J. D. SALINGER

 

 

DE VEGHE IN LANUL DE SECARA ( THE CATCHER IN THE RYE )

 

[...]

   Totusi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era ca toate ramaneau intotdeauna pe loc. Nimic nu se misca. Te puteai duce la muzeu si de o suta de mii de ori si tot gaseai eschimosul pescuind, dupa ce tocmai prinsese 2 pesti, pasarile zburand spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase si picioarele lor subtiri, band apa la izvor, si femeia indiana cu sanii goi tesand aceeasi patura. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai batran sau, ma rog... Nu asta. dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecuta nu-l avusesesi sau fetita care-ti fusese pereche ultima data se imbolnavise de scarlatina si acum aveai alta pereche. Sau nu eram insotiti de domnisoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau ii auzisesi pe parinti certandu-se groaznic in baie sau pur si simplu trecusesi pe langa o baltoaca cu benzina in care vazusesi un curcubeu. Vreau sa spun ca erai cumva altfel – nu pot sa va explic ce vreau sa spun. Si chiar dac-as putea, nu stiu sigur dac-as vrea.

[...]

   - Mie mi-e sila. Mama, ce sila mi-e ! i-am spus. Dar nu mi-e sila numai de scoala. Mi-e sila de tot. De viata din New York si de tot. De taxiuri, de autobuzele care circula pe Madison Avenue, cu taxatorii si lumea care urla la tine sa cobori prin spate. Mi-e sila sa fiu prezentat unor papitoi care spun de sotii Lunt ca-s ingeri. Mi-e sila sa ma plimb in sus si-n jos cu ascensorul, cand de fapt vreau sa ies in strada. Mi-e sila de probele fara sfarsit, cand imi fac pantaloni la Brooks, si de oamenii care...

   - Te rog sa nu mai tipi, mi-a spus Sally, ceea ce era foarte nostim, fiindca nu tipam deloc.

   - Uite, sa luam de exemplu masinile, i-am zis, cu o voce foarte scazuta. Majoritatea oamenilor se prapadesc dupa masini. Fac drame daca masina lor are cea mai mica zgarietura si vorbesc mereu de cat consuma la suta de mile, si, cum isi cumpara o masina noua, incep sa se si gandeasca sa o schimbe cu un tip si mai nou. Mie nu-mi plac nici macar masinile vechi. Adica nu ma intereseaza. As prefera de o mie de ori un pacatos de cal. Caii, cel putin, au ceva uman ! Cu un cal, poti sa... ce naiba...

   - Sa mor daca inteleg despre ce vorbesti, m-a intrerupt Sally. Sari de la una la alta... [...]

Eu nu trag nici un fel de foloase din nimic. Nu sunt in stare. Sunt intr-o forma proasta, imputita.

   - Sa stii ca esti.

   Si, deodata, mi-a venit o idee.

   - Asculta, i-am spus. Am o idee. Ce-ar fi sa iesim naibii de aici ? Uite la ce m-am gandit. Cunosc un tip din Greenwich Village care ne poate imprumuta masina lui pentru vreo doua saptamani. Am fost colegi de scoala si-mi mai datoreaza si acum 10 dolari. Uite ce putem face. Maine dimineata facem o excursie in Massachusetts si in Vermont si prin imprejurimi. E nemaipomenit de frumos acolo, zau ca da.

   Ma infierbantasem ingrozitor si, cu cat ma gandeam mai tare la asta, cu atat ma infierbantam mai rau. Am intins mana si am apucat mana lui Sally. Tampit mai eram !

   - Vorbesc serios, am continuat. Am vreo suta optzeci de dolari la banca. Pot sa-i scot maine maine dimineata cand se deschide si pe urma ma duc sa iau masina de la tipul de care-ti spuneam. Vorbesc serios. Am putea sa stam la cabanele alea turistice pe care le gasesti la tot pasul pe sosea. Am sta acolo cat ne-ar tine banii. Pe urma, dupa ce ne-ar lasa banii, as putea sa gasesc ceva de lucru si am putea sa locuim undeva, pe marginea unui parau si asa mai departe si mai tarziu ne-am casatori, sau asa ceva. Iarna as taia singur lemnele de care am avea nevoie si tot. Zau ! Am putea s-o ducem minunat ! Ce spui ? Hai, zau ! Ce parere ai ? Pleci cu mine ? Te rog !

   - Nu se face un lucru ca asta, mi-a zis Sally.

   Parea ingrozitor de furioasa.

   - De ce nu ? De ce naiba nu se face ?

   - Te rog sa nu mai tipi la mine.

   Vorbea aiurea, fiindca nici macar nu tipam la ea.

   - De ce nu se poate ? Spune, de ce ?

   - Fiindca nu se poate, d-asta ! In primul rand pentru ca, de fapt, suntem niste copii. Si te-ai  gandit macar o clipa ce faci daca nu gasesti o slujba cand ne lasa banii ? Am muri de foame. Toata povestea-i atat de absurda, incat nici macar...

   - Nu-i adevarat, nu-i absurda. Gasesc eu de lucru. N-avea nici o grija. Nu-i nevoie sa-ti faci griji. Ce te-a apucat ? Nu vrei sa mergi cu mine ? Daca nu vrei, spune.

   - Nu-i vorba de asta. nu-i deloc vorba de asta, mi-a explicat Sally.

   Intr-un fel incepusem s-o urasc.

   - O s-avem timp, slava Domnului, sa facem lucrurile astea – toate lucrurile astea. Vreau sa spun dupa ce termini scoala si asa mai departe si daca ne casatorim si tot restul... or sa fie mii de locuri minunate pe care sa le vizitam. Tu nu faci decat sa...

   - Nu, n-or sa fie mii de locuri minunate. Nici gand ! O sa fie cu totul altfel, i-am raspuns.

   Incepusem iar sa ma intristez ingrozitor.

   - Ce-ai spus ? N-am auzit ! Intai urli la mine, si pe urma...

   - Am spus ca n-o sa fie nici un loc minunat unde sa mergem dupa ce termin scoala si tot restul. Deschide urechile. O sa fie cu totul altfel. O sa trebuiasca sa coboram cu ascensorul si sa avem o gramada de bagaje si de lucruri. O sa trebuiasca sa telefonam, sa ne luam ramas bun de la toate cunostintele si pe urma sa le trimitem vederi de la hotelurile unde o sa stam. Si o sa lucrez intr-un birou si o sa castig o gramada de bani si o sa ma duc la slujba cu taxiul sau cu autobuzele de pe Madison Avenue si o sa citesc ziarele si o sa joc tot timpul bridge si o sa ma duc la cinema, sa vad o groaza de documentare si forspanuri si jurnale de actualitati cretine. Jurnale de actualitati. Mama, Doamne. Sunt intotdeauna pline de curse tampite de cai si de cucoane care sparg sticle de sampanie la botezul unui vas sau de cimpanzei cu pantalonasi care se plimba pe bicicleta. N-o sa fie deloc acelasi lucru. Dar tu nu intelegi nimic din ce-ti spun.

   - Poate ca nu inteleg ! Dar poate ca nu intelegi nici tu, mi-a replicat Sally.

[...]

   Phoebe a spus ceva, dar n-am auzit ce. Isi varase nasul in perna si n-am putut s-aud.
   - Ce-ai spus ? am intrebat-o. Scoate nasul din perna, ca asa nu te aud.
   - Tie nu-ti place nimic.
   Cuvintele ei m-au intristat si mai rau.
   - Ba da ! Ba da ! Sigur ca-mi place. Nu mai spune asta. De ce naiba spui asta ?
   - Fiindca-i adevarat. Nu-ti place nici o scoala din lume. Nu-ti place asta, nu-ti place aia, nimic nu-ti place.
   - Ba da ! Uite, vezi, gresesti... aicea gresesti. De ce naiba ai spus asta ?
   Mama, ce ma intrista.
   - Fiindca asa e, mi-a raspuns. Uite, da-mi un exemplu.
   - Un exemplu ? Un exemplu de lucru care-mi place ? Bine !
   Din nenorocire, insa, nu ma puteam concentra. Uneori ti-e greu sa te concentrezi.
   - Adica un lucru care-mi place foarte mult ? am intrebat-o.
   Dar nu mi-a raspuns. Statea ghemuita intr-o pozitie absurda, tocmai la celalalt capat al patului. Era la vreo mie de mile distanta.
   - Hai, raspunde-mi, am insistat. Un lucru care-mi place foarte mult sau pur si simplu un lucru care-mi place ?
   - Unul care-ti place foarte mult.
   - Bine, i-am zis.
   Nenorocirea era ca nu eram in stare sa ma concentrez. Singurul lucru care-mi venea in minte erau cele doua calugarite care strangeau bani in cosuletele alea vechi de paie. Mai ales cea cu ochelarii cu rame de fier. Si baiatul pe care-l cunoscusem la Elkton Hills. Era un baiat la Elkton Hills pe care-l chema James Castle, care n-a vrut sa retraga ceea ce spusese despre un alt baiat, unul Phil Stabile, care era foarte increzut. James Castle spusese ca-i foarte increzut, si un prieten imputit de-al lui Phil Stabile s-a dus si l-a turnat. Atunci Stabile, cu alti 6 baieti - niste brute imputite - s-au dus in caamera lui James Castle, au intrat, au incuiat usa si au incercat sa-l faca sa-si retraga cuvintele, dar el a refuzat. Si atunci au inceput sa-l aranjeze. Nu vreau sa va spun ce i-au facut - e prea dezgustator -, dar James Castle tot n-a vrut sa-si retraga cuvintele. Si daca l-ati fi vazut. Era un tip maruntel, pirpiriu, numai piele si os, cu incheieturile de la mana groase cam cat un creion. Si stiti ce-a facut pana la urma ? In loc sa-si retraga cuvintele, a sarit pe fereastra. Eu eram sub dus si era galagie, dar tot am auzit cand a cazut. Numai ca mi-am inchipuit ca picase ceva pe fereastra - un radio sau un birou sau, ma rog, altceva, dar nu un baiat. Pe urma i-am auzit pe toti alergand pe culoar si coborand scarile in fuga mare, asa ca mi-am pus halatul de baie si am alergat si eu jos, unde l-am gasit pe James Castle zacand acolo pe treptele de piatra. Era mort, si peste tot erau numai dinti sfaramati si sange, si nimeni nici macar nu se apropia de el. Era imbracat cu un pulovar pe gat, pe care i-l imprumutasem eu. Si stiti ce-au facut tipii care fusesera in camera cu el ? I-au eliminat. Atata tot. N-au facut nici macar puscarie.
   Asta era cam tot ce mi-a venit in minte. Cele doua calugarite, pe care le vazusem de dimineata si baiatul acela, James Castle, pe care-l cunoscusem la Elkton Hills. Si, daca vreti sa stiti, partea nostima e ca pe James Castle aproape nici nu-l cunosteam. Era un tip foarte tacut. Era in grupa mare de matematica, dar statea in cealalta parte a clasei si nu se ridica aproape niciodata sa spuna lectia sau sa iasa la tabla sau mai stiu eu ce. Sunt baieti d-astia care nu se scoala niciodata sa spuna lectia sau sa iasa la tabla. Cred ca singura data cand am discutat mai mult cu el a fost cand mi-a cerut sa-i imprumut pulovarul meu pe gat. Cand mi l-a cerut, era sa cad jos de mirare. Mi-aduc aminte ca ma spalam pe dinti in spalator. Mi-a spus ca vine var-su sa-l plimbe cu masina. Nici macar nu banuiam ca stie ca am un pulovar pe gat. Singurul lucru pe care-l stiam despre el era ca, in catalog, numele lui venea intotdeauna inainte de-al meu. Parc-aud si acum : Cabel R., Cabel W., Castle, Caulfield. Si, daca vreti sa stiti, era cat pe-aci sa nici nu-i imprumut pulovarul. Pentru ca nu-l cunosteam destul.
   - Ce-ai zis ? am intrebat-o pe Phoebe.
   Imi spusese ceva, dar n-o auzisem.
   - Nu poti gasi nici un singur lucru.
   - Ba da, pot. Pot.
   - Atunci spune.
   - Uite, de pilda, imi place Allie, i-am zis. Si-mi place sa fac ce fac acum. Sa stau aici cu tine, sa vorbesc si sa ma gandesc la lucruri si...
   - Allie a murit... Intotdeauna spui asta! Daca un om a murit si asa mai departe si e in cer, atunci nu e...
   - Stiu c-a murit. Crezi ca nu stiu ? Dar tot poate sa-mi placa. Nu ? Dar nu-ti inchipui ca un om inceteaza sa-ti mai placa dac-a murit, ce Dumnezeu ? Mai ales cand a fost de o mie de ori mai dragut decat oamenii pe care-i cunosti si sunt vii si, ma rog !...
   Phoebe n-a mai spus nimic. Cand n-are replica, nu mai sufla nici o vorba.
   - In orice caz, imi place cum e acum. Vreau sa spun acum, acum, cand stau cu tine de vorba si facem bancuri si...
   - Dar asta nu-i ceva serios... ceva... adevarat.
   - Cum nu e ? Este ! De ce naiba spui ca nu e ? Oamenii nu cred niciodata ca lucrurile serioase sunt serioase. Mama ei de treaba, m-am saturat pana-n gat de toate astea.
   - Nu mai injura. Bine, hai, spune-mi altceva. Uite, de pilda, spune-mi ce vrei sa te faci ? Om de stiinta, avocat, sau ce ?
   - Nu pot sa ma fac om de stiinta. N-am nici un talent la stiinta.
   - Atunci avocat... ca tata.
   - Avocat ! N-am nimic impotriva avocatilor, dar nu ma tenteaza, i-am zis, adica-i o meserie frumoasa cand isi bat capul sa scape cu viata oamenii nevinovati sau alte lucruri d-astea, dar de obicei cand esti avocat nu faci lucruri d-astea. De obicei, castigi o gramada de bani si joci golf si bridge si-ti cumperi masini si bei Martini si arati ca un om important. Si pe urma, chiar daca salvezi vietile oamenilor si tot, de unde stii ca o faci fiindca vrei intr-adevar sa le salvezi, si nu pentru ca vrei sa arati ca esti un avocat mare, pe care toata lumea, toti reporterii il bat pe umar si-l felicita la tribunal dupa ce se termina cate un pacatos de proces, asa cum se intampla in filmele alea imputite ! De unde stii ca nu esti un mare demagog ? Din nenorocire, n-ai de unde.
   Nu prea sunt convins ca Phoebe a inteles ce vroiam sa spun. E inca mica. Dar macar ma asculta. Si cand cineva te asculta, tot e bine.
   - Te omoara tata. Te omoara, mi-a zis.
   Dar n-o ascultam. Ma gandeam la altceva - la ceva nastrusnic.
   - Stii ce mi-ar placea mie sa fiu ? am intrebat-o. Stii ce-as vrea sa fiu, daca as putea sa aleg ?
   - Ce ? Si nu mai injura.
   - Stii cantecul ala : Daca cineva prinde pe careva venind prin lanul de secara. Mi-ar placea...
   - E Daca cineva intalneste pe careva venind prin lanul de secara, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns. (Versul este din poezia Coming through the Rye, inspirata dintr-un vechi cantec popular englez)
   - Stiu ca-i o poezie de Robert Burns.
   Avea dreptate. E „Daca cineva intalneste pe careva venind prin lanul de secara". Dar atunci nu stiam.
   - Am crezut ca-i Daca cineva prinde pe careva, i-am zis. In orice caz, in mintea mea am vazut o multime de copii mititei jucand un joc in lanul intins de secara. Mii de copii - si nimeni in jur, adica nici un om mare, in afara de mine. Si eu stau la marginea unei prapastii ametitoare. Si stii ce fac ? Prind copiii sa nu cada in prapastie. vreau sa spun, cand alearga si nu se uita unde merg, trebuie sa le ies in cale si sa-i prind. Asta as face toata ziua. As sta de veghe in lanul de secara. Stiu ca-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Stiu ca-i o nebunie.
   Mult timp, Phoebe n-a scos nici o vorba. Apoi, cand in sfarsit a vorbit, a spus doar atat :
   - O sa te omoare tata.

   - Ei si ? las’ sa ma omoare. Nu-mi pasa !

[...]

   Cafeaua imi mai potolise stomacul, dar capul continua sa ma doara infiorator.

   Domnul Antolini si-a aprins o alta tigara – fuma ca un nebun -, apoi mi-a spus :

   - Adevarul e ca nu stiu ce dracu’ sa-ti spun, Holden.

   - Stiu. E foarte greu de vorbit cu mine. Imi dau seama de asta.

   - Am sentimentul ca te indrepti spre o prapastie ingrozitoare, ingrozitoare. Nu stiu nici eu prea bine ce fel de... Ma asculti ?

   - Da.

   Se vedea cat de colo ca incerca sa se concentreze si asa mai departe.

   - S-ar putea sa ajungi, la 30 de ani, sa stai intr-un bar si sa urasti pe oricine intra si pare sa fi jucat fotbal la universitate. S-ar putea sa prinzi atata cultura cat sa urasti oamenii care vorbes gresit gramatical. Sau s-ar putea sa ajungi contopist intr-un birou si sa arunci clame in capul stenografei de langa tine. Nu stiu. Dar iti dai cat de cat seama ce vreau sa spun ?

   - Da. Sigur, i-am zis.

   Bineinteles ca intelegeam.

   - Dar gresiti in povestea aceea cu uratul. Vreau sa spun, in legatura cu faptul c-am sa ajung sa urasc toti fotbalistii si tot. Zau ca gresiti. Sa stiti ca nu prea sunt oameni pe care sa-i urasc. Mi se intampla – e drept – sa urasc pe cate unul un timp, putina vreme, cum s-a intamplat cu baiatul acela, Stradlater, pe care l-am cunoscut la Pencey, sau cu celalalt baiat, Robert Ackley. Ii uram eu cateodata – e adevarat, dar nu tinea prea mult. Dupa un timp, daca nu-i vedeam si daca nu veneau in camera mea sau daca nu-i intalneam o zi, doua in sufragerie, incepea sa mi se faca dor de ei. Imi lipseau.

   Domnul Antolini n-a mai spus nimic un timp. S-a ridicat sa-si mai puna un cub de gheata in pahar, apoi s-a asezat la loc. Se vedea ca era framantat de ganduri. Totusi, tare as fi dorit sa amane discutia pe a doua zi. Dar se infierbantase. Aproape intotdeauna se intampla ca oamenii sa aiba chef de discutie tocmai cand n-ai tu.

   - Bine. Asculta-ma o clipa... S-ar putea ca vorbele mele sa nu fie atat de memorabile cat as dori eu, dar intr-o zi, doua am sa-ti scriu o scrisoare in legatura cu asta. si atunci ai sa intelegi exact. In orice caz, asculta-ma !

   Se stradui din nou sa se concentreze, apoi spuse :

   - Prapastia catre care cred ca te indrepti e o prapastie deosebita, ingrozitoare. Omul care cade nu poate simti sau auzi cand a atins fundul. Cade, cade la nesfarsit. Asta se intampla cu oamenii care la un moment dat in viata au cautat ceva ce nu puteau gasi in mediul inconjurator. Sau care si-au inchipuit ca nu-l pot gasi. Si care atunci au renuntat sa mai caute. Au renuntat inca inainte de a fi inceput sa caute cu adevarat. Intelegi ?

   - Da.

   - Sigur ?

   - Sigur.

   S-a ridicat si si-a mai turnat niste pileala in pahar. Apoi s-a asezat din nou si multa vreme n-a mai spus nimic.

   - Nu vreau sa te sperii, mi-a spus, dar te vad in stare sa mori eroic, intr-un fel sau altul, pentru o cauza cu totul nedemna.

   S-a uitat la mine cu o privire ciudata. Apoi a spus :

   - Daca-ti scriu ceva, imi fagaduiesti c-o sa citesti cu atentie si c-ai sa pastrezi ce ti-am scris ?

   - Da. Sigur, i-am raspuns.

   Si chiar am pastrat hartia pe care mi-a dat-o. O mai am si acum.

   S-a dus la biroul lui, in celalalt capat al camerei si, fara sa se aseze, a inceput sa scrie ceva pe o bucata de hartie. Apoi s-a intors si s-a asezat, tinand hartia in mana.

   - E curios, dar cuvintele astea n-au fost scrise de un poet de profesie, ci de un psihanalist pe care-l cheama Wilhelm Stekel. Uite ce e... dar esti atent ?

   - Sigur ca sunt.

   - Uite ce spune el : „Caracteristica omului necopt e ca vrea sa moara eroic pentru o cauza, in timp ce caracteristica omului matur e dorinta de a trai modest in slujba ei”.

[...]

    Am hotarat sa nu mai calc niciodata pe acasa si sa nu ma mai duc niciodata la scoala. Am hotarat insa sa trec s-o vad pe Phoebe, sa-i spun la revedere si asa mai departe si sa-i dau banii de cadouri. Si pe urma, sa plec cu autostopul spre Vest. Ma gandeam sa ma duc la Tunelul Holland si sa agat o masina si pe urma alta si inca una, si inca una si in cateva zile sa ajung undeva pe coasta Pacificului, unde-i frumos si soare si unde nu ma stie nimeni si unde voi putea gasi de lucru. Ma gandeam sa lucrez la o statie de benzina, sa alimentez masinile calatorilor cu benzina si ulei. Dar, de fapt, mi-era totuna ce-o sa fac. Numai sa nu ma stie nimeni si sa nu cunosc pe nimeni. Si m-am gandit sa pretind ca sunt surdomut. Asa cel putin n-o sa mai fiu silit sa fac conversatii cretine si inutile cu nimeni. Si daca cineva are sa vrea sa-mi spuna ceva, va trebui sa scrie totul pe o bucatica de hartie si sa mi-o dea. Dupa un timp, isi vor pierde rabdarea sa tot scrie fiecare vorba si atunci se va ispravi pentru totdeauna cu conversatiile. Toata lumea o sa creada ca sunt un biet amarat de surdomut si o sa ma lase in pace. O sa ma lase sa pun benzina si ulei in masinile lor pacatoase si o sa-mi dea o leafa si asa mai departe, iar eu, cu banii pe care-o sa-i castig, o sa-mi cladesc undeva o coliba, in care o sa traiesc tot restul vietii. Am s-o asez chiar la marginea padurii, nu in padure, la margine, fiindca vreau sa aiba soare tot timpul. Cat mai mult soare. O sa-mi gatesc singur si, mai tarziu, cand am sa vreau sa ma insor si asa mai departe, am sa intalnesc o fata frumoasa, dar tot surdomuta, si o sa ne casatorim si o sa vina sa stea cu mine in coliba si, de cate ori va dori sa-mi spuna cate ceva, va scrie pe hartie ca toti ceilalti. Si daca o sa avem copii o sa-i ascundem undeva si o sa le cumparam o gramada de carti si o sa-i invatam noi singuri sa scrie si sa citeasca.

 

TEDDY

 

[...]

   Ziarul cotidian al vasului se afla chiar in pragul usii. Era o singura foaie de hartie lucioasa, tiparita doar pe-o parte. Teddy il ridica si incepu sa citeasca, in timp ce o porni agale de-a lungul coridorului ce ducea spre pupa. Dinspre capatul opus venea spre el o femeie voinica, intr-o uniforma alba, scrobita, care avea in mana o vaza cu trandafiri rosii. Cand trecu pe langa Teddy, isi intinse mana stanga si-l atinse pe crestetul capului, spunand :

   - Cineva ar trebui sa se tunda !

   Teddy isi ridica atent ochii de la ziar, dar femeia trecuse, si nu intoarse capul dupa ea. Continua sa citeasca. La capatul puntii, in fata unei picturi murale imense, infatisandu-l pe Sf. Gheorghe in lupta cu balaurul, care atarna deasupra palierului, impaturi ziarul si-l puse in buzunarul stang al pantalonilor. Apoi urca treptele late si scunde, acoperite cu mocheta, spre puntea principala, la nivelul urmator. Urca cate doua trepte deodata, dar incet, tinandu-se cu mana de balustrada si lasandu-si toata greutatea trupului pe ea, ca si cand urcarea scarii ar fi fost pentru el, ca de altfel pentru multi copii, un scop in sine extrem de placut. Ajuns pe palierul puntii principale, se duse direct la ghiseul casieriei, unde se afla in acel moment o tanara draguta in uniforma de marinar. Tocmai prindea cu o agrafa niste foi sapirografiate.

   - Puteti sa-mi spuneti, va rog, la cat incepe azi jocul acela ? o intreba Teddy.

   - Poftim ?

   - Puteti sa-mi spuneti la cat incepe azi jocul acela ?

   Tanara ii darui un zambet rujat.

   - Care joc, puisor ?

   - Stiti care ! Jocul acela cu cuvinte care s-a tinut si ieri si alaltaieri, cand ti se cerea sa gasesti cuvintele care lipseau. Trebuia in primul rand sa pui fiecare cuvant in context.

   Tanara ramase in mana cu cele 3 foi, pe care voia sa le introduca in perforator.

   - Oh ! spuse ea. Nu cred sa fie mai devreme de dupa-amiaza. Mi se pare ca in jurul orei 4. Nu e o ora cam nepotrivita pentru tine, scumpule ?

   - Nu... Multumesc, spuse Teddy si dadu sa plece.

   - Asteapta o clipa, puisor. Cum te cheama ?

   - Theodore McArdle, raspunse Teddy. Dar pe dumneavoastra ?

   - Pe mine ? facu tanara zambind. Pe mine ma cheama sublocotenent Mathewson.

   Teddy o privi cum apasa cu mana perforatorul.

   - Stiam ca sunteti sublocotenent, spuse el. Nu sunt tocmai sigur, dar cred ca atunci cand cineva te-ntreaba cum te cheama, se presupune ca trebuie sa-ti spui numele in intregime. Jane Mathewson, sau Phyllis Mathewson, sau oricare ar fi el.

   - Oh, serios ?

   - Dupa cum spuneam, asa cred, zise Teddy. Nu sunt totusi sigur. Poate lucrurile se schimba atunci cand porti uniforma. La revedere ! Facu stanga-mprejur si urca scara spre puntea de promenada, tot cate doua trepte deodata, dar de data asta parca s-ar fi grabit.

[...]

   Viata e ca un cal de dar, dupa parerea mea.

[...]

   - „Nimic din glasul greierului nu vesteste cat de aproape-i e sfarsitul”, zise Teddy deodata. „Pe-acest drumeag nu calca nimeni in zi de toamna.”

   - Ce-i asta ? intreba Nicholson zambind. Repeta ce-ai spus.

   - Sunt doua poezii japoneze. N-au deloc banalitatile sentimentale ale altor poezii, spuse Teddy. [...]

   - As vrea sa stiu de ce considera lumea ca-i atat de important sa fii sentimental, zise Teddy. Mama si tata socotesc ca te poti numi om doar de crezi ca o multime de lucruri sunt foarte triste sau foarte suparatoare sau, stiu eu, foarte nedrepte. Tatal meu devine sentimental chiar si atunci cand citeste ziarul. Zice ca eu sunt insensibil.

   Nicholson scutura scrumul tigarii pe jos.

   - Care va sa zica, tu n-ai sentimente ? intreba el.

   Teddy reflecta un moment inainte de a raspunde :

   - Daca am, nu tin minte sa fi facut uz vreodata de ele. Nu vad la ce-ar fi bune.

   - Dar il iubesti pe Dumnezeu, nu-i asa ? intreba Nicholson, poate cu prea mult calm in voce. Nu-i acesta, ca sa zic asa, punctul tau forte ? Din cate-am auzit pe banda si din cate mi-a spus Al Babcock...

   - Da, fireste ca-l iubesc. Dar nu-l iubesc sentimental. El nu ne-a spus niciodata ca trebuie sa-l iubim sentimental, zise Teddy. Daca as fi eu Dumnezeu, cu siguranta ca n-as pretinde oamenilor sa ma iubeasca sentimental.

   - Iti iubesti parintii, nu-i asa ?

   - Da, foarte mult, raspunse Teddy, dar dupa cate vad vreti sa ma faceti sa folosesc cuvantul asta cu sensul pe care-l doriti dumneavoastra.

   - Foarte bine, atunci. Cu ce sens vrei tu sa-l folosesti ?

   Teddy reflecta o clipa.

   - Stii ce inseamna cuvantul „afinitate” ? intreba el, intorcandu-se spre Nicholson.

   - Am o vaga banuiala, raspunse Nicholson.

   - Eu am cu ei o afinitate foarte puternica. Vreau sa zic, ei sunt parintii mei si fiecare din noi e o particica din armonia generala, spuse Teddy. Vreau sa se simta fericiti cat timp traiesc, pentru ca le place sa fie fericiti... Dar ei nu ne iubesc pe mine si pe Booper – asta-i sora mea – in acelasi fel. Vreau sa zic, ei nu par in stare sa ne iubeasca asa cum suntem. Par incapabili sa ne iubeasca, daca nu pot sa ne schimbe mereu cate putin. Ei iubesc ratiunile lor de-a ne iubi aproape la fel de mult ca si pe noi, si adesea chiar mai mult. O asemenea iubire nu-ti aduce aceleasi satisfactii. Se intoarse din nou spre Nicholson, cu trupul aplecat putin inainte. Nu stiti cat e ceasul, va rog ? intreba. Am lectie de inot la 10 si jumatate.

   - Mai e vreme, spuse Nicholson inainte de-a se uita la ceas. Isi ridica manseta. E doar 10 si 10.

   - Multumesc, raspunse Teddy, si se intinse la loc. Putem profita de conversatia noastra aproximativ inca 10 minute.

   Nicholson isi cobori unul din picioare peste marginea sezlongului, se apleca inainte si strivi mucul tigarii sub talpa.

   - Dupa cate inteleg eu, spuse el, tii mortis la teoria vedantica a reincarnarii.

   - Nu e o teorie, caci face parte din...

   - Foarte bine, spuse Nicholson repede. Zambi si-si ridica impaciuitor palmele intr-un fel de binecuvantare ironica. Sa lasam deocamdata aceasta problema in suspensie. Da-mi voie sa termin. Isi incrucisa din nou picioarele musculoase. Dupa care-am auzit, ai reusit sa dobandesti prin meditatie anumite informatii care ti-au dat convingerea ca in ultima ta incarnare ai fost un sfant indian, dar ca, dintr-un motiv sau altul, ai decazut din starea ta de gratie...

   - N-am fost un sfant, spuse Teddy. Eram doar un ins care facea progrese spirituale.

   - Foarte bine – orice vei fi fost, zise Nicholson. Problema e insa alta : tu simti ca, in ultima ta incarnare, ai cazut, intr-un fel sau altul, din starea de gratie inainte de Iluminarea Finala. Asa e, sau poate ma...

   - Asa e, spuse Teddy. Am intalnit o femeie si a trebuit sa pun capat meditatiei. Isi retrase mainile de pe bratul sezlongului si-si vari palmele sub coapse ca si cand ar fi vrut sa le incalzeasca. Ar fi trebuit oricum sa-mi iau alt trup si sa ma-ntorc din nou pe pamant – vreau sa zic ca nu eram atat de desavarsit din punct de vedere spiritual incat sa nu mai trebuiasca sa mor, chiar daca n-as fi intalnit-o pe femeia aceea, si sa urc direct in Brahma si sa nu ma mai intorc niciodata pe pamant. Dar n-ar fi trebuit sa ma incarnez intr-un baiat american, daca n-as fi cunoscut-o pe femeia aceea. Vreau sa zic ca e extrem de greu sa meditezi si sa duci o viata spirituala in America. Oamenii te socotesc nebun daca incerci s-o faci. Intr-un fel, chiar si tata ma socoteste nebun. Si mama – adica ea zice ca nu-mi face bine sa ma gandesc atata la Dumnezeu. Crede ca-i rau pentru sanatatea mea.

   Nicholson nu-si lua privirea de la el, studiindu-l.
   - Mi se pare ca pe ultima ta banda spuneai ca la varsta de 6 ani ai avut prima ta experienta mistica. E adevarat ?
   - Eram de 6 ani cand am descoperit ca totul este Dumnezeu, si mi s-a ridicat parul valvoi, spuse Teddy. Imi amintesc ca era intr-o duminica. Sora mea nu era pe-atunci decat un tanc si tocmai isi bea laptele si, asa, dintr-o data, am descoperit ca ea era Dumnezeu si ca laptele era Dumnezeu. Vreau sa zic, ea nu facea altceva decat sa-l toarne pe Dumnezeu in Dumnezeu, daca intelegeti ce vreau sa spun.
   Nicholson nu scoase nici un cuvant.
   - Dar inca de la varsta de 4 ani puteam sa ies destul de bine din cadrul dimensiunilor finite, spuse Teddy ca o reflectie tarzie. Nu incontinuu, dar totusi destul de des.
   Nicholson dadu din cap.
   - Serios? facu el. Chiar puteai ?
   - Da, zise Teddy. Era si asta pe banda... sau poate ca era banda pe care am inregistrat-o in aprilie. Nu sunt tocmai sigur.
   Nicholson isi scoase din nou tigarile, fara sa-si ia ochii de la Teddy.
   - Si cum se iese din dimensiunile finite ? intreba el, si rase o data scurt. Adica, pornind de la un exemplu foarte general, un bustean ramane bustean. Are lungime, latime...
   - Nu are. Aici va inselati, spuse Teddy. Toti isi inchipuie numai ca lucrurile se sfarsesc totdeauna undeva. Dar ele nu se sfarsesc. Asta incercam sa-i explic profesorului Peet. Isi schimba pozitia corpului si scoase o batista care-ti facea rau s-o vezi - murdara si mototolita toata - si-si sufla nasul. Motivul pentru care lucrurile par sa aiba sfarsit este ca acesta-i singurul mod in care oamenii stiu sa le priveasca. Dar asta nu inseamna ca ele se sfarsesc cu adevarat. Puse batista la loc si se uita la Nicholson. Vreti sa va ridicati bratul o clipa, va rog ?
   - Bratul ? De ce ?
   - Ridicati-l, va rog. Ridicati-l numai o clipa.
   Nicholson isi ridica bratul la cativa centimetri deasupra sezlongului.
   - Asta ? intreba el.
   Teddy dadu din cap.
   - Ce-i acela ? intreba apoi.
   - Ce vrei sa spui ? E bratul meu. E un brat.
   - De unde stiti ca e ? intreba Teddy. Stiti doar ca se numeste brat, dar de unde stiti ca este intr-adevar brat ? Aveti vreo dovada ca e brat ?
   Nicholson isi scoase o tigara din pachet si si-o aprinse.
   - Ca sa fiu sincer, cred ca asta miroase a cea mai ordinara sofistica, zise el, dand drumul fumului pe gura. E brat, pentru numele lui Dumnezeu, pentru ca e brat. Mai intai de toate, are un nume ca sa se deosebeasca de alte obiecte. vreau sa spun, nu poti pur si simplu sa...
   - Sunteti doar logic, atata tot, il intrerupse Teddy, neimpresionat.
   - Sunt doar cum ? intreba Nicholson cu un exces de politete in voce.
   - Logic. imi dati pur si simplu un raspuns inteligent, absolut normal, zise Teddy. Am incercat sa va ajut. M-ati intrebat cum ies din cadrul dimensiunilor finite cand ma simt tentat s-o fac. Cu siguranta ca nu apeland la logica. Logica e primul lucru de care trebuie sa va debarasati.
   Nicholson culese cu degetele un fir de tutun de pe limba.
   - Il cunoasteti pe Adam ? intreba Teddy.
   - Pe cine?
   - Pe Adam. Din Biblie.
   Nicholson zambi.
   - Nu personal, spuse el sec.
   Teddy ezita o clipa.
   - Nu fiti suparat pe mine, spuse apoi. Mi-ati pus o intrebare si am...
   - Nu sunt suparat pe tine, pentru numele lui Dumnezeu.
   - O.K., spuse Teddy. Statea din nou lungit in sezlong, dar fata ii era intoarsa spre Nicholson. Stiti marul acela din Biblie pe care l-ar fi mancat Adam in gradina raiului. Stiti ce era in mar ? Logica. Logica si fleacuri intelectuale. Asta-i tot ce era in el. Asa ca - acesta e punctul meu de vedere -, daca vrei sa vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, ceea ce trebuie sa faci este sa vomiti marul. vreau sa zic, daca-l vomitati n-o sa va mai bateti capul cu trunchiuri de copac sau mai stiu eu ce. N-o sa mai vedeti tot timpul lucrurile sfarsindu-se undeva. Si veti afla ce este bratul dumneavoastra in realitate, daca va intereseaza. Intelegeti ce vreau sa spun ? Ma urmariti ?
   - Te urmaresc, ii raspunse Nicholson destul de scurt.
   - Nenorocirea e ca majoritatea oamenilor refuza sa vada lucrurile asa cum sunt. Nici macar nu vor sa se opreasca din a se naste si a muri tot timpul. Tin neaparat sa vada mereu trupuri noi, in loc sa se opreasca si sa ramana alaturi de Dumnezeu, acolo unde intr-adevar sunt fericiti. Reflecta o clipa. In viata mea n-am vazut o asemenea sleahta de mancatori de mere, spuse apoi si clatina din cap.

 

   In acel moment, un steward cu jiletca alba, care isi facea rondul prin zona, se opri in fata lui Teddy si a lui Nicholson si-i intreba daca nu doreau sa serveasca bulionul de dimineata. Nicholson nu raspunse deloc la intrebare. Teddy spuse : „Nu, multumesc”, si stewardul isi vazu mai departe de drum.

   - Daca nu vrei sa discuti despre acest subiect, nu esti obligat, spuse Nicholson pe neasteptate si cu destula bruschete. Scutura scrumul tigarii. Dar e adevarat sau nu c-ai informat intreaga trupa Leidekker – pe Walton, Peet, Larsen, Samuels si ceilalti – cand, unde si in ce conditii isi vor gasi sfarsitul ? E adevarat sau nu ? Nu esti obligat sa-mi raspunzi daca nu vrei, dar, dupa cum se vorbeste prin Boston...

   - Nu-i adevarat, spuse Teddy categoric. Le-am spus locul si timpul cand vor trebui sa fie cu multa bagare de seama. Le-am dezvaluit anumite lucruri pe care ar fi bine sa le faca... Dar nu le-am spus nimic de felul acesta, adica ceva inevitabil.

   Isi scoase din nou batista si se sterse la nas. Nicholson astepta, privindu-l.

   - Si nu i-am spus profesorului Peet nimic de soiul asta. in primul rand, nu era dintre aceia care faceau spirite pe seama mea si-mi puneau o gramada de intrebari. Vreau sa zic, tot ce i-am spus a fost ca trebuia sa paraseasca invatamantul o data cu inceputul noului an – atat si nimic mai mult. Teddy tacu o clipa, lasandu-se din nou pe spate. Toti ceilalti profesori pur si simplu m-au fortat sa le spun toate fleacurile acelea. Terminasem interviul si inregistrasem banda si se facuse destul de tarziu, dar ei continuau sa stea in jurul meu, fumandu-si tigarile si prostindu-se tot mai mult.

   - Si nu le-ai spus lui Walton sau Larsen, de pilda, unde si cum or sa-si gaseasca sfarsitul ? insista Nicholson.

   - Nu, nu le-am spus, raspunse Teddy categoric. Nu le-as fi spus nimic din lucrurile acelea, daca ei n-ar fi continuat sa vorbeasca numai despre ele. Intr-un fel, profesorul Walton a inceput totul. A spus ca ar vrea realmente sa stie cand o sa moara, pentru ca ar sti de ce lucrari sa se mai ocupe si la care sa renunte si cum sa-si foloseasca cat mai judicios timpul ramas si asa mai departe. Si atunci, cu totii au inceput sa-i tina isonul... Asa ca le-am dezvaluit cate ceva.

   Nicholson nu scoase nici o vorba.

   - Nu le-am spus totusi cand aveau sa moara, urma Teddy. Sunt simple scorneli. As fi putut sa le spun, dar stiam ca in sufletul lor nu voiau sa afle cu adevarat. Vreau sa zic, stiam ca, desi toti predau religia si filosofia, se tem totusi de moarte. Teddy ramase o clipa tacut. E atat de stupid sa te temi, zise el. In fond, nu faci altceva decat sa scoti raul din tine cand mori ! Dumnezeule, toti au facut-o pana acum de mii si mii de ori ! Numai pentru ca nu-si mai amintesc nu inseamna ca n-au facut-o. E-atat de stupid !

   - Poate ca da. Poate ca da, zise Nicholson. Dar faptul logic ramane ca, oricat de inteligent ai...

   - E atat de stupid ! repeta Teddy. De pilda, eu am lectia de inot cam peste 5 minute. Coborand la bazin, s-ar putea sa nu gasesc nici o picatura de apa in el. Poate ca azi e ziua cand ii schimba apa, sau mai stiu eu ce. S-ar putea intampla totusi sa ma duc pana la marginea bazinului doar asa, ca s-arunc o privire, si sora mea ar putea sa vina si sa-mi dea un branci. As putea sa-mi fracturez teasta si sa mor pe loc. Teddy se uita la Nicholson. S-ar putea intampla, urma apoi. Sora mea are doar 6 ani si n-a mai fost fiinta umana de foarte multe vieti si nici nu tine prea mult la mine. Asa ca s-ar putea intampla. Si totusi, ce-ar fi atat de tragic in asta ? Vreau sa zic, de ce sa ma tem ? Ce altceva as face decat ceea ce se presupune ca trebuie sa fac ?

   Nicholson pufni in ras.

   - S-ar putea sa nu fie o tragedie din punctul tau de vedere, dar cu siguranta ca ar fi un eveniment trist pentru mama si tatal tau, zise el. Te-ai gandit vreodata la asta ?

   - Da, bineinteles ca m-am gandit, raspunse Teddy. Dar asta-i numai pentru ca ei au nume si sentimente pentru tot ce se intampla.

   Statea iar cu mainile sub coapse. Si le scoase in aceste moment, le aseza pe bratele sezlongului si se uita la Nicholson.

   - Il cunoasteti pe Sven ? Omul care are in grija sala de gimnastica ? intreba el. Astepta pana primi o incuviintare din partea lui Nicholson. Ei bine, daca Sven ar visa in noaptea asta ca i-a murit cainele, ar avea un somn foarte, foarte agitat, fiindca isi iubeste tare mult cainele. Dar cand s-ar trezi, totul ar fi in ordine. Ar sti ca n-a fost decat un vis.

   Nicholson dadu din cap ?

   - Ce vrei sa spui cu asta ?

   - Vreau sa spun ca, si daca i-ar muri cu adevarat cainele, lucrurile tot nu s-ar schimba. Numai ca n-ar sti nimic. Adica nu s-ar trezi pana ce n-ar muri el insusi.

   Cu o expresie detasata, Nicholson isi masa usor ceafa cu mana dreapta, cu oarecare voluptate. Mana stanga, stand nemiscata pe bratul sezlongului, cu o tigara proaspata, neaprinsa inca, arata ciudat de alba si de anorganica in soarele stralucitor.

   Teddy se ridica brusc in picioare.

   - Ma tem ca acum trebuie sa plec cu adevarat, spuse el. Se aseza, ca sa vada daca-l tine, pe suportul de picioare al sezlongului, cu fata spre Nicholson si se apuca sa-si vare in pantaloni maioul cu maneci scurte. Mi-a mai ramas aproximativ un minut ca sa ajung la lectia de inot, urma el. E tocmai jos, pe Puntea E.

   - Pot sa te intreb de ce i-ai spus profesorului Peet sa renunte la invatamant o data cu inceputul noului an ? intreba Nicholson destul de direct. Il cunosc bine pe Bob Peet. De aceea te intreb.

   Teddy isi stranse cureaua de crocodil.

   - Doar pentru ca e un tip destul de inteligent si la ora actuala preda o multime de chestii care nu-i fac deloc bine, daca urmareste un adevarat progres spiritual. Ii retin prea mult atentia. E timpul sa-si scoata din cap toate fleacurile astea, nu sa vare in el si mai multe. S-ar putea debarasa de o buna parte din mar inca in viata asta, numai sa vrea. E foarte bun la meditatie. Teddy se scula in picioare. Ar fi mai bine sa plec acum. N-as vrea sa ajung prea tarziu.

   Nicholson isi inalta capul si-l pironi cu privirea – retinandu-l pe loc.

   - Ce-ai face, dac-ai avea posibilitatea sa schimbi sistemul de invatamant ? intreba, destul de echivoc. Te-ai gandit vreodata la asta ?

   - Serios ca trebuie sa plec, zise Teddy.

   - Mai raspunde-mi doar la aceasta intrebare, spuse Nicholson. Educatia e de fapt pasiunea mea, asta predau. De aceea te-ntreb.

   - Pai... Nu sunt tocmai sigur ce-as face, raspunse Teddy. Un lucru stiu insa absolut sigur – ca n-as incepe cu ceea ce incep scolile de obicei. Isi incrucisa bratele si ramase un moment pe ganduri. Cred ca i-as strange pe copii laolalta si i-as invata doar cum sa mediteze. As incerca sa le arat cum sa descopere cine sunt, nu cum ii cheama si alte lucruri de soiul asta... Dar cred, chiar inainte de asta, ca le-as cere sa-si scoata din cap tot ce le-au spus parintii si ceilalti. Vreau sa zic, chiar daca parintii lor n-au facut altceva decat sa le spuna ca elefantul e mare, le-as spune sa uite si acest lucru. Elefantul e mare doar atunci cand se afla langa cineva – un caine sau o femeie, de pilda. Teddy se mai gandi un moment. Nu le-as spune nici macar ca elefantul are trompa. Le-as putea arata un elefant, daca as avea unul la indemana, dar i-as lasa pur si simplu sa se apropie de elefant fara sa cunoasca mai multe despre el decat cunoaste elefantul despre ei. La fel si cu iarba si cu toate celelalte. Nu le-as spune nici macar ca iarba e verde. Culorile nu sunt doar nume. Vreau sa zic, daca le spui ca iarba e verde, aceasta ii face sa se astepte ca iarba sa arate intr-un anumit fel – felul lor – si nu intr-un alt fel, care ar putea fi tot asa de bun, daca nu chiar mai bun... Nu stiu. I-as face pur si simplu sa vomite orice bucatica din marul din care parintii si toti ceilalti i-au silit sa muste.

   - Si n-ai risca sa cresti o generatie de ignoranti ?

   - De ce ? N-ar fi mai ignoranti decat un elefant, sau o pasare, sau un copac, zise Teddy. Doar pentru ca cineva este intr-un anumit fel, in loc sa se comporte intr-alt fel, nu inseamna ca e un ignorant.

   - Nu ?

   - Nu, zise Teddy. De altfel, daca ei ar vrea sa-si insuseasca toate celelalte fleacuri – nume si lucruri – ar putea s-o faca foarte bine, daca au chef, mai tarziu, cand vor imbatrani. Dar as vrea sa inceapa cu adevaratul chip in care trebuie privite lucrurile, nu doar cu chipurile in care le privesc toti ceilalti mancatori de mere – asta voiam sa spun. Veni mai aproape de Nicholson si ii intinse mana. Trebuie sa plec acum. Sincer, mi-a facut o deosebita placere...

   - Inca o secunda – stai jos un minut, zise Nicholson. Te-ai gandit vreodata ca poate ti-ar placea sa faci o munca de cercetare cand vei creste mare ? In domeniul medicinii, sau ceva asemanator ? Cu inteligenta ta, am impresia ca ai putea in cele din urma...

   Teddy raspunse fara sa se aseze :

   - M-am gandit la asta odata, cu ani in urma, spuse el. Am stat de vorba cu multi medici. Clatina din cap. Nu cred ca m-ar interesa prea mult. Medicii se afla doar la suprafata lucrurilor. Vorbesc mereu numai de celule si de alte asemenea chestii.

   - Aha. Dar tu nu acorzi nici o importanta structurii celulare ?

   - Ba da, sigur ca da. Dar medicii vorbesc despre celule ca si cand ar avea o importanta absoluta in sine. Ca si cand nu ar apartine realmente persoanei din care fac parte. Teddy isi indrepta cu o mana parul de pe frunte. Eu mi-am crescut propriul meu trup, continua el. Nimeni altcineva n-a facut acest lucru pentru mine. Asa ca, daca eu l-am crescut, trebuie sa fi stiut cum sa-l cresc. Cel putin inconstient. Se poate sa fi pierdut stiinta constienta a acestui fapt candva, in ultimele cateva sute de mii de ani, dar ea trebuie sa se afle tot acolo, pentru ca, evident, m-am folosit de ea... As avea nevoie de destula meditatie si purificare ca s-o recapat – stiinta constienta adica -, dar nu-i asa de greu, daca vrei intr-adevar s-o faci. Daca-ti deschizi sufletul in suficienta masura. Se intinse brusc si ridica mana lui Nicholson de pe bratul sezlongului. O stranse doar o data, cu cordialitate, si spuse : La revedere. Trebuie sa plec.

  Si de asta data Nicholson nu mai avu puterea sa-l retina, atat de repede porni pustiul prin intervalul dintre scaune.

   Dupa plecarea lui, Nicholson ramase nemiscat cateva minute, cu mainile rezemate de bratele sezlongului si cu tigara tot neaprinsa intre degetele mainii stangi. In cele din urma, isi duse mana dreapta la gat, de parca ar fi vrut sa verifice daca gulerul camasii era descheiat. Apoi isi aprinse tigara si ramase din nou complet nemiscat.

   Fuma tigara pana la capat, pe urma isi lasa brusc un picior peste marginea sezlongului, strivi mucul sub talpa si, ridicandu-se in picioare, isi facu loc cu destula graba prin pasaj.

   Folosind scara de la prora, cobori destul de sprinten pe puntea de promenada. Fara sa se opreasca acolo, continua sa coboare la fel de repede spre puntea principala. Apoi pe puntea A, pe puntea B, pe puntea C, pe puntea D.

   Pe puntea D, scara de la prora se oprea brusc, si Nicholson ramase un moment in cumpana, parand sa nu stie incotro s-o apuce. Dar zari deodata o persoana care l-ar fi putut scoate din incurcatura. La mijlocul coridorului, o stewardesa sedea pe un scaun, in pragul unei bucatarii, citind o revista si fumand. Nicholson se duse la ea, o intreba repede, ii multumi, apoi mai facu cativa pasi spre prora si deschise o usa grea de fier, pe care scria SPRE BAZIN. Aceasta dadea spre o scara care n-avea mocheta.

   Abia ajunse la jumatatea drumului, cand auzi un tipat patrunzator si prelung – scos, evident, de o fetita si care avea o rezonanta deosebita, ca si cand s-ar fi repercutat intre 4 pereti de piatra.

 

 

†