamental exteriorizat sau ascuns. Deosebirea esentiala a psihicului uman de cel animal rezida din aparitia integrarii de tip constient. Fiecare proces psihic individualizat dobandeste, la nivelurile sale cele mai inalte, atributele constientizarii, realizandu-se ca fapt de constiinta. Procesul care concentreaza in sine cel mai bine determinarile structurale si functionale ale constiintei este gandirea. La un anumit nivel, a fi constient devine echivalent cu a gandi. Nivelul de organizare si dezvoltare a constiintei depinde in foarte mare masura de gradul de dezvoltare a continutului gandirii si de nivelul structurilor de operare a gandirii.