(COMMENT JE SUIS DEVENU STUPIDE)
„Ii invidia pentru tot ceea ce nu stiau.”
Oscar Wilde
Crima Lordului Arthur Savile
Lui Antoine i se paruse dintotdeauna ca are
varsta cainilor. Cand avea 7 ani, se simtea obosit ca un om de 49 ; la 11, avea
deziluziile unui batran de 77. Acum, la 25 de ani, sperand intr-o viata ceva
mai blanda, Antoine a luat hotararea sa astearna peste creierul lui giulgiul
prostiei. [...]
<< As vrea sa
pot spune, la incheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full
Metal Jacket : „Sunt intr-o lume de rahat, dar sunt viu si nu mi-e teama.”
>> [...]
Avea putini prieteni, caci suferea de acel
soi de asociabilitate care se trage din prea multa toleranta si intelegere.
Gusturile lui nediscriminatorii, disparate, il excludeau din grupurile care se
formeaza pe baza dezgusturilor. Nu avea incredere in anatomia dusmanoasa a
multimilor, iar curiozitatea si pasiunea lui, care ignorau frontierele si
clanurile, faceau din el un apatrid in propria lui tara. Intr-o lume in care
opinia publica este ingradita in raspunsul la sondaje intre da, nu
si fara opinie, Antoine nu voia sa bifeze nici o rubrica. A fi pentru
sau impotriva era pentru el o insuportabila limitare a unor intrebari
complexe. [...]
- „Alcoolismul are drept cauza uratenia,
derutanta sterilitate a existentei asa cum ne este ea vanduta.”
- E un citat ? intreba Leonard dupa ce dadu
peste cap bloody mary-ul.
- Da, din Malcolm Lowry.
- O intrebare, pustiule, cand te duci sa
cumperi paine, ii citezi brutaresei din Shakespeare ? „A cumpara cornuri cu unt
sau chifle cu ciocolata, aceasta-i intrebarea.” As prefera sa vorbesti tu
insuti, nu sa invoci un mare scriitor tampit. Daca vrei parerea mea, cu
citatele scapi prea usor, fiindca-s atatia scriitori mari care au spus atatea
lucruri, incat nici n-ar mai fi nevoie ca cineva sa exprime o opinie personala.
- Atunci, sa zicem ca sunt sarman, fara
nici un viitor... Si mai ales gandesc prea mult, nu ma pot abtine sa nu
analizez si sa nu incerc sa-nteleg cum rezista si functioneaza toata harababura
asta, ma intristeaza enorm sa vad ca nu suntem liberi si ca fiecare gand,
fiecare act liber se face cu pretul unei rani care nu coaguleaza.
- Pustiule, tu esti poet : vrei sa spui ca esti
deprimat...
- Asta e starea mea naturala, sufar de o
depresie de 25 de ani. [...]
Dupa ce adulmeca lichidul si-si puse spuma
pe nas, Antoine incepu sa bea. Trase o strambatura, dar continua sa goleasca
paharul.
5 minute mai tarziu, o ambulanta oprea
derapand pe trotuarul din fata Capitanului Elefant. 2 infirmieri inarmati cu o
targa, intrara grabiti in bar si-l luara cu ei pe Antoine, aflat in plina coma
etilica. Pe tejghea, paharul lui de bere era inca pe jumatate plin. [...]
Personaje pe care le admira avusesera
curajul sa-si aleaga momentul mortii : Hemingway, draga lui de Virginia Woolf,
dragul lui de Seneca, Debord, Cato din Utica, Sylvia Plath, Demostene,
Cleopatra, Lafargue... [...]
Solicitudinea prietenilor lui nu a schimbat
decizia tacuta a lui Antoine : hotarase o data in viata, sa fie egoist si sa nu
mai traiasca doar ca sa nu-i amarasca pe prietenii lui. [...]
- S.P.T.P.T.M., Sinucidere pentru toti si
prin toate mijloacele, buna ziua ! raspunse o tanara cu glas melodios. [...]
- Exista o cenzura impotriva sinuciderii.
Politica, religioasa, sociala, chiar si naturala, caci doamnei Naturi nu-i
place ca cineva sa-si aroge drepturi in privinta ei, vrea sa ne tina in lesa
pana la capat, vrea sa hotarasca in locul nostru. Cine hotaraste moartea
oamenilor ? Am delegat aceasta libertate suprema bolii, accidentelor, crimei.
Asta se numeste hazard. Dar e fals. Acest hazard este vointa subtila a
societatii care incet-incet ne otraveste prin poluare, ne masacreaza prin razboaie
si accidente... Societatea hotaraste astfel data mortii noastre prin calitatea
alimentatiei, periculozitatea mediului cotidian, a conditiilor noastre de munca
si viata. Singura libertate este moartea ; a fi liber inseamna sa mori. [...]
Antoine nu voia sa traiasca, e cert, dar
nici nu voia sa moara. [...]
Erau mereu impreuna. As nu vorbea mult, dar
asta ii convenea lui Antoine, care avea mintea si vorba agitate. As intrerupea
vesnicele lui intrebari cu alexandrini care umpleau cu cele 12 picioare ale lor
arii de sens mai vaste decat prolixitatea lui Antoine. Acestuia ii placeau
sinteza si poezia vorbelor lui As, iar As, la randul lui, iubea vanzoleala,
jungla cuvintelor lui Antoine. [...]
A fi curios, a vrea sa intelegi natura si
oamenii, a descoperi artele ar trebui sa fie tendinta oricarei minti. Dar, daca
asa ar sta lucrurile, cu organizarea actuala a muncii, lumea ar inceta sa
mearga mai departe, pentru simplul fapt ca asta ia timp si dezvolta spirirul
critic. [...] Nu poti sa traiesti fiind prea constient, prea meditativ. [...]
Organizarea sociala a furnicilor este mult mai performanta decat va fi vreodata
a noastra, si nici o furnica nu detine catedra la Sorbona.
Toata lumea are ceva de spus despre femei,
barbati, politisti, asasini. Noi generalizam pornind de la
propria noastra experienta, de la ceea ce ne convine, de la ceea ce putem
intelege cu slabele mijloace ale retelelor noastre de neuroni si in functie de
perspectiva viziunii noastre. [...] Pentru a traduce acest lucru in limbaj
matematic, discutiile pe baza de generalitati sunt adunari, operatii simple,
care, prin caracterul lor evident, te fac sa crezi in pertinenta lor. In vreme
ce o discutie serioasa ar semana mai degraba cu o serie de inecuatii cu mai
multe necunoscute, de integrale si de jonglari cu numere complexe.
Intr-o discutie, o persoana inteleapta va
avea intotdeauna impresia ca simplifica, si unica ei dorinta ar fi sa stearga
cate ceva din text, sa aplice asteriscuri unor cuvinte, sa puna note de subsol
si comentarii la sfarsitul volumului pentru a-si exprima cu adevarat gandirea.
[...] Anumite minti stralucite, vazand vacuitatea inevitabila a oricarei
conversatii, au ales sa fie glumete si sa sugereze complexitatea prin paradox
si un umor detasat. De ce nu, la urma urmelor, e un mod de a supravietui. [...]
O parte din nefericirea lui se tragea din
faptul ca traia sub imperiul tragediei enuntate de Jean Renoir, anume ca
„nenorocirea pe lumea asta este ca toata lumea are motivele ei”. Precum un
sacerdotiu, el aplica formula lui Spinoza : „Sa nu deplangi, sa nu razi, sa nu
detesti, ci sa-ntelegi”, incerca intotdeauna sa nu judece, nici macar ceea ce
voia sa-l raneasca si sa-l subjuge. [...]
- Dar, adauga el, adevarul, precum Ianus,
are doua fete, iar eu pana acum nu am trait decat pe fata lui intunecata. Ma
voi plimba pe fata lui luminoasa. Sa uit sa inteleg, sa ma pasioneze
cotidianul, sa cred in politica, sa cumpar haine frumoase, sa urmaresc
evenimentele sportive, sa visez la ultimul tip de automobil, sa ma uit la
stirile de la televizor, sa indraznesc sa detest unele chestii...Eu am ignorat
toate astea, interesandu-ma de toate, dar nepasionandu-ma nimic. Nu spun ca
este bine sau rau, numai ca o sa incerc, si voi participa, da, voi participa la
acel spirit larg care se numeste „opinie publica”.[...]
- Functiile cognitive superioare sunt
asigurate de cortexul neo-cerebrum-ului, suntem de acord ?
- Da... Acum ce ai mai nascocit ? Unde vrei
sa ajungi ? Te-ai decis sa fii neurochirurg ?
- Lobii frontali, aici, continua Antoine
incercuind zonele respective, asigura comunicarea intre structurile eului si
functiile cognitive...
- Este foarte bine, Antoine. Sunt medic,
nu-mi spui nimic nou. Toate astea sunt cunoscute.
- Bun, spuse Antoine cu ochii tot pe desen,
ma gandeam ca ai putea sa-mi scoti o parte a cortexului, sau, daca preferi, sa
suprimi un lob frontal, asa... [...]
- Asta e sinucidere profesionala, dumneata
ai facut studii ca sa fii somer !
- Bun, spuse Antoine ridicandu-se in
picioare, la revedere si multumesc pentru ajutor si sprijin.
- Stai, nu te da batut asa usor. Ai permis
?
- Nu.
- Nu ai permis... Incredibil.
- De fapt, conform unui studiu, explica
Antoine ironic, rezervele de petrol ale planetei ar trebui sa se epuizeze peste
40 de ani. Nu merita sa stric bani pe asta. [...]
Intr-o rodnica zi de disperare, isi spusese
ca a crede in aceste adevaruri care te silesc sa pleci capul inseamna sa te
supui realitatii care le produce : oricine va vrea sa gaseasca dovezi ale
nefericirii sale le va gasi, caci in chestiunile omenesti gasesti intotdeauna
ceea ce cauti. Hotarase atunci ca orice adevar care il facea sa sufere era o
morala, ca realitatea insasi era o morala si ca el putea sa-i opuna inchipuirea
lui. [...]
Ramasese holbandu-se la micul pachet
deschis care continea o editie de buzunar a corespondentei lui Flaubert. Inima
lui si-a reluat incet-incet ritmul regulat. Plansese, fara sa se poata opri, ca
si cum lacrimile ar fi incercat sa faca sa dispara imaginea cartii de pe masa
sau sa stinga incendiul pe care ea il provocase explodand in memoria lui. Nu o
atinsese, nu indraznise. Corespondenta lui Flaubert era una dintre cartile
preferate ale lui Antoine, inainte de transformarea lui. O adorase, se regasise
deseori in tatonarile, deziluziile si dificultatile lui Flaubert de a trai pur
si simplu si de a-si suporta epoca. [...] De teama sa nu se contamineze, lasase
cartea pe masa si isi conectase constiinta la televizor, cu telecomanda care torcea
in mana. [...] Antoine incerca sa se hipnotizeze in ochiul ciclopului
televizual, cand dintr-o data, un harpon s-a infipt in ecran. Scantei, putin
fum negru, cuvintele unui prezentator care se distorsioneaza, apoi nimic, nimic
decat acest harpon infipt chiar in mijlocul ecranului. [...]
Antoine mergea fara nici o directie, parca
pierdut in acest spatiu neted si tihnit. S-a asezat pe o banca, langa un batran
sprijinit in bastonul lui cu maciulie de argint. [...]
- Caut niste prieteni, spuse fata uitandu-se la Antoine, pe urma de
jur-imprejur.
- Cum arata ?
- Poate seamana cu tine. Cum aveai aerul ca
esti o persoana interesanta, sezand acolo pe banca aia, mi-am zis ca poate vrei
sa fii unul din prietenii mei. Pari a fi de buna calitate. De calitate
superioara.
- De calitate superioara... Parca ai vorbi
de sunca.
- Nu, nu de sunca, eu nu mananc carne.
- Si iti mananci prietenii ?
- Nu mai am prieteni, tu trebuia sa-mi dai
replica. Asadar, cand eu spun lucruri intr-adevar uimitoare, tu trebuie sa ma
intrebi de ce.
- Impresarul meu a uitat sa-mi trimita
continuarea scenariului. Deci... de ce ?
- De ce, ce ? intreba ea, mimand foarte
convingator uimirea.
- De ce nu mai ai prieteni ?
- Au mucegait. Nu remarcasem ca au o data
de expirare. Trebuie sa fii atent la asta. Prietenii mei au inceput sa aiba
urme de putregai, pete verzi destul de scarboase. Ceea ce spuneau incepea
cu-adevarat sa miroasa rau...
- Asta poate fi periculos.
- Da, ar fi putut sa-mi dea salmoneloza.
- I-ai pus in lada de gunoi ?
- Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri
in viata lor fara vlaga.
- Esti aspra.
- Scuze, asta nu e textul tau : ar trebui
sa spui : „Esti grozava.”
- Au fost unele modificari de ultim minut
in scenariu.
- Eu aflu intotdeauna ultima !
Fata se opri brusc si-si dadu o palma peste
frunte. Se puse in fata lui Antoine, un pic panicata, cu ochii larg deschisi.
- Am uitat scena prezentarilor ! Am uitat
scena prezentarilor ! Trebuie sa reluam totul de la inceput. Haide, ne
intoarcem la banca.
- Stii, raspunse Antoine oprind-o, vom
putea face un racord. Pentru asta exista montajul.
- Ai dreptate. Sa facem cativa pasi fara sa
spunem nimic si sa ne prezentam. Motor.
Se plimbara pe aleile inguste ale parcului,
pe peluze, privind copacii, pasarile. Vremea era blanda, aerul avea o culoare
limpede si aproape sclipitoare. Nicicand nu mai fusese o luna septembrie atat
de placuta ; ignora cu candoare apropierea toamnei, statea mandra, in picioare,
ardea ultimele forte ale verii ca si cum ar fi fost nesfarsite.
- O, spuse fata cu spontaneitate, pe mine
ma cheama Clemence.
- Incantat, raspunse Antoine pe un ton
vesel. Pe mine ma cheama Antoine.
- Incantata sa te cunosc, spuse ea
strangandu-i mana, apoi, dupa cateva secunde de tacere, continua : acum,
Antoine, sa reluam de acolo de unde spuneai ca sunt grozava.
- Spuneam ca esti severa.
- Esti foarte nedrept. Tu nu judeci pe
nimeni ?
- Incerc, dar e greu.
- Teoria mea este ca poti sa intelegi si sa
judeci. Judecam tocmai pentru a ne proteja, fiindca pe noi cine incearca sa ne
inteleaga ? Cine ii intelege pe cei care incearca sa inteleaga ?
- Lacenaire spunea ca singurii care au
dreptate sa judece sunt condamnatii.
- Atunci e in regula, noi suntem
condamnatii, spuse Clemence desfacand bratele. Eu am fost intotdeauna
condamnata, de cand eram mica am fost judecata cu sentinte tacute. E frumos ce
spun, nu-i asa ?
- Exemple ?
- De exemplu : totul. Toata societatea e o
judecata impotriva mea. Munca, studiile, muzica moderna, banii, politica,
sportul, televiziunea, manechinele, ziarele, masinile. Asta e un bun exemplu,
masinile. Nu pot sa merg cu bicicleta, sa ma plimb pe unde vreau, sa profit de
oras : masinile imi restrang libertatea. Si put, sunt periculoase...
- Sunt de acord. Masinile sunt o
calamitate.
Au cumparat o vata de zahar. Ciugulind,
rupand valatuci roz, au inghitit-o repede, lingandu-se pe buze si pe degete.
- Inca o chestie, spuse Clemence. Dupa
parerea mea, marea diviziune a lumii, bun, in afara de toata chestia cu clasele
sociale, marea diviziune este intre cei care mergeau la petreceri si cei care
nu mergeau. Iar aceasta diviziune a omenirii, care dateaza din colegiu,
persista toata viata sub alte forme.
- Eu nu eram invitat la petreceri.
- Nici eu. Le era teama, fiindca spuneam
ceea ce gandesc, si gandeam multe lucruri rele despre colegii mei. Detestam pe
aproape toata lumea. Era colosal. Dar acum, fiindca si-au dat seama cat suntem
de grozavi, ar vrea sa ne invite la petrecerile de adulti si sa se poarte ca si
cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum totul ar fi uitat. Dar, nu, noi nu
vom merge.
- Sau numai pentru a sterpeli fursecuri si
sticle de Orangina.
- Si ca sa le dam la toti indivizii aia
lovituri cu bata de baseball peste craniu, spuse Clemens mimand gestul.
- Si o sa-i lichidam cu bete de golf, e mai
elegant.
- Cu clasa, cu gratie !
In timp ce discutau, au iesit din parc.
Mergeau unul langa altul, Clemence topaia, culegea flori, usuia pasarile batand
din palme. Era cam de varsta lui Antoine ; in unele momente foarte serioasa si,
in clipa urmatoare, dezinvolta si destinsa, personalitatea ei se schimba
neincetat. Cu un aer nevinovat, a exclamat deschizand bratele :
- De ce sa nu avem dreptul sa criticam,
sa-i consideram pe unii tampiti si saraci cu duhul, sub pretext ca am parea
acri si gelosi ? Toata lumea se comporta ca si cum am fi cu totii egali, ca si
cum am fi cu totii bogati, educati, puternici, albi, tineri, masculi, fericiti,
sanatosi, cu o masina mare... Dar asta nu e adevarat. Asadar, am dreptul sa fac
scandal, sa fiu prost dispusa, sa nu zambesc fericita tot timpul, sa-mi dau
parerea cand vad lucruri anormale si nedrepte, si chiar sa insult oamenii. E
dreptul meu sa protestez.
- De acord, dar... e obositor. Poate avem
ceva mai bun de facut, nu-i asa ?
- Ai dreptate, accepta Clemence. E o
idiotenie sa-ti cheltuiesti energia pentru chestii care nu merita. Mai bine sa
ne pastram fortele ca sa ne distram.
- Si sa ne plimbam pe malul marii.
- Sa ne plimbam pe malul marii... Asta nu e
dintr-un cantec ?
Clemence a inceput sa fredoneze o melodie
vaga. Mergeau pe trotuar prin multimea de lucratori si de someri, de studenti,
de batrani si de copii. Magazinele, brutariile, bancile nu se mai goleau de
aceste globule divers colorate care sunt fiintele omenesti in aparatul
circulator al orasului. O masina a trecut prin fata lor claxonand. S-a oprit cu
10 metri mai incolo, la semafor. Clemence l-a luat pe Antoine de brat.
- Inchide ochii, i-a cerut ea. Am o
surpriza pentru tine.
Antoine a inchis ochii. Un vant usor si
cald ciufuli parul celor 2 tineri. Clemence il conduse pe Antoine tragandu-l de
brat ; il duse in mijlocul strazii. La 100 de metri, se apropia o masina
neagra.
- Bun, poti sa deschizi ochii.
- Clemence, vine o masina, constata
linistit Antoine.
- Ai promis sa ai incredere in mine.
- Nu, catusi de putin, n-am spus niciodata
asta.
- A, am uitat sa-ti cer. Ai incredere in
mine, de acord ?
- Clemence, masina...
- Jura ca ai incredere in mine, si nu te
mai vaicari, fricosule. Nu trebuie sa te misti, e foarte important. Jura.
- Bine, jur. Nu o sa ma misc, nu... o sa ma
misc...
Masina era la numai 30 de metri, claxonul urla pentru ca cei 2 tineri sa plece din drum. Antoine si Clemence tot nu se miscau, trecatorii se uitau la ei. In penultimul moment, Clemence il trase pe Antoine de brat si cazura pe trotuar. Masina neagra trecu maraind furioasa si aratandu-si coltii.
- Ti-am salvat viata, spuse Clemence. Sunt eroina ta ! (Se scula
si il ajuta pe Antoine sa se ridice in picioare.) Asta inseamna ca suntem legati pe viata.
De acum incolo raspundem unul de celalalt. Ca la chinezi.
- Cred ca am avut destule emotii pentru
azi.
- Ai un numar de emotii pe care nu trebuie
sa-l depasesti ?
- Da, asa e, altfel risc o supradoza. Sa
nu-mi spui ca supradozele de emotii sunt geniale, nu sunt obisnuit cu ele.
Infometati de viata lor atat de
aventuroasa, Clemence si Antoine au convenit sa se duca sa ia masa la
Gudmundsdottir impreuna cu As, Rudolphe, Ganja, Charlotte si prietena ei. Dar,
cum mai erau cateva ore pana la pranz, s-au hotarat sa se joace de-a fantomele.
Clemence i-a explicat lui Antoine in ce consta jocul : urmau sa se poarte ca
niste fantome, sa-i priveasca pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate
partile, sa se plimbe pe strazi si prin magazine zgomotosi, sa tipe ca
bufnitele, sa hoinareasca profitand de invizibilitatea lor, sa se poarte ca si
cum ar fi disparut din ochii lumii. Zornaindu-si lanturile si ridicand bratele
infricosator, Clemence si Antoine au inceput sa bantuie orasul.
†