LOGICA
1. Gandire si
gandire logica
Explicarea naturii si rolului gandirii
logice ca sistem de forme si legi reflectorii a constituit de-a lungul
vremurilor, alaturi de marile probleme legate de existenta si activitatea
oamenilor, o preocupare fundamentala si continua.
Procesul prin care cunoastem este rezultatul
dezvoltarii istorice a omului.
In dezv. procesului de cunoastere, gandirea
are rol important pt. ca, prin aparitia ei, omul a depasit echilibrarea
senzoriala cu mediul inconjurator, a facut un salt calitativ, ajungand sa
reflecte lumea exterioara nu numai nemijlocit, ci si mijlocit, adica trecand de
la senzorial la logic si revenind apoi de la logic la senzorial.
In general stiinta urmareste sa cunoasca :
1. Legile
de producere a obiectelor, fenomenelor, proceselor din mediul natural si
social al omului ; Stiintele ontologice cerceteaza legile realitatii obiective.
2. Procesul
complex de cunoastere, adica legile prin care omul reflecta in
constiinta sa legile obiective de producere si dezvoltare a obiectelor,
fenomenelor si proceselor realitatii inconjuratoare ; Gnoseologia sau teoria
cunoasterii analizeaza legile de dezv. a procesului de cunoastere, modul cum se
constituie continutul reflectarilor.
3. Formele
si legile logice prin care gandirea structureaza rezultatele obtinute in
procesul de reflectare ; Stiinta logicii studiaza sistemul de forme si
reguli prin care gandirea structureaza in planul sau reflectarea
obiectelor, fenomenelor si proceselor sub forma notiunilor, judecatilor si
rationamentelor ca si legile dupa care acestea se structureaza rational.
Preocuparile din logica nu vizeaza
gandirea in intelesul ei general si in toate aspectele si functiunile ei.
Logica ne cere
sa facem distinctie intre continuturile determinate de ideile,
judecatile si rationamentele noastre, intre reflectarile propriu-zise si
formele logice ale reflectarii.
Spre deosebire de actele psihice, pur individuale, formele logice, rationale de reflectare sunt comune tuturor indivizilor.
2. Obiectul
logicii ca stiinta
Formele logice, operatiile si legile acestora repr. obiectul de cercetare al stiintei logicii.
Aceasta stiinta apare, pe de o parte ca o
stiinta speciala care studiaza gandirea logica (ca unul din aspectele realitatii
obiective), iar pe de alta parte ca o stiinta - instrument in slujba celorlalte
stiinte.
Ceea ce diferentiaza stiinta logicii,
indiferent sub ce aspect ar fi privita, de teoria cunoasterii si de orice
stiinta speciala, este caracterul sau formal. Structurile logice sunt
studiate sub aspectul structurii pur formale si exprimate prin limbaj simboloc,
facand abstractie de continut.
3. Definirea
logicii ca stiinta
La nivelul de dezv. la care ne aflam nu mai este suficient a spune, ca Aristotel, ca logica e o stiinta a mijloacelor de demonstratie, nici ca ganditorii din Scoala stoica care vedeau in ea un mod de a exprima corect lucrurile adevarate, si nici ca Bacon sau Descartes care, cum se stie, au redus logica la functia de instrument metodologic.
Cu
adevarat stiintifica nu poate fi decat def. care cuprinde intreg campul de
probleme privite sub toate aspectele lor. In acest sens se poate spune ca
logica este stiinta care studiaza :
- formele,
structurile si conditiile de corectitudine logica, facand abstractie de
continuturile determinate ;
- pe de alta
parte continutul propriu al acestor forme, structuri si conditii de
corectitudine.
4. Scurt
istoric al dezv. logicii ca stiinta
Gandirea a aparut mult inaintea aparitiei stiintei despre ea.
Istoria filosofiei arata ca elementele de
logica formala apar in China inca din sec. al XII-lea i.H. Ele sunt cuprinse in
„Cartea sfanta a calculului” si apar in lucrarile filosofului Mo-Tzi.
Tot astfel, in sistemul filosofic al lui Lao-Tzi, contemporan cu Heraclit din
Efes (sec. VI i.H.), apar elemente de logica dialectica.
In Grecia Antica gasim preocupari in
legatura cu probleme de logica formala la Parmenide, care a formulat pt. prima
data principiul identitatii abstracte, iar preocupari legate de logica
dialectica gasim in filosofia lui Heraclit. Democrit, intemeietorul teoriei
atomiste, scrie o lucrare intitulata „Despre logica” sau „Canoanele”,
manifestand preocupare in problemele inductiei si ale analogiei. Tot el a
incercat sa formuleze principiul ratiunii suficiente afirmand ideea ca „nici un
lucru nu apare fara o cauza”. Socrate si Platon s-au ocupat de definirea
notiunilor, de relatia logica a notiunilor (gen-specie), de clasificare a
categoriilor.
Desi rezulta ca preocuparile de a explica legile
si formele logice apar cu mult inainte, nu putem vorbi de logica drept
stiinta decat incepand cu sec. al IV-lea i.H., intemeietorul ei fiind Aristotel
(384-322). Logica aristotelica a fost expusa in lucrarile intrunite mai
tarziu de comentatori intr-o colectie transmisa sub numele de „Organon”
(instrument).
Epicur (360-314) a dezv. logica pe baza
cunostintelor experimentale, s-a ocupat de deductie, descoperind astfel bazele
silogismului.
Bacon a teoretizat logica inductiva (spre
deosebire de Aristotel, care a dezv. cu precadere logica deductiva), iar
Descartes a teoretizat logica deductiva de tip matematic.
O contributie insemnata la dezv. logicii
aduce ganditorul german Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1714). El a construit
stiinta logicii sub forma unui calcul matematic, punand astfel bazele calcului
logic, care devine mai tarziu punctul de plecare al logicii matematice.
Ganditorul german Immanuel Kant
(1724-1804), reinviind teoria ideilor innascute, denatureaza logica
aristotelica si face din ea o logica formalista. Potrivit conceptiei lui Kant
omul poseda idei „apriorice”, independente de experienta. Cunoasterea nu este
posibila decat prin formele apriorice (formele intuitiei : timpul si
spatiul ; formele intelectului : categoriile). De aceea, cunoasterea e
limitata la cunoasterea fenomenului ; esenta lucrurilor ramane vesnic
necunoscuta. Gandirea devine pt. Kant „legiuitorul realitatii”, iar logica
„stiinta formalista”, care rupe orice legatura cu realitatea obiectiva. Aceasta
logica formalista a fost criticata de Hegel, creatorul logicii dialectice
moderne.
5.
Consideratii preliminare
Formele logice sunt structuri mentale prin care gandirea organizeaza rational (in intreguri unitare) elementele componente ale variatelor continuturi de cunoastere. Desi relativ independente de continuturile pe care le structureaza, ele nu sunt forme goale de orice continut.
Atat prin continut, cat si prin forma, notiunile, propozitiile logice, inferentele (ca si legile logice) sunt reflectari in psihicul uman ale unor insusiri si relatii existente in realitatea obiectiva, insusiri si relatii cu un grad ridicat de generalitate.
1. In cuvintele „student” sau „arbore” fixam continuturi diferite (cand zic „student” nu ma gandesc la un anumit student, ci la toti).
Desi reflecta lucruri si insusiri diferite,
notiunile au aceeasi structura logica : reflectand insusiri generale si
esentiale, reflecta totodata si lucrurile individuale ; reflectand generalul,
reflecta si individualele care sunt cuprinse in acelasi general.
Aceasta unitate structurala (dintre
comprehensiune si extensiune) constituie forma pur logica a NOTIUNII. Ea
poate cuprinde continuturi diferite si din aceasta cauza poate fi reprezentata
prin variabile logice (x, y, z).
2. Propozitia
logica (judecata) structureaza raporturile obiective dintre diferitele notiuni.
Substituind prin simboluri continutul
propozitiei „Atomul este divizibil” obtinem forma logica nu numai a propozitiei
date, ci a oricarui enunt predicativ = S -> P.
3. In acelasi
mod punem in evidenta si forma logica a inferentei (rationamentului).
Daca metalul e
bun conducator de electricitate
Fierul este
metal, atunci
Fierul este
bun conducator de electricitate
Daca f este g
Daca x este f
Atunci x este
g, aceasta fiind forma logica a rationamentului.
6. Legile
fundamentale ale logicii (principii logice)
a) Precizari conceptuale
Cerintele de corectitudine, ca cerinte ale
formelor gandirii (corecte/logice) studiate pt. prima data de Aristotel sunt :
- preciziunea
logica
- consecventa
logica
- intemeiere
logica
Intre legile
logicii si legile studiate de celelalte stiinte exista atat asemanari cat si
deosebiri.
Asemanari :
- atat unele
cat si altele au caracter obiectiv, sunt reflectarea diferitelor
raporturi esentiale si necesare din realitatea obiectiva ;
- ele nu
pot fi nici anulate, nici modificate, ele pot fi numai cunoscute si
folosite in interes socio-uman.
Deosebiri :
- legile
oricarei alte stiinte actioneaza intr-un domeniu limitat al realitatii,
pe cand legile logicii sunt prezente in orice domeniu in care gandirea
investigheaza realitatea ;
- legile
celorlalte stiinte se intemeiaza pe raporturile cele mai simple,
esentiale si universale, pe care le reflecta legile gandirii logice ;
b) Legea identitatii
Orice obiect se caracterizeaza prin diferite insusiri, dintre care :
a. unele il
aseamana cu alte obiecte si fac ca impreuna sa formeze o clasa de obiecte
b. altele il
deosebesc chiar de obiectele din aceeasi clasa
Cele doua feluri de insusiri (a+b) individualizeaza
fiecare obiect il fac sa fie ceea ce este el efectiv si anume un obiect care nu
se confunda cu nici un alt obiect.
Legea
identitatii, conform careia orice forma logica este ceea ce este, adica are o individualitate
aparte prin care ea este o anumita forma logica (notiune, propozitie).
A=idA sau A Ξ A, unde A este un semn pt. o
forma logica oarecare, iar semnul „=id” se citeste „este identic
cu”.
Identitatea nu tre. confundata cu
egalitatea, echivalenta sau congruenta, care pot fi doar identitati partiale.
Nerespectarea legii identitatii duce la confuzii, la nesiguranta. Legea identitatii impune cerinta ca inainte de a opera cu termenii sau propozitiile in cauza, fie sa ne completam cunostintele, fie sa precizam in ce sens, cu ce valoare folosim termenii sau propozitiile respective. In acest fel respectarea legii identitatii asigura claritatea si precizia gandirii.
c) Legea noncontradictiei
Din caracterul legii identitatii deriva cerintele legii noncontradictiei, care pretinde gandirii sa nu admita ca adevarate, in acelasi timp si sub acelasi raport, doua propozitii care se neaga.
Acest pom este
mar ;
Acest pom este
par.
(nici un pom
nu poate fi in acelasi timp si sub acelasi raport si mar si par).
Improbabilitatea
obiectiva a coexistentei insusirilor incompatibile se reflecta la nivelul
gandirii logice prin legea noncontradictiei, in conformitate cu care „doua prop., din care una este de forma
P, iar cealalta de forma P’, nu pot fi adevarate, dar pot fi ambele false in
acelasi timp si sub acelasi raport”.
Expresia „in acelasi timp” tre. inteleasa in sensul ca anumite insusiri incompatibile pot totusi, reveni aceluiasi obiect, dar in momente diferite.
Expresia „sub acelasi raport” exprima o
cerinta a legii identitatii referitoare la cuvintele care exprima insusirile,
ele trebuind fi intelese in acelasi sens, altfel incompatibilitatea lor poate
fi doar aparenta (in acelasi timp - dar nu sub acelasi raport - un om poate fi
tanar, ca varsta, si batran, ca infatisare).
Respectarea stricta a legii
noncontradictiei confera gandirii coerenta (consistenta logica).
d) Legea tertului exclus
Cerintele legii noncontradictiei sunt
precizate de legea tertului exclus in sensul ca, daca propozitiile opuse nu pot
fi adevarate in acelasi timp, ele nu pot fi deodata nici false ; una dintre ele
tre. sa fie adevarata : tertium non datur.
Existenta propozitiilor in sistem face ca la nivelul gandirii rationale sa „actioneze” legea tertului exclus, in conformitate cu care, in acelasi timp si sub acelasi raport, orice prop. este sau acceptata sau neacceptata in sistemul dat, a treia posibilitate fiind exclusa.
D.p.d.v. dialectic, legea tertiului exclus apare
si rigida si absolutizanta. Intr-o viziune (logica) dialectica Hegel a precizat
ca in afirmatia ca ceva este A sau Ā, insusi A este al
treilea termen deoarece A poate fi si +A si -A ; deci al treilea termen exista
in permanenta (e vorba de lucru vazut in dezvoltarea sa).
Lucrurile cuprind unitatea si totodata diversitatea ; sunt in fiecare moment si unitate si diversitate, dar nici unitate pura, nici diversitate pura ; sunt cum se exprima Athanasie Joja, existenta in care unitatea si diversitatea se contopesc intr-un lant. Acest tert din lucruri tre. sa fie reflectat si in gandire.
e) Legea ratiunii suficiente
In sintagma „ratiune suficienta” termenul
de ratiune are intelesul de fundament, temei, justificare si
presupune evidentierea conditionarilor oricarui lucru sau fenomen.
Formulata sub expresia : exista B daca
exista A ca intemeiere, aceasta lege pretinde deci gandirii sa accepte numai judecati
intemeiate.
Cerinta fundamentala continuta in aceasta
lege se refera la aceea ca nimic nu tre. acceptat daca nu poate fi dovedit,
ca nu pot fi admise judecati care nu au la baza o ratiune (si anume o ratiune
suficienta pt. a intemeia indeajuns judecata sustinuta).
A accepta contradictii in rationare, a
sustine idei nedemonstrate (misticism, irationalism) sau a ne indoi de ceea ce
este dovedit (scepticism, agnosticism) constituie incalcarea legilor gandirii
logice.
7. Notiunea -
caracterizare generala
Izolarea formelor logice una de alta, a notiunii
de judecata (propozitie logica) si a judecatii de rationament
(inferenta) nu poate fi facuta decat din motive didactice, cu scopul de a le
studia si a le intelege structura.
Pe de o parte notiunile se formeaza in
cadrul judecatii si rationamentului, iar pe de alta parte, notiunile si
judecatile constituie elementele, materia rationamentului.
Notiunea este rezultatul unui indelungat
proces istoric si totodata logic, prin care omenirea, in cursul practicii sale
milenare, a ajuns sa sesizeze esentialul si generalul din lucrurile cu care era
in permanent contact.
In drumul trecerii de la perceptie la
notiune, reprezentarea constituie veriga de legatura in sensul ca, daca
perceptia reflecta obiectele lumii exterioare nemijlocit, reprezentarile
inseamna imagini ale obiectelor care au actionat anterior asupra
analizatorilor.
Notiunea reflecta insusirile esentiale si
generale, ca si legaturile, relatiile dintre lucruri.
Procesul de formare a notiunii parcurge
o cale indelungata, in care gandirea foloseste operatii specifice cum sunt :
comparatia, analiza si sinteza, abstractizarea si generalizarea.
Notiunea este, in primul rand, un produs
social, caci fara efortul colectiv al generatiilor si fara limbaj nu poate exista.
Desi se constituie si exista prin limbaj, notiunea nu este identica cu cuvantul.
Intre notiune si cuvant exista unitate, dar nu identitate.
8. Structura
notiunii
Notiunea reflecta si varietatea insusirilor esentialesi generale si totalitatea lor. De aceea spunem ca structura logica a unei notiuni cuprinde un continut si o sfera.
Unii logicieni
numesc sfera notiunii extensiune sau denotatie, iar continutul
comprehensiune sau conotatie.
Logica formala face distinctie intre
continut si sfera. Continutul reflecta insusirile esentiale si
generale ale tuturor lucrurilor dintr-o anumita clasa, iar sfera - suma
lucrurilor individuale, apartinand, prin insusirile lor generale, respectivei
clase.
9. Continutul
notiunii
Logica formala defineste continutul ca unitate de note esentiale, ce reflecta un obiect sau o clasa de obiecte.
Notele notiunii sunt esentiale prin faptul ca sunt necesare si suficiente spre a reflecta obiectul asa cum este el si spre a-l deosebi de toate celelalte.
Notele esentiale care constituie
continutul notiunii au caracter obiectiv, intrucat reflecta chiar
insusirile obiectului existent independent de constiinta noastra.
10. Sfera
notiunii
Sfera notiunii este forma logica prin
care reflectam clasa (sau generalul), care cuprinde totalitatea lucrurilor
individuale ale caror insusiri generale sunt reflectate prin continut.
Continutul constituie ceea ce numim
calitatea notiunii, iar sfera ceea ce numim cantitatea notiunii.
11. Raportul
dintre continut si sfera
Logica formala admite ca intre continut si sfera exista un RAPORT INVERS : cu cat continutul este mai sarac, cu atat sfera este mai larga si cu cat sfera este mai putin larga, cu atat continutul este mai bogat.
Altfel spus : cu cat se imbogateste
continutul unei notiuni, cu atat sfera ei se micsoreaza si invers.
Notiunile singulare nu se supun raportului
invers. Raportul invers este valabil cu privire la notiunile care stau intre
ele in raport de ordinare (sfera uneia se include total in sfera
celeilalte) in cadrul aceleiasi serii si numai cand le privim prin acele note
generale si comune care definesc lucrurile.
Continut = element din structura notiunii care reflecta
intensitatea clasei a carei extensiune este reflectata de sfera notiunii.
Sfera = element din structura notiunii care reflecta
extensiunea clasei a carei intensiune este reflectata de continutul notiunii.
12. Tipurile
de notiuni si raporturile dintre ele
A. Clasificarea (tipologia) notiunii :
Dupa SFERA distingem :
a. Notiuni
vide sau nevide. O notiune este vida daca multimea (clasa) reflectata de ea
nu contine nici un element.
b. Notiuni
individuale sau generale. O notiune este individuala numai daca reflecta in
plan logic o clasa cu un singur element si este generala daca acestei clase ii
apartin cel putin doua elemente.
c. Notiuni colective sau divizive. O notiune este colectiva daca reflecta in plan logic o singura colectie de obiecte sau o clasa de astfel de colectii. O notiune este diviziva numai daca ea apare in plan logic ca expresie a ceea ce este general, comun in obiectele individuale proprii unei clase (creion, figura geometrica)
d. Notiuni
precise sau vagi. O notiune este precisa numai daca satisface conditia :
oricare ar fi obiectul ales, putem spune ca el apartine sau nu clasei
reflectata de notiune (triunghi, element chimic) ; in caz contrar notiunea este
vaga (bun, tanar).
Dupa CONTINUT distingem :
a. Notiuni abstracte sau concrete. Abstracta daca apare ca reflectare a unei insusiri considerata in sine, izolat (curaj, inteligenta), ca nelegata de obiect. Daca reflecta una sau mai multe insusiri ca apartinand unui obiect, ea este concreta (curajul navigatorului, inteligenta studentului).
b. Notiuni
absolute sau relative. Absoluta daca notele care formeaza continutul ei pot
fi enuntate despre obiecte individuale considerate ca izolate unele de altele
(om, carte). Relativa daca notele din continutul ei caracterizeaza un obiect
individual numai ca rezultat al unei anumite relatii dintre acel obiect si unul
sau mai multe obiecte (sinonim, insotitor).
c. Notiuni independente sau corelative.
d. Notiuni
pozitive sau negative.
Doua notiuni cu continut diferit, dar ale
caror sfere coincid total sau partial sunt in raport de concordanta (A).
Notiunile al caror continut difera atat de
mult incat sferele lor nu coincid in nici o privinta sunt in raport de
neconcordanta (opozitie) (B).
(A) Intre notiunile concordante pot exista raporturi de :
a. Raportul
de identitate (cand prin ambele se gandeste acelasi obiect, cand ambele au
aceeasi sfera).
b. Raportul
de ordinare (de incluziune)
c. Raportul
de incrucisare (sau interferenta) este raportul ce se stabileste intre doua
notiuni cu continut deosebit, dar ale carorsfere coincid partial.
(B) Notiuni
opuse
a. Raportul
de contrarietate. Notiunile alb-negru se cuprind (in raport de coordinare)
in sfera notiunii culoare.
b. Raportul
de contradictie. Cand sferele lor se exclud in asa fel incat nu pot fi nici
negate, nici afirmate simultan despre acelasi obiect, iar continutul lor se
neaga reciproc (organic-anorganic, corect-incorect).
13. Operatii
logice asupra notiunilor - consideratii generale
Prin operatiile sale logice gandirea precizeaza continutul si sfera notiunilor, delimiteaza notiunile unele de altele, stabileste legaturile si trecerile de la o notiune la alta, stabileste dependentele si deosebirile dintre ele.
Determinarea si generalizarea
opereaza asupra unui grup de notiuni, urmarind precizarea gradului de
generalitate a unei notiuni fata de alta sau a unei notiuni fata de toate
celelalte, precum si gradul de esentialitate a notelor cuprinse in continutul
uneia sau alteia.
Prin definitie precizam continutul
notiunilor, punand in lumina acele note esentiale care reflecta identitatea cu
sine a lucrurilor in relativa lor stabilitate.
Prin diviziune si clasificare
scoatem in evidenta notiunile in raport de gen-specie.
Diviziunea descompune notiunile gen
in speciile lor, iar clasificarea compune notiunile gen din notiunile
specii apartinand lor.
14.
Determinarea si generalizarea
Cand necesitatile teoretice cer sa prezica
gradul de generalitate al notiunilor, procedam fie prin restrangerea sferei
notiunilor, fie prin largirea sferei lor, totul depinzand de punctul de
plecare.
1. Restrangem
sfera notiunilor dintr-un lant determinat de notiuni, cand procedam prin
trecerea de la o notiune cu o anumita extensiune, la alta notiune a carei sfera
constituie numai o parte din sfera celei dintai, adica sfera notiunii urmatoare
sa se cuprinda in sfera notiunii de la care am plecat.
2. Largim
extensiunea sferei notiunilor dintr-un lant determinat de notiuni cand procedam
invers, adica atuncicand trecem de la o notiune cu o sfera mai restransa la o
notiune cu sfera mai extinsa.
Prin determinare ajungem la o
notiune cu o sfera mai restransa decat cea de la care am pornit.
Prin generalizare ajungem la o
notiune cu o sfera mai extinsa decat cea initiala.
15. Definitia
Cand am dezvaluit continutul notiunii prin notele sale esentiale, care reflecta insusirile ce determina lucrul sa fie insusi si sa se deosebeasca de celelalte asemanatoare, spunem ca am definit corect notiunea respectiva.
Definitia este o operatie logica prin care precizam notele esentiale din continutul unei notiuni cu ajutorul genului proxim si al diferentei specifice.
1. Definitia
tre. sa fie caracteristica (def. contine numai 2 termeni : notiunea de
definit si notiunea care defineste).
2. Def. nu
tre. sa fie un cerc vicios (nu putem defini notiunea cu sinonimul sau).
3. Def. nu
tre. sa fie negativa.
4. Def.
tre. sa fie clara, concisa si precisa, sa nu cuprinda termeni echivoci si
expresii figurative.
Def. nominala explica sensul
cuvantului ce imbraca notiunea de definit.
Def. reala se refera la notele
esentiale ale notiunii care reflecta lucrul.
16. Diviziunea
si clasificarea
Diviziunea implica mai multe elemente :
a. Notiunea
de divizat - notiunea generala este notiunea a carei sfera se analizeaza
prin diviziune.
b. Criteriul
diviziunii il constituie o nota esentiala din continutul notiunii de
divizat.
c. Notiunile
- rezultat al diviziunii sunt speciiile genului divizat ; ele se mai numesc
si membrele diviziunii.
1. Diviziunea
tre. sa fie completa (speciile obtinute tre. sa epuizeze sfera notiunii de
divizat).
2. Notiunile care alcatuiesc membrele diviziunii tre. sa se excluda reciproc ; nu tre. sa se cuprinda una in sfera celeilalte.
3. Diviziunea
tre. sa aiba un fundament unic si esential.
4. Diviziunea
tre. sa fie continua, adica sa nu faca salturi.
Diviziunea dihotomica - sfera notiunii de divizat este impartita in doua membre contradictorii.
Diviziunea trihotomica - este
operatia prin care impartim sfera notiunii de divizat in 3 membri.
Diviziunea politomica - imparte
notiunea de divizat in mai multe notiuni specii.
Clasificarea este operatia logica prin care notiuni mai putin generale sunt grupate, in baza unor anumite note din continutul lor, in notiuni mai generale.
Clasificarea tre. sa fie completa (nu tre.
sa lase rest).
Asemanarile dintre obiectele aflate in aceeasi clasa tre. sa fie mai importante decat deosebirile dintre ele.
Tipuri de
clasificare :
Clasificare artificiala (gruparea elementelor
in clase pe criterii neesentiale).
Clasificare naturala (criteriul
clasificarii reflecta insusiri esentiale).
17. Propozitia
logica si adevarul (judecata)
Oamenii comunica intre ei nu prin notiuni
izolate, ci prin intermediul propozitiilor (judecatilor) in cadrul carora
notiunile sunt legate intre ele cu inteles. In acest sens in logica se opereaza
cu variabile si constante.
Variabilele logice pot avea o
cuprindere diferita :
1. Simple
cuvinte (sau expresii) desemnate simbolic prin S, P, M numite notiuni
(termeni, concepte).
2. Propozitii (judecati) desemnate prin formula „S este P” sau prin unul din simbolurile p, q, s, r in cadrul lor fiind unite logic mai multe notiuni.
3. Rationamentele (inferente) rezultate prin legarea logica a mai multor propozitii (judecati) ca in formula „daca toti M sunt P si toti S sunt M, atunci toti S sunt P”.
4. Rationamente
(pe care nu le gasim izolate, ci se leaga intre ele prin mecanisme logice)
formand demonstratii care, la randul lor, pot forma sisteme deductive
sau teorii stiintifice.
Constantele logice ale gandirii. Fac parte din aceasta categorie :
1. verbul
este (sunt) ;
2. termenii
de cuantificare (de cantitate) : toti, unii, nici unul, o parte ;
3. termenii
de conectare : nu, si, sau, nici...nici, daca...atunci, implica,
echivalent.
In exprimarea actelor de gandire folosim mai multe feluri de propozitii :
a. asertotice
sau enuntiative (Omul este un produs social-istoric) ;
b.
interogative (De ce persista inca infractiunea in viata oamenilor ?) ;
c. imperative
(Inainteaza recurs la instanta suprema !) ;
d. optative
(As mai analiza o data dosarul) ;
e. normative
(Hotararea tre. aplicata in termen) ;
f.
conditionale (Daca avocatul ales nu se prezinta, atunci se numeste altul din
oficiu) ;
g. evaluative
(Aceasta este o situatie favorabila pt. achitare).
Orice judecata se exprima printr-o
propozitie, dar nu orice propozitie este si o judecata.
18. Clasificarea
propozitiilor logice
Dupa calitatea lor judecatile pot fi afirmative sau negative.
Judecata
afirmativa este aceea in
care se indica apartenenta unei insusiri la obiectul judecatii.
Judecata
negativa este aceea
care indica faptul ca o anumita insusire nu apartine obiectului judecatii.
Dupa cantitate. Daca luam in
considerare cantitatea obiectelor despre care afirmam sau negam ceva, se
constata ca exista, de asemenea, deosebiri intre judecati.
Judecati
universale, in care
predicatul P se enunta despre intreaga clasa pe care o reflecta S.
Judecati
particulare, in care S
este o notiune generala, iar P se enunta doar despre o parte din elementele
care formeaza extensiunea lui S, ca in ex.: Unii studenti sunt f. constiinciosi
la invatatura.
Judecati
singulare in care P este
enuntat despre un singur element din sfera lui S. Ex. : X este un bun sef de
grupa.
Dupa calitate si cantitate.
Judecati
universal-afirmative, adica acele
judecati care, dupa calitate, sunt afirmative, iar dupa cantitate se refera la
toate elementele din sfera subiectului S (Toate armele chimice sunt interzise.)
In logica ele se noteaza : Toti S sunt P, SaP sau A.
Judecati
particular-afirmative. Unii S sunt P, SiP sau I.
Judecati
universal-negative. Nici un S nu
este P, SeP sau E.
Judecati
particulare negative. Unii S sunt
P, SoP sau O.
Dupa relatie.
Judecata
categorica simpla. Poate avea
forma „S este P” dar si forma „X este mai activ decat Y”.
Judecata
ipotetica.
Judecata
disjunctiva.
Dupa modalitate.
Judecati
asertotice.
Judecatile de
posibilitate.
Judecatile de
necesitate.
Judecatile
contingente.
Judecatile de
imposibilitate.
19. Inferente
imediate
Inferenta consta in derivarea unei judecati noi din una sau mai multe judecati, folosind anumite reguli logice. Cele mai simple inferente deductive sunt inferentele imediate cu judecati categorice.
Raportul de contradictie - inseamna
ca daca judecata A (Toti S sunt P) este adevarata, atunci judecata O (Unii S nu
sunt P) este falsa, iar daca judecata E este adevarata (Nici un S nu este P),
atunci judecata I (Unii S sunt P) nu este adevarata.
Raportul de contrarietate (de a
oglindi aspecte contrare) il intalnim intre judecatile SaP si SeP.
Raportul de subcontrarietate se
intalneste intre judecatile SiP si SoP, care nu pot fi false, dar pot fi
adevarate in acelasi timp si sub acelasi raport.
Raportul de subalternare este
prezent intre judecati de aceeasi calitate (afirmativ sau negativ) dar diferite
dupa cantitate, cum ar fi intre SaP si SiP sau intre SeP si SoP.
20. Rolul
rationamentului in obtinerea mediata a unor cunostinte noi
A rationa presupune, in esenta, a deduce cunostinte noi prin relationarea, conform unor reguli logice, unor propozitii logice verificate anterior.
Patrunderea in mecanismele rationarii
necesita, in acest sens, studierea RATIONAMENTULUI care repr., in comparatie cu
notiunea si propozitia logica, o forma superioara a gandirii, atat prin
structura si mecanism de rationare, cat si prin rezultatele obtinute in planul
derivarii de noi cunostinte.
Importanta deosebita a rationamentului (deductiv
sau inductiv) consta in aceea ca el constituie o modalitate de prelucrare
rationala a cunostintelor anterioare pt. obtinerea altor cunostinte adevarate.
In structura oricarui rationament intalnim
:
a. Judecati
din care rezulta cu necesitate cunostinta noua, denumite premise ;
b. O judecata
noua derivata din premise, denumita concluzie ;
c. Principii
care justifica insasi aparitia derivarii.
21. Tipuri de
rationament
a) Rationamente deductive
Printre rationamentele deductive analizate si folosite in logica traditionala a termenilor un loc central il ocupa silogismul. El este un rationament prin care deducem o concluzie (judecata) din alte doua judecati denumite premise.
Aspectul dominant al silogismului consta in
tranzitia gandirii de la general la mai putin general.
Silogismul este rationamentul deductiv
compus din 3 judecati (doua premise si o concluzie) si din 3 termeni folositi
de cate doua ori fiecare, unul din ei (M) gasindu-se numai in premise.
Legile
termenilor pot fi sintetizate in urmatoarele cerinte :
Orice silogism corect are 3 termeni si numai 3.
Intr-un silogism corect, termenul mediu
este distribuit cel putin in una din premise.
Intr-un silogism corect, nici un termen
nu este distribuit in concluzie daca nu a fost distribuit in premise.
Legile
privitoare la calitatea si cantitatea premiselor intr-un silogism se refera la
urmatoarele :
Intr-un silogism corect o premisa este
intotdeauna afirmativa.
Din doua judecati particulare luate ca
premise nu rezulta nici o concluzie.
Intr-un silogism corect, din doua
premise afirmative rezulta intotdeauna o concluzie afirmativa.
Intr-un silogism corect, concluzia
urmeaza partea cea mai slaba.
b) Rationamente inductive
Exista si rationamente prin care ne ridicam de la cunostinte despre fapte si lucruri individuale la cunostinte despre ceea ce este esential si general in aceste fapte si lucruri si care se numesc rationamente inductive.
Rationamente bazate pe inductie completa
:
In cunoasterea inductiva pornim de la o
constatare, de la o observatie sau chiar de la o presupunere.
Baza rationamentului inductiv (complet) o
repr. identitatea dintre suma faptelor din premise cu clasa faptelor din
concluzie.
Rationamente bazate pe inductia
incompleta prin simpla enumerare :
Inductia prin enumerare simpla se defineste ca o forma de rationament in care, pe baza reprezentarii aceleiasi insusiri la o serie omogena de procese sau fenomene si a ignorarii cauzelor ce ar contrazice fenomenele repetate, se conchide cu privire la apartenenta insusirii repetate (comune) pt. toate speciile aceluiasi gen.
Rationamentul inductiv este susceptibil la
o serie de erori care diminueaza valoarea concluziei.
Sofismul consta in a presupune o legatura
cauzala intre doua fenomene pe baza simplului fapt ca unul succede altuia in
timp sau prin prezenta unui lucru sau a unei fiinte intr-un anumit loc si timp,
fara sa existe o legatura necesara intre situatiile amintite.
22. Modalitati
de cunoastere si intemeiere - analogia si modelul
Rolul analogiei in cunoastere a fost sesizat inca din antichitate (Democrit, Aristotel).
De analogie s-au ocupat mai tarziu Kant si
Hegel. Fundamentarea teoretica a analogiei ca mijloc de investigatie a putut fi
facuta pe baza teoriei inductiei elaborata de Bacon. Plecand de la teoria lui
Bacon, Stuart-Mill a aratat :
- cunostintele
noi pot fi obtinute nu numai prin inferenta de la particular la general, ci si
printr-o inferenta de la particular la alt particular.
In general, modelul este utilizat de
cercetatori pt. cunoasterea fenomenelor si proceselor complexe dintr-un domeniu
sau altul al realitatii greu accesibile investigatiei directe. Modelul apare ca
o simplificare si schematizare a originalului.
23. Ipoteza si
rolul ei in cunoastere
Forma specifica a gandirii stiintifice, ipoteza da posibilitatea trecerii de la cunoasterea faptelor la cunoasterea legilor de producere, da posibilitatea trecerii de la un anumit grad de cunoastere a lucrurilor, fenomenelor si proceselor la un grad din ce in ce mai inalt.
Majoritatea logicienilor apreciaza ca
ipoteza este (d.p.d.v. teoretic) inca insuficient cercetata, ramanand de
clarificat unele aspecte, indeosebi cele referitoare la functiile ipotezei.
Unii autori considera ca ipoteza nu poate
fi nici adevarata, nici falsa si ca urmare ea nu exprima - nici un continut cu
certitudine.
Altii considera ca atunci cand afirmam
caraterul reflectoriu al ipotezei tre. sa tinem seama ca :
1. Ipoteza
stiintifica nu este (ca) o simpla intrebare, ci are caracter de explicare (fie
ea si prealabila).
2. Desi nu se
confunda cu teoria stiintifica, ipoteza - are caracter relativ.
Intrebarea constituie trecerea de la o
judecata incheiata la alta judecata, o parte din continutul careia exista din
intrebarea pusa.
24.
Demonstratia
1. Structura demonstratiei
a) Prin obiectul demonstratiei sau
teza de demonstrat intelegem judecata care reflecta adevarul sau neadevarul ce
tre. dovedit - respectiv - respins. Cand, prin argumentele aduse, dovedim ca
teza data este adevarata, procedeul se numeste demonstratie, cand
dovedim ca o teza este falsa, procedeul se numeste infirmare. In fond,
infirmarea este tot o demonstratie, dar demonstrarea falsitatii judecatii date.
b) Prin fundamentul demonstratiei
intelegem totalitatea probelor si argumentelor aduse in sprijinul tezei ce avem
de demonstrat (axiome, postulate, definitii, teoreme).
c) Procedeul logic. Demonstrarea
unei teze poate fi socotita ca efectuata numai cand adevarul tezei rezulta cu
necesitate logica din fundamente, asa cum rezulta consecinta din conditie.
2. Regulile demonstratiei si erorile de demonstrare
A. Teza de demonstrat tre. sa fie o judecata clara si precis determinata - daca teza de demonstrat nu va fi o judecata adevarata, iar teza de infirmat nu va fi falsa, incercarile de a le demonstra vor ramane fara rezultate, caci o teza adevarata nu poate fi facuta falsa si nici o teza falsa, adevarata.
B. Teza de demonstrat tre. sa ramana
identica cu ea insasi in cursul intregului proces al demonstratiei - grija
de a pastra identitatea tezei cu ea insasi in intreg cursul demonstratiei tre.
sa fie cu atat mai mare, cu cat de cele mai multe ori demonstratia este un
proces larg, in care se inlantuie multe judecati, decurgand unele din altele.
Substituirea tezei se poate produce prin
diferite procedee sofistice astfel : in loc de a demonstra adevarul tezei date
se demonstreaza calitatile celui care sustine teza (argumentum ad verecundiam)
sau, in procedeul infirmarii, in loc de a infirma teza, se ridiculizeaza
persoana care sustine teza, dovedind ceva impotriva ei (argumentum ad hominem).
„Cine dovedeste prea mult nu dovedeste
nimic, cine dovedeste prea putin nu dovedeste nimic.” In primul caz avem
eroarea „probatio plus probas”, iar in al doilea caz avem eroarea „probatio
minus probas”.
Cand se utilizeaza fundamente false,
comitem „eroarea fundamentului fals” sau sofismul „eror fundamentalis”.
25. Abordarea
logica a argumentarii - opinii si dialog in argumentare
Aparent, termenul argumentare este sinonim cu termenul demonstrare. In realitate, argumentarea are o sfera (semnificatie) mai larga decat demonstrarea, cuprinzand si mecanismele retorice pe care le presupune convingerea.
Argumentarea, ca actiune de convingere,
spre deosebire de demonstrare tre. sa ia in considerare si partenerul.
Decizia este un proces mult mai complex
decat o deductie strict logica.
Dupa angajarea dialogului, fiecare opinant
formuleaza argumente in favoarea propriei solutii (opinii) tinand seama de
argumentele contrare ale partenerului de dialog.
In cadrul dialogului mesajul transmis de
catre un opinant poate sa se adreseze :
1. fie
gandirii rationale,
2. fie
afectivitatii interlocutorului.
26. Structura
si strategia argumentarii
Punctul de pornire intr-un proces de argumentare - si implicit al dialogului de opinii - il reprezinta construirea problemei argumentative.
Fiindca nu exista un singur raspuns,
dialogantii vor cauta identitati si diferente intre solutiile-raspuns, vor
aproba si vor respinge unele variante, isi vor consolida sau modifica propria
opinie-raspuns in legatura cu o intrebare.
Nu vom gasi modele de organizare a
argumentelor care sa ne asigure dinainte reusita intr-o disputa cu opinabile,
dar anumite reguli de urmat, in stransa legatura cu structurile descoperite la
oponent sunt oferite de generalizarile empirice.
Argumentarea (cu teoria aferenta)
constituie o trebuinta de zi cu zi, o conditie a formarii personalitatii
profesionale.
27. Structura
logica a unui discurs - stabilirea continutului discursului
Explicarea finalitatii este un demers uneori de o mare complexitate, in care se pot strecura erori, cand nu se respecta anumite reguli. Detalierea poate fi considerata satisfacatoare daca problemele derivate identificate sunt cele necesare si suficiente.
Finalitatile fiind precizate, incepe demersul prin care se urmareste solutionarea finalitatilor si pt. aceasta secventa se pot stabili seturi de reguli, desi aspectele de solutionat sunt de o mare diversitate.
Evaluarea demersului realizat este indispensabila, deoarece procesele psihice prin care se proiecteaza discursul pot sa contina erori ; cu cat demersul este mai complicat, cu cat intervin mai multe variabile in conceperea finalitatii si a solutiilor, cu atat evaluarea tre. conceputa si realizata cu mai multa precautie.
28. Obiectivarea discursului
In acesta etapa problema de rezolvat este cum sa se procedeze pt. a se obtine de la receptorul (auditoriu) discursului o anumita atitudine (fie interes pt. problematica abordata, fie analiza critica a solutiei pe care demersul o propune, fie participarea la o anumita actiune preconizata in discurs etc.).
Dificultatile acestei etape provin din faptul ca receptarea este conditionata nu numai de structurile cognitive, ci si de caracteristici psihice, de starea receptorului.
In cazul unui discurs scris, textul tre. sa cuprinda informatia necesara si suficienta. Textul nu tre. sa contina informatii parazitare care distrag atentia de la obiectivele urmarite.
Daca discursul urmeaza a fi oral, procesul se particularizeaza, avand in vedere in primul rand caracteristicile receptarii directe.