Filosofie

1. Obiect, def., caracteristici esentiale

Prin relatiile sale spirituale, omul cunoaste lumea in multiplele ei ipostaze, si anume o cunoastere :

- stiintifica, - artistica, - a normelor de drept, - a raporturilor din perspectiva morala,

- a raporturilor din perspectiva relatiilor omului cu divinitatea, - a lui insusi

ca urmare, cunoasterea este complexa si diversa, formele cunoasterii fiind :

1. stiinta – prin intermediul careia cunoastem adevarul

2. arta – p.i.c.c. ceea ce este frumos

3. morala – p.i.c.c. binele si cum trebuie facut

4. dreptul – p.i.c.c. ceea ce este obligatoriu de indeplinit

5. religia – p.i.c.c. dintr-o perspectiva specifica, raporturile omului cu divinitatea

Filosofia isi propune sa cunoasca lumea in general, cu legitatile devenirii ei, sa cunoasca locul si rolul omului, a esentei si conditiei umane.

Caracteristicile esentiale ale filosofiei

1. caracterul global, totalizator – care decurge din intelegerea filosofica ca o conceptie generala despre lume si viata.

2. antropocentrismul – oricarei constructii fil. valide care „curge” din faptul ca nu poate exista fil. si filosofare daca in centru nu este asezat insusi omul ; orice fil., in afara omului devine non-sens.

3. valorizarea - ca o conceptie gen. despre natura, soocietate si gandire care aseaza in centrul preocuparilor insusi fiinta umana si destinul acesteia, orice fil. este implinita daca vizeaza valorile stiintifice, artistice, morale, religioase si nu in ultimul rand pe cele generale, filosofice, care dau continut si sens ratiunii de a fi a fiintei umane.

2. Aparitia filosofiei si devenirea problematicii ei

a) Conditiile si cauzele aparitiei filosofiei

b) Devenirea problematicii filosofiei

1. pentru meditatia filosofica a fost nevoie de anumite conditii sociale si anumite conditii logice

2. conditiile sociale necesare aparitiei filosofiei – ele vizeaza aparitia plus-produsului, a separarii muncii fizice de munca intelectuala. A filosofa devine atributul celor care nu mai erau preocupati cu asigurarea conditiilor materiale de existenta.

3. in lit. de specialitate unii autori vorbesc si de conditii logice necesare elaborarii diferitelor constructii filosofice care vizeaza nevoia de meditatie generalizata privind lumea inconjuratoare in ansamblul ei, ca si omul si rosturile sale in lume.

Aristotel in „Metafizica” considera ca : „Si oamenii de azi, si cei din primele timpuri cand au inceput sa filosofeze, au fost manati de mirare”.

Teza mirarii ca principal factor generator de filosofie a fost sustinuta de-a lungul intregii ist. a filosofiei, indeosebi in perioada moderna de Arthur Schopenhauer si in epoca contemporana de Karl Jaspers.

3. Domeniile (ramurile) filosofiei

1. ontologia (ontos – existenta)

2. gnoseologia (gnosis – cunoastere)

3. metodologia (metodos – drum, cale)

4. axiologia (axios – valoare)

5. praxiologia (praxis – actiune eficienta)

Exista si alte ramuri ale filosofiei care in evolutia istorica a gandirii s-au desprins si au devenit stiinte de sine statatoare. Ex. : etica, estetica, filosofia culturii, filosofia stiintei.

4. Ontologia – def., obiect, evolutie istorica

Ontologia este acea parte constitutiva a filosofiei care studiaza fundamentele existentei, nivelurile, modurile si formele de manifestare ale acesteia.

Desi preocuparile pt. o astfel de disciplina filosofica au existat inca de la Aristotel care o numea „filosofie prima” si ii atribuia ca obiect „existenta ca existenta”, termenul de ontologie a fost introdus in limbajul filosofiei abia in sec. XVII.

In decursul istoriei filosofiei, constatam ca acest termen a evoluat de la un sens larg si mai putin precizat, la un sens tot mai restrans si mai riguros, odata cu dezv. stiintelor.

Cu Socrate accentul se schimba pe filosofia socialului si in mod deosebit a umanului, existenta fiind inteleasa acum din perspectiva fiintei umane, a ratiunii ei de a fi, a perspectivei devenirii existentei sale.

5. Clasificarile ontologiilor

1. dupa natura si nr. principiilor elementelor puse la baza lumii :

a) conceptiile ontologice moniste (un singur element) – monist-materialist sau monist-idealist (idealist-obiective – esenta, cand la baza lumii sta o idee, lumea, inclusiv fiinta umana fiind creatia acestei idei ; idealist-subiective – lumea e creatia subiectului cunoscator).

b) conceptiile dualiste – la baza lumii, in acelasi timp si cu acelasi rol, doua elemente : unul de natura materiala, altul spirituala.

c) conceptiile pluraliste – pun la baza existentei cu acelasi rol mai multi factori, fie materiali, fie spirituali.

2. dupa gradul de generalitate si domeniul luat in considerare :

a) ontologii globale – ofera o explicatie unitara de ansamblu pt. intregul Univers (mega-, macro-, microunivers)

b) ontologii regionale – ofera explicatii distincte ca : ontologii ale naturii, ale socialului sau umanului.

3. dupa raporturile dintre Dumnezeu si lume :

a) conceptia teista – sustine ca Dumnezeu este primordial, ontologic si transcendent in raport cu lumea (anterior, exterior si superior lumii), este fiinta perfecta, atotputernica si infinit buna.

Pt. Aristotel, Dumnezeu repr. actul pur al creatiei initiale.

Rene Descartes l-a conceput pe Dumnezeu ca fiinta perfecta si sursa a adevarului cert.

b) conceptia panteista – care vede in Dumnezeu cauza transcedentala a lumii, si care sustine ca Dumnezeu este substanta imanenta a lucrurilor. El se confunda cu lumea (lumea este in Dumnezeu), Dumnezeu este in toate, este esenta tuturor lucrurilor.

Existentele finite nu sunt creaturi ale lui Dumnezeu ci parte din Dumnezeu.

c) conceptia ateista – neaga existenta lui Dumnezeu, afirmand ca lumea nu a fost creata de nici o persoana transcendenta si nici nu provine dintr-o entitate imanenta.

6. Concepte ontologice fundamentale - existenta

Existenta d.p.d.v. al logicii este conceptul cu sfera cea mai larga si cu continutul cel mai putin determinat.

Orice constructie filosofica ar trebui sa admita si sa postuleze o existenta.

Conceptul de existenta ca o categ. filosofica fundamentala cuprinde totalitatea obiectelor, fen. si proc. materiale si ideale, naturale si sociale ce exista si devin (se misca, se transf., se dezv.) aflata intr-o permanenta structurare si restructurare.

Analiza realitatii scoate in evidenta doua tipuri de realitate :

1. realitatea obiectiva :

a) existenta materiala naturala

b) existenta exterioara omului, dar care poarta amprenta actiunii umane

2. realitatea subiectiva – este formata din procesele cognitive, efective, volitive si atitudinale ale omului.

Realitatea subiectiva este derivata din cea obiectiva, neputand exista prin sine, ci doar ca activitate a facultatilor cognitive ale omului.

In afara de cele doua tipuri de realitate, exista si o zona a existentei in care se impletesc elemente ale realitatii obiective cat si ale celei subiective. Este chiar cazul fiintei umane, care d.p.d.v. corporal, material, apartine realitatii obiective, dar d.p.d.v. al constiintei si produselor acesteia apartine realitatii subiective.

7. Concepte ontologice fundamentale – devenirea

Existenta nu poate fi inteleasa decat ca :

a) totalitate dinamica a sistemelor materiale si ideale, aflate in interactiune ca multitudine de schimbari cantitative si transformari calitative, deci ca devenire continua in spatiu si timp.

b) devenirea repr. dimensiunea fundamentala a tot ce exista.

In fond, existenta consta in devenire, iar devenirea se real. in mod fundamental ca miscare.

Conceptul de transformare este mai larg decat cel de dezv., dar nu tot atat de complex.

Ca fenomen complex, miscarea presupune cu necesitate si momente de repaus.

Importanta repausului consta in faptul ca numai prin acceptarea lui putem explica diferentiarea calitativa a lumii.

8. Determinarea spatio-temporala a existentei

Spatiul si timpul sunt modalitati obiective, fundamentale ale existentei de „a fi” si de a se manifesta o existenta.

In afara timpului este tot atat de absurda ca si o existenta in afara spatiului.

Spatiul desemneaza totalitatea raporturilor de coexistenta dintre obiecte si fenomene sub aspectul formei, distantei, ordinii si pozitiei lor.

Caracteristicile spatiului : - tridimensionalitatea, - reversibilitatea, - simetria

Timpul desemneaza durata de fiintare a obiectelor si fenomenelor, precum si totalitatea raporturilor de succesiune si simultaneitate dintre ele.

Caracteristicile timpului : - unidimensionalitatea, - ireversibilitatea, - asimetria (trecutul influenteaza viitorul dar nu este influentat la randul sau de viitor, trecutul este cert si mai apropiat de prezent decat viitorul care este probabil si incert)

Spatiul si timpul au si propr. comune :

- caracter obiectiv, - caracter contradictoriu

Spatiul si timpul fizic (cosmic)

Spatiul si timpul biologic (caracteristica a lumii vii) – spatiul se refera la nivelul de raspandire a fiecarei specii, iar timpul se refera la periodicitatea, ritmul si durata proceselor biologice.

Spatiul si timpul psihic – sunt cadrele trairilor noastre ca oameni. Spatiul se refera la elementele vietii constiente a omului, la sentimente, cunostinte, valori. Timpul psihic repr. un raport intre timpul fizic extern obiectiv si timpul individual.

De multe ori intuim ca placerea este o clipa, pe cand durerea are durata.

Arthur Schopenhauer spunea ca „numai preocuparea omului vulgar este sa treaca timpul”.

George Calinescu spunea ca „plictiseala provine din putinatatea bogatiei sufletesti”.

Spatiul si timpul social – spatiul desemneaza ansamblul conditiilor de loc, intindere si desfasurare a actiunii umane, a structurilor si proceselor sociale.

Timpul desemneaza durata si succesiunea fen. sociale, ritmul evolutiei si densitatea evenimentelor soc. pe unitatea de timp fizic.

9. Viziunea sistemica asupra realitatii

Viziunea structural sistemica asupra existentei se bazeaza pe triada sistem – structura – functie, in cercetarea tuturor ansamblurilor organizate care dau continut si sens intregii existente.

10. Sistem – def., caracteristici, clasificari

„Sistemul este un ansamblu de elemente aflate in interactiune.”(Ludwig von Bertalanffy)

D.p.d.v. calitativ, sistemul este altceva decat pur si simplu suma elementelor comp. Organismul uman nu rezulta pur si simplu din impreunarea in acelasi recipient a substantelor chimice din care acesta este compus.

Rezulta ca in general, orice sistem are drept caracteristici :

- integralitatea ca si reversul ei – structuralitatea

- relativitatea

- istoricitatea

- autoreglarea

Clasificarea sistemelor :

- dupa gradul de coeziune (- sisteme sumative – spectatorii din sala – daca un spectator paraseste sala, spectacolul, echilibrul sistemului, nu are de suferit, - sisteme integrative – artistii ce joaca pe scena)

- dupa natura elementelor si interactiunilor (- sisteme materiale [naturale si artificiale], - sisteme ideale [ca produs al constiintei umane], - sisteme mixte de tipul „om”, care biologic este material, iar d.p.d.v. al constiintei este spiritual [ideal]

- dupa raportul lor cu mediul ambiant (- sisteme inchise, - sisteme deschise)

11. Structura – raportul dintre elemente si structura

Structura repr. modul de organizare a interactiunii, ansamblul relatiilor dintre elementele unui sistem care ii determina functionalitatea.

Raportul dintre elemente si structura poate fi exprimat in :

a) rolul determinant al elementelor fata de structura

b) independenta relativa a structurii fata de elementele comp.

c) influenta activa inversa a structurii asupra elementelor

12. Importanta notiunilor sistem – structura – functie

Consta in faptul ca categoriile enuntate permit :

1. intelegerea capacitatii existentei de a se organiza in sisteme ierarhizate, ceea ce conduce la formarea unei viziuni sistemice asupra realitatii

2. notiunile enuntate constituie temeiul unor metode caracteristice stiintei contemporane, printre care un loc aparte il ocupa metoda structurala

3. pe temeiul conceptelor enuntate a fost construita o teorie generala a sistemelor care intereseaza toate domeniile cunoasterii umane si care opereaza cu modele explicative noi.

13. Caracterizarea generala a determinismului, specificul determinismului social

Determinismul este o parte integranta esentiala, un capitol central al ontologiei. El se refera la caracterul unei ordini si explicarea mecanismelor acestei ordini.

Definim determinismul soc. ca fiind acea conceptie conform careia in viata soc. domneste o anumita ordine, in sensul ca fiintarea si dezv. societatii se bazeaza pe necesitati conjugate cu intamplari, ca societatea este guvernata de legi obiective proprii.

Cea mai imp. particularitate a det. soc. consta in faptul ca in domeniul vietii soc. nu se intampla nimic fara actiunea si influenta umana.

14. Categoriile determinismului – cauzalitatea

Cauzalitatea este legatura dintre cauza si efect, raportul de cauzalitate, legatura de determinare in baza careia efectul cauzat este consecinta actiunii cauzale.

Relatia de succesiune consta in faptul ca intotdeauna cauza precede efectul.

Relatia genetica semnifica faptul ca actiunea cauzei implica cu necesitate producerea efectului.

O anumita cauza produce cu necesitate, intotdeauna si pretutindeni acelasi efect, daca sunt prezente aceleasi conditii. Variatia conditiilor determina variatia efectelor acelorasi cauze.

In producerea unui efect, de cele mai multe ori actioneaza mai multe cauze, de aceea cercetatorul tre. sa sesizeze cauza principala, sau, mai profund, cum spunea Baruch Spinoza, sa sesizeze cauza cauzala.

15. Categoriile determinismului – necesitatea si intamplarea

Necesitatea este categ. filosofica ce desemneaza propr. obiectelor, fen. si proc. de a se prod. in mod inevitabil, obligatoriu, datorita unor cauze si conditii constante de a evolua intr-un anumit fel si nu in altul. Ea este inevitabila, constanta si stabila.

Intamplarea este categ. filosofica ce desemneaza propr. obiectelor, fen. si proc. de a se produce sau nu, de a evolua intr-un fel sau altul.

Necesitatea si intamplarea se pot transforma una in cealalta, adica ceea ce in anumite conditii este intamplator, in alte conditii devine necesar (si invers).

Necesitatea isi croieste drumul sau firesc prin multimea de intamplari.

Atat necesitatea cat si intamplarea au un caracter cauzal.

16. Categoriile determinismului – posibilitate, realitate, probabilitate

Realitatea este categ. filosofica ce desemneaza starea de fapt a oricarui obiect, fen. sau proces. Ea se refera la fen. infaptuite, existente in prezent, aflate deci in faza lor de manifestare activa.

Categ. de posibilitate desemneaza totalitatea starilor virtuale ale unui fen., stari in care fen. poate trece, dar pt. care in prezent nu exista conditii suficiente de realizare.

Posibilitatea este starea virtuala a unui sistem, adica a unui sistem sau starea de potenta la activitate.

Realitatea, posibilitatea si imposibilitatea sunt categ. ce desemneaza stari calitative ale existentei.

Ele privesc modalitatile de a fi sau de a deveni ale acesteia.

Probabilitatea este un concept ce exprima cantitativ frecventa transformarii posibilitatii in realitate in ansamblurile (procesele) complexe statistice. Se exprima matematic printr-o ecuatie de frecventa ca raport intre nr. de cazuri de realizare efectiva a unui eveniment si nr. de cazuri posibile.

17. Categoriile determinismului – legea

Legea este categ. filosofica ce desemneaza acel raport obiectiv, necesar, general, relativ stabil si repetabil, intre laturile interne ale oricarui obiect, fenomen, proces, intre acestea ca si intre ele si proprietatile lor.

Legea fizica exprima numai ceea ce este, se intampla si corespunde in mod necesar intregii realitati ; daca un singur fapt ar contrazice o lege fizica, aceasta nu ar mai avea nici o valoare de lege.

Legea juridica, dimpotriva, nu isi trage adevarul din fenomene ; nu exprima ceea ce este ci ceea ce trebuie sa fie. Legea juridica este subiectiva prin excelenta, adica apare si dispare dupa vointa oamenilor.

Legi obiective : legi universale, generale, particulare, ale naturii, ale societatii, ale gandirii, dinamice, statice.

18. Conceptul de cunoastere – definire si specific

Prin termenul gen. de cunoastere vizam un fen. socio-uman extrem de complex, un domeniu vast al raporturilor dintre realitate si om.

Cunoasterea repr. procesul elaborarii cunostintelor, al producerii ideilor sau enunturilor.

Cunoasterea este un proces complex in care omul este subiectul, agentul cunoscator, iar realitatea este obiectul cunoasterii.

19. Obiect si subiect in cunoastere

1. Obiectul cunoasterii – orice cunoastere este o relatie intre un ceva care este supus si un cineva care opereaza cunoasterea.

De pe pozitii idealist obiective – Platon considera ca obiectul de ultima analiza al cunoasterii il constituie lumea ideilor, sfera arhetipurilor, iar scopul cunoasterii ar fi sesizarea prin anamneza (reamintire a eternitatii, frumusetii si perfectiunii lumii ideilor).

- unii dintre filosofii gandirii medievale afirmau ca ob. de cunoscut este Dumnezeu, natura si atributele lui, iar calea cunoasterii este pt. unii revelatia, pt. altii sentimentul iubirii, iar pt. altii chiar ratiunea.

- in filosofia hegeliana cun. apare ca avand drept ob. ideea absoluta, metamorfoza, transformarile autodevenirii ei dialectice.

De pe pozitii gnoseologice cun. apare ca fiind inscrisa in orizonturile subiectivitatii umane, nu numai prin mijloacele realizarii, ci chiar prin ob. ei, cun. nu se confrunta si nu exprima realitati obiective si ea reflecta continuturi pe care ea insasi le detine sau le pune ca ob. al investigarii.

2. Subiectul cunoasterii – este omul, numai el detine structurile si functiunile necesare producerii de idei, este singura fiinta naturala capabila de acte propriu-zis gnoseologice.

In calitatea lui de fiinta constienta, dimensiunea care-l defineste pe om ca sub. al cun. este rationalitatea, gandirea prin care intelegem sistemul de structuri si operatiuni care ii permit sa prelucreze informatia in maniera logica.

20. Cunoasterea comuna, cun. stiintifica

Cun. comuna s-a constituit in raport cu practica cotidiana a omului, care i-a asigurat integrarea in mediul sau, natural si soc., cun. comuna cuprinzand cunostinte despre acest mediu, exprimate prin limbajul natural.

Cun. comuna sta la baza cun. stiintifice pe care a premerso si pe care o alimenteaza continuu cu noi probleme si sugestii.

La nivelul cun. stiintifice intalnim urm. structura :

- cun. prin observare directa

- cun. prin experiment

- cun. teoretica

21. Adevarul – definire si caracteristici

Adevarul este valoarea suprema a cunoasterii ; dat. acestui fapt, conceptul de ad. ocupa locul central in cadrul teoriei cunoasterii.

- ad. este o propr. exclusiva si nemijlocita a obiectului cunoasterii – se poate aprecia ca aceasta orientare este gresita pt. ca face confuzie intre planul existential si planul cognitiv si aceasta deoarece ad. nu este identic cu obiectele, fen. si proc., cu propr. si structura lor, adica nu putem spune ca un lucru este ad. sau fals, ci putem spune ca el exista sau nu exista.

- ad. este o propr. exclusiva a constiintei subiectului cunoscator – daca ad. nu poate fi o propr. intrinseca a lucrurilor, se naste intrebarea : „El, adevarul, poate fi o propr. a constiintei ?” – raspunsul e negativ, in fond aceasta ar insemna ca fiecare constiinta sa aiba setul sau de adevaruri. Ar insemna ca ad. sa fie coborat la rang de opinie, de parere personala si identificat cu aceasta.

22. Caracterul obiectiv al adevarului, procesualitatea dobandirii adevarului

- caracterul obiectiv al ad. – def. ad. drept concordanta a continutului informational al cunostintelor noastre cu starea de fapt reala la care se refera, inseamna implicit recunoasterea caracterului sau obiectiv.

Desi dobandit de sub. cunoscator, este prin continutul sau independent de acesta, in sensul ca ad. reda fara denaturari, propr. si structura ob., fen. si proc.

In forma, adevarul este subiectiv, iar in continut el este obiectiv.

- caracterul procesual al dobandirii adevarului – procesul cunoasterii este complex, continuu si se manifesta ca o tendinta mereu reinnoita si niciodata realizata definitiv. Aceasta datorita pe de-o parte infinitatii ob. cunoasterii, iar pe de alta parte a posibilitatilor limitate de cunoastere a subiectilor concreti.

23. Caracterul relativ si absolut al adevarului

- caracterul procesual al dobandirii adevarului (ad. relativ si ad. absolut)

- prin ad. relativ se intelege acel ad. (obiectiv in continutul lui), care reflectand corect realitatea este totusi partial, limitat, incomplet, susceptibil de perfectionare, de adancire si de completare ulterioara.

- prin ad. absolut se intelege ad. obiectiv in forma sa deplina, desavarsita, care nu mai este susceptibil de aprofundare, precizare, completare ulterioara. Ad. absolut exista in fiecare ad. relativ sub forma „elementelor” de ad. absolut, care, spre deosebire de restul continutului ad. rel. nu se schimba in fiecare moment ist.

24. Caracterul concret al adevarului

- caracterul concret al ad. – consta in faptul ca nu putem niciodata face abstractie de determinarile spatio-temporale in care exista si se manifesta obiectele, fen. si proc.

Adevarul are intotdeauna un caracter concret.

25. Criteriile adevarului

- criteriul corespondenta – este deosebit de imp. si are deplina valabilitate in testarea ad.

El se refera la locul si rolul practicii in cunoastere, care la nivelul cunoasterii comune permite sa deosebim judecatile adevarate de cele neadevarate.

- criteriul coerentei logice – este cel mai imp. crit. utilizat in stiintele deductive, precum matematica sau logica.

El consta in faptul ca o opinie este ad. atunci cand ea concorda cu celelalte opinii.

26. Tipuri de adevar

1. dupa modalitatile fundamentale ale cunoasterii teoretice, sistematizate, specializate si din perspectiva formelor constiintei sociale : a) ad. stiintific, b) ad. artistic, c) ad. filosofic, d) ad. juridic.

2. la randul sau ad. stiintific poate fi ad. formal si ad. factual.

3. dupa ramurile stiintei : ad. logic, matematic, moral, juridic.

4. aplicand un criteriu logic tuturor ad. din st. putem separa ad. analitic de ad. sintetic.

27. Valoarea – definire, origine si evolutie istorica

homo estimans - omul care apreciaza, valorizeaza

Valorile nu sunt concepte, nu sunt cuvinte, nu sunt judecati sau rationamente ca atare, nu sunt lucruri, nu se pot confunda cu purtatorii lor (marmura unei statui nu este o valoare si nici macar figura sculptata in ea, ci doar semnificatiile pe care le sugereaza), nu sunt fenomene psihice ca atare.

Valorile sunt calitati pe care le capata pt. om elemente ale realitatii privite prin prisma unei atitudini.

Valorile exprima pretuirea acordata de catre o colectivitate umana unor ob., procese, actiuni in virtutea capacitatii lor de a satisface trebuintele, aspiratiile, idealurile acelei colectivitati.

Definim valoarea ca acea relatie sociala in care se exprima pretuirea unor lucruri, insusiri, procese, actiuni, de catre o comunitate umana in virtutea unor corespondente cu necesitatile sociale si idealurile generate de acestea.

28. Sistemul de valori – structura

Domeniul valorilor se caract. prin pluritatea de valori ca si prin multitudinea relatiilor reciproce.

Tipuri de valori :

1. daca luam drept criteriu domeniul in care exista si se manifesta, deosebim valori economice (avutie, prosperitate, bunastare), v. politice (democratie, libertate, pluralism), v. juridice (dreptate, legalitate, raspundere), v. morale (bine, cinste, omenie, responsabilitate), v. artistice (frumos, sublim, tragic), v. stiintifice (adevar, certitudine, obiectivitate), v. filosofice (ideal, fericire, umanism), v. religioase (divin, sacru)

2. daca luam drept criteriu rolul lor valorile pot fi : v. scop (v. fundamentale – fericirea, realizarea umana), v. mijloc, instrumentale.

3. dupa gradul de impact cu societatea : v. sociale, precum cele politice sau morale si v. individuale, precum sanatatea, dorinta de autodepasire.

4. dupa purtatorul lor : v. ale lucrurilor si valoarea persoanelor.

5. dupa gradul de stabilitate : v. perene.

29. Rolul valorilor in viata sociala si cea individuala

In viata soc. valorile au in primul rand rolul de a conserva structurile sociale. Valorile indeplinesc rol de orientare a actiunii umane, apoi pe cel de motivare in sensul ca actiunea umana este precedata de selectarea, ierarhizarea, motivarea si corelarea necesitatilor si aspiratiilor cu diverse modele de actiune sociala.

Sensul actelor umane savarsite la nivel de individ nu poate fi inteles in afara sistemului de valori.

Functionalitatea valorilor consta in capac. pe care ele o au de a ajuta individul sa rezolve probleme ale diferitelor situatii oferindu-i un complex de solutii.

Rupt de mediul de lume a valorilor, omul nu se realizeaza ca om si ramane in stadiul de animalitate.

Valoarea genereaza, cenzureaza si masoara gradul de angajare a individului in procesul integrarii sale sociale.

30. Praxeologia – obiect si problematica

Disciplina filosofica care isi propune sa se constituie intr-o teorie generala a adecvarii obiectului la subiect se numeste praxeologie.

Problema centrala a prax. consta in formularea unor reguli si norme de obiectivare eficienta a subiectului in vederea subiectivarii maxime a obiectului.

Prax. se defineste de catre insisi autorii ei ca stiinta generala a actiunii eficiente.

Prax. a fost si ramane o disciplina fil., aceasta pt. ca fil. in acceptiunea sa de conceptie generala are o pronuntata functie praxeologica, intrucat ea isi propune nu numai sa interpreteze lumea, dar sa o si transforme.

31. Continutul categoriilor de motivatie si interes

D.p.d.v. al determinarii sale, actiunea umana are la baza o serie de factori dintre care evidentiem :

1. motivatiile

- motivatia nomologica – demersul explicativ nomologic menit a descoperi legile obiectului de transformat poarta denumirea de indicatie prax.

- m. psihologica – un rol deosebit revine factorilor psihici precum : pasiunea, hotararea, care cointereseaza agentul in efectuarea unei actiuni.

- m. axiologica – un rol deosebit il au judecatile de valoare, pe baza carora se instituie comenzile care in prax. se numesc prop. imperative.

- m. teleologica – ne dezvaluie faptul ca scopul ca dimensiune a comportamentului uman intervine ca o constanta generala in determinarea actiunii eficiente.

2. interesele – toate tipurile de motivatii ale actiunii se intemeiaza la randul lor cauzal pe interesele oamenilor.

Prax. abordeaza categ. de interes tinand seama de conditionarea intereselor de catre factori obiectivi si subiectivi, individuali si sociali.

32. Structura actiunii umane eficienta – lantul praxiologic

Oamenii actioneaza in conformitate cu o gama numeroasa de mobiluri, obiective si subiective, din care prevaleaza in general in mod necesar mobilurile obiective, insa acestea nu act. niciodata independent de mobilurile subiective izvorate din interese individuale. Interesele conditioneaza intreaga gama de motivatii ale actiunii.

Ele pot fi astfel concepute drept o cauza a cauzelor in raport cu cele 4 tipuri de motivatii care la randul lor exercita un rol cauzal in raport cu structura si dinamica actiunii umane eficiente.

†