PAULO COELHO

 

LA RAUL PIEDRA AM SEZUT SI–AM PLANS

 

 

O, Marie cea zamislita fara de prihana, roaga-te pentru noi, cei care ne indreptam catre Tine. Amin

Dar intelepciunea a fost gasita dreapta de catre toti fiii ei.  -  Luca, 7:35

 

Pentru I.C. si S.B., a caror comuniune iubitoare m-a facut sa vad chipul feminin al lui Dumnezeu;

Monica Antunes, tovarasa mea din primul ceas, care cu dragostea si entuziasmul ei, incendiaza lumea intreaga;

Paulo Rocca, pentru bucuria bataliilor pe care le-am dat impreuna si pentru demnitatea luptelor pe care le-am purtat între noi;

Matthew Lore, pentru ca nu a uitat un citat întelept din I Ching: "Perseverenta e favorabila"

 

NOTA AUTORULUI

 

Pe cand vizita o insula, un misionar spaniol se intilni cu trei preoti azteci.

- Cum va rugati? - intreba parintele.

- Avem o singura rugaciune - raspunse unul dintre azteci -.Zicem: ,,Doamne, Tu esti trei, noi sintem trei. Miluieste-ne pe noi."

- Frumoasa rugaciune - zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga pe care o asculta Dumnezeu. Am sa va invat una mult mai buna.

Parintele ii invata o rugaciune catolica si-si vazu mai departe de drumul sau de evanghelizare. Dupa ani, aflat pe corabia care se intorcea in Spania, ii fu dat sa treaca din nou prin insula aceea. De pe punte, ii zari pe cei trei preoti pe mal si le facu semn cu mina.

In aceeasi clipa, cei trei incepura sa mearga pe apa catre el.

- Parinte! Parinte! - striga unul din ei, apropiindu-se de corabie – Mai invata-ne o data rugaciunea pe care o asculta Dumnezeu, fiindca nu ne-o mai putem aduce aminte!

- Nu conteaza - zise misionarul, vazind minunea. Si-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru ca nu reusise sa priceapa mai devreme ca El vorbea toate limbile.

 

Istoria asta ilustreaza foarte bine ceea ce incerc sa povestesc in "La riul Piedra am sezut si-am plins". Rareori ne dam seama ca sintem impresurati de Extraordinar. Miracolele se intimpla in jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arata drumul, ingerii insista sa fie auziti, dar noi, fiindca sintem invatati ca exista formule si reguli pentru a ajunge pina la Dumnezeu, nu luam seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem ca El se afla oriunde il lasam sa intre.

Practicile religioase traditionale sint importante: ele ne fac sa impartasim cu ceilalti experienta comunitara de proslavire si rugaciune. Dar sa nu uitam nitiodata ca experienta spirituala e in primul rind o experienta practica a iubirii. Si in iubire nu exista reguli. Putem incerca sa ne tinem de manuale, sa ne controlam inima, sa avem o strategie de comportament - dar toate acestea sint fleacuri. Inima este cea care hotaraste si doar ce hotaraste ea este important.

Noi toti am avut parte de o asemenea experienta in viata. Noi toti, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: "Sufar din cauza unei iubiri care nu merita." Suferim deoarece ne imaginam ca dam mai mult decit primim. Suferim deoarece dragostea noastra nu este recunoscuta. Suferim pentru ca nu ne putem impune propriile noastre reguli.

Suferim fara rost: pentru ca in dragoste se afla samanta cresterii noastre. Cu cit iubim mai mult, cu atat suntem mai aprpape de experienta spirituala. Adevaratii iluminati, cu sufletele lor incendiate de Iubire, invingeau toate prejudecatile vremii. Cintau, rideau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfintul Pavel numea "nebunia sfinta". Erau veseli - pentru ca cine iubeste invinge lumea, nu-i e teama ca pierde ceva. Adevarata iubire este un act de total abandon.

 

"La riul Piedra am sezut si-am plins" e o carte despre insemnatatea acestui abandon. Pilar si tovarasul ei sint personaje fictive, dar ei simbolizeaza numeroasele conflicte ce ne insotesc in cautarea noastra a unui Dincolo. Mai devreme sau mai tirziu, trebuie sa ne invingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experienta zilnica a iubirii.

Calugarul Thomas Merton spunea: "Viata spirituala se reduce la dragoste. Nu iubesti pentru ca vrei sa faci binele sau sa ajuti si sa aperi pe cineva. Daca actionam asa, il vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe niste persoane generoase si intelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi inseamna a fi in comuniune cu celalalt si a descoperi in el scinteia lui Dumnezeu."

Fie ca plinsul lui Pilar la riul Piedra sa ne calauzeasca pe drumul acestei comuniuni.

 

L A     R A U L     P I E D R A

 

... am sezut si-am plins. Legenda povesteste ca tot ce cade in apele acestui riu - frunzele, insectele, penele pasarilor - se preschimba in pietrele din albia lui. Ah, ce n-as da sa-mi pot smulge inima din piept si sa dau cu ea de-a azvirlita pe firul apei, si atunci nu m-ar mai incerca nici durere, nici dor, nici amintiri.

La riul Piedra am sezut si-am plins. Gerul iernii ma face sa-mi simt lacrimile pe obraji, si ele cad, amestecindu-se cu apele inghetate ce curg prin fata mea. Undeva riul acesta se impreuna cu altul, apoi cu altul, pina cind - departe de ochii si de inima mea - toate apele astea dispar in mare.

Fie ca lacrimile sa-mi curg atit de mult, incit iubitul meu sa nu stie niciodata ca intr-o zi am plins de dorul lui. Fie ca lacrimile sa-mi curga atit de mult, incit sa pot da uitarii riul Piedra, minastirea, biserica din Pirinei, ceata, potecile pe care le-am batut impreuna.

Voi uita drumurile, muntii si cimpiile din visele mele - visele care-mi apartineau si pe care totusi nu le cunosteam.

 

Imi amintesc de clipa mea magica, de clipa aceea cind un "da" sau un "nu" ne poate schimba viata. S-ar parea ca a trecut atit de mult timp de atunci si totusi e doar o saptamina de cind l-am intilnit din nou pe iubitul meu si l-am pierdut.

Povestea asta am scris-o la malul riului Piedra. Imi simteam miinile inghetate, picioarele intepenite din pricina pozitiei in care stateam si clipa de clipa as fi vrut sa ma opresc.

- Cauta sa traiesti. Amintirile sint pentru cei mai batrini - spunea el.

Iubirea ne face poate sa imbatrinim inainte de vreme si ne reintinereste cind tineretea s-a dus. Cum sa nu-ti amintesti insa momentele acelea? Tocmai de-aceea scriam, ca sa-mi prefac tristetea in nostalgie, singuratatea in amintiri. Pentru ca atunci cind imi voi fi terminat de povestit mie insami povestea asta, sa mi-o pot azvirli in Piedra - asa mi-a spus femeia care ma gazduisee. Numai atunci - cum spusese o sfinta - ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.

Toate povestile de dragoste sint la fel.

 

Ne petrecusem copilaria si adolescenta impreuna. Apoi, el a plecat, asa cum pleaca toti baietii din orasele mici. A spus ca avea sa cunoasca lumea, ca visele lui se infiripau dincolo de cimpiile din Soria.

Citiva ani n-am mai avut vesti de la el. Din cind in cind primeam cite o scrisoare, dar nimic mai mult - pentru ca el nu s-a mai intors niciodata in padurile si pe strazile copilariei noastre.

Cind mi-am ispravit studiile, m-am mutat la Zaragoza - si am descoperit ca el avusese dreptate. Soria era un oras mic si singurul ei poet faimos spusese ca drumul e facut ca sa umbli pe el. M-am inscris la o facultate si mi-am gasit un iubit. Am inceput sa invat ca sa obtin o bursa, care nu mai venea. Am muncit ca vinzatoare, mi-am platit studiile, am fost respinsa la concursul public, m-am despartit de prietenul meu.

Intre timp, scrisorile de la el incepusera sa-mi vina mai des - si ma simteam invidioasa pe timbrele din atitea tari straine. El era prietenul mai in virsta, care stia tot, strabatea lumea, prindea aripi - pe cind eu ma straduiam sa prind radacini.

De la o vreme, scrisorile lui incepusera sa vorbeasca despre Dumnezeu si-mi veneau dintr-un acelasi loc din Franta. Intr-una din ele, isi marturisea dorinta de a intra intr-un seminar si de a-si inchina viata rugaciunii. I-am scris si eu si l-am rugat sa mai astepte un pic, sa-si traiasca nitel mai mult libertatea inainte de a se angaja in ceva atit de serios.

Cind mi-am recitit scrisoarea, m-am decis sa o rup: ce drept aveam eu sa vorbesc despre libertate sau angajare? El stia ce inseamna lucrurile astea, nu eu.

Intr-o buna zi am aflat ca tinea conferinfe. Am ramas surprinsa, fiindca era prea tinar ca sa poata da lectii altora. Dar acum doua saptamini mi-a trimis o carte postala in care-mi spunea ca avea sa vorbeasca pentru un mic grup de la Madrid si ma ruga sa particip si eu.

Am calatorit patru ore, de la Zaragoza la Madrid, deoarece voiam sa-l revad. Voiam sa-l aud. Voiam sa stau cu el intr-un bar, sa ne amintim de vremurile cind ne tineam impreuna de sotii si credeam ca lumea e prea mare ca sa poata fi strabatuta.

 

Sambata, 4 decembrie 1993

 

Conferinta se tinea intr-un loc mai oficial decit imi inchipuisem si era mai multa lume decit ma asteptam. N-am inteles cum de era posibil asa ceva.

"Se vede ca a devenit celebru", m-am gindit. Nu-mi spusese nimic in scrisorile lui. Am vrut sa stau de vorba cu persoanele prezente, sa intreb ce faceau acolo, dar n-am avut curaj.

Am ramas surprinsa cind l-am vazut intrind. Parea diferit de strengarul pe care-l cunoscusem -, dar, evident, in unsprezece ani oamenii se schimba. Era mai frumos si ochii ii straluceau.

- Ne restituie ceea ce ne apartine - zise o femeie de linga mine.

Fraza suna ciudat.

- Ce ne restituie?

- Ceea ce ne-a fost furat. Religia.

- Nu, nu ne restituie nimic - zise o femeie mai tinara, asezata la dreapta mea -. Ei nu ne pot restitui ceva ce ne apartine de mult.

- Si atunci ce cautati aici? - intreba, iritata, prima femeie.

- Vreau sa-l ascult. Vreau sa vad cum gindesc, pentru ca ne-au ars cindva pe rug si o mai pot face inca o data.

- El nu e decit o voce izolata - zise femeia -. Face si el ce poate.

Tinara afisa un zimbet ironic si puse capat conversatiei.

- Pentru un seminarist, e o atitudine curajoasa - continua femeia, privindu-ma de asta data pe mine si cautindu-mi sprijinul.

Eu nu intelegeam nimic, am ramas tacuta si femeia a renuntat. Tinara de linga mine imi facu semn cu ochiul - ca si cum i-as fi fost aliata.

Eu insa taceam din alt motiv. Ma gindeam la cele spuse de doamna aceea.

"Seminarist?"

Imposibil. Mi-ar fi spus-o.

 

Incepu sa vorbeasca, dar eu nu ma puteam concentra. "Ar fi trebuit sa ma imbrac mai frumos", gindeam eu, fara sa pricep de ce eram atit de preocupata. Ma observase in rindurile asistentei, iar eu incercam sa-i descifrez gindurile: oare cum aratam? Ce deosebire este intre o fata de saptesprezece si o femeie de douazeci si noua de ani?

Vocea ii era la fel. Felul de a vorbi insa i se schimbase mult.

 

Trebuie sa riscam. Vom intelege pe deplin minunea vietii doar cind vom lasa sa se intimple imprevizibilul.

In fiecare zi Dumnezeu ne da - o data cu soarele - o clipa in care ar fi cu putinta sa schimbam tot ce ne face nefericiti. In fiecare zi incercam sa ne prefacem ca nu intrevedem momentul acesta, ca el nu exista, ca ziua de azi esta la fel cu cea de ieri si va fi la fel cu cea de miine. Dar cine isi examineaza cu atenfie ziua descopera si momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul in care virim cheia in usa, dimineata, in clipa de tacere de dupa masa de prinz, intr-unul din cele o mie si unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment exista - un moment in care toata puterea stelelor trece prin noi si ne ingaduie sa facem minuni.

Fericirea e uneori o binecuvintare - dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-o zi ne ajutn sa ne schimbam, ne face sa plecam in cautarea viselor noastre. Avem sa suferim, avem sa cunoastem momente dificile, avem sa infruntam multe deziluzii - totul insa e trecator si nu lasa urme. Iar in viitor, vom putea privi inapoi cu mindrie si credinta.

Vai de cine se teme sa-si asume riscurile. Acesta poate ca nu va avea nidodata parte de deceptii, nu va avea deziluzii si nici nu va suferi precum aceia care au un vis de urmarit. Dar cind va privi in urma - pentru ca totdeauna privim in urma - isi va auzi inima spunindu-i: "Ce ai facut cu minunile pe care Dumnezeu le-a semanat in zilele tale? Ce-ai facut cu talantii pe care ti i-a incredintat Stapinul tau? I-ai ingropat adinc intr-o pivnita pentru ca ti-a fost frica sa nu-i pierzi. Atunci asta ti-e mostenirea: certitudinea ca ti-ai irosit viata."

Vai de cel caruia ii e dat sa auda vorbele astea. Caci atunci va crede in minuni, dar momentele magice din viata lui vor fi trecut de mult.

 

...

Asistenta l-a inconjurat de indata ce a terminat de vorbit. Am asteptat, intrebindu-ma ce impresie isi va face despre mine dupa atitia ani. Ma simteam parca un copil - nesigura, incordata, pentru ca nu-i cunoasteam pe noii lui prieteni, geloasa, pentru ca le acorda mai multa atentie celorlalti decit mie.

Si, in fine, s-a apropiat. S-a inrosit si, dintr-o data, n-a mai fost barbatul care spunea lucruri importante; redevenise strengarul care se ascundea cu mine prin schitul de la San Saturio si vorbea despre visele lui de a strabate lumea - in timp ce parintii nostri cereau ajutor politiei, crezind ca ne inecasem, in riu.

- Buna, Pilar - zise el.

L-am sarutat. As fi putut sa-i spun citeva cuvinte de apreciere. As fi putut spune ca ma simteam obosita in mijlocul atitor oameni. As fi putut face vreun comentariu despre mindria pe care o simteam vazindu-l acolo, admirat de ceilalti.

As fi putut sa-i explic ca trebuia sa alerg ca sa prind ultimul autobuz de noapte catre Zaragoza.

As fi putut. Nu vom ajunge niciodata sa intelegem semnificatia acestor vorbe. Caci in toate momentele vietii noastre exista lucruri care s-ar fi putut intimpla, dar pana la urma nu s-au intimplat. Exista clipe magice care trec neobservate si - brusc - mina destinului ne schimba universul.

Asa ceva s-a intimplat in clipa aceea. In locul tuturor locurilor pe care le-as fi putut face, am spus citeva cuvinte care, cu o saptamina mai tirziu, m-au adus aici, pe malul acestui riu, si m-au determinat sa scriu rindurile acestea.

- N-am putea sa bem o cafea? - am zis eu.

Iar el, intorcindu-se catre mine, a acceptat mina pe care i-o oferea destinul.

- Am mare nevoie sa stau de vorba cu tine. Miine am o conferinta la Bilbao. Hai, sint cu masina.

- Trebuie sa ma intorc la Zaragoza - am raspuns eu, fara a sti ca era ultima mea sansa.

Dar, intr-o fractiune de secunda, poate fiindca redevenisem copil, poate fiindca noi nu sintem cei care ne scriem cele mai bune momente din viata, i-am spus:

- E sarbatoarea Neprihanitei Zamisliri. Pot sa te insotesc pina la Bilbao si sa ma intorc de acolo acasa.

Intrebarea despre "seminarist" imi statea pe virful limbii.

- Vrei sa ma intrebi ceva - zise el, observindu-mi expresia.

- Da - am incercat eu sa ma prefac -. Inainte de conferinta, o femeie a sppus ca ii inapoiezi ceea ce ii apartinea.

- Nimic important.

- Pentru mine e important. Nu stiu nimic despre viata ta, sint surprinsa cind vad atata lume aici.

El rise si se intoarse din nou ca sa le dea atentie si celorlalti.

- Stai - am zis eu, prinzindu-l de brat -. Nu mi-ai raspuns la intrebare.

- Nimic prea interesant pentru tine, Pilar.

- Oricum, vreau sa stiu.

Respira adinc si ma conduse intr-un colt al incaperii.

- Toate cele trei mari religii monoteiste - iudaismul, catolicismul, islamismul - sint masculine. Preotii sint barbati. Barbatii pazesc dogmele si fac legile.

- Asta a vrut sa spuna doamna aceea?

El sovai o clipa. Dar raspunse:

- Ca am o viziune diferita despre lucruri. Ca eu cred in chipul feminin al lui Dumnezeu.

Am rasuflat usurata; femeia se inselase. El nu putea fi seminarist, deoarece seminaristii nu au o viziune diferita asupra lucrurilor.

- Mi-ai explicat foarte bine - i-am raspuns.

 

Tinara care-mi facuse cu ochiul ma astepta la usa.

- Stiu ca apartinem aceleiasi traditii - zise ea -. Ma cheama Brida.

- Nu stiu despre ce vorbesti - am raspuns eu.

- Ba stii, nici vorba - rise ea.

M-a luat de brat si am iesit impreuna inainte ca eu sa fi apucat a-i da vreo explicatie. Noaptea era foarte rece si nu prea stiam ce sa fac pina a doua zi de dimineata.

- Unde mergem? - am intrebat-o.

- La statuia zeitei - a fost raspunsul.

- Trebuie sa gasesc un hotel ieftin pentru la noapte.

- Iti arat unul dupa aceea.

Preferam sa ne asezam intr-o cafenea, sa mai stam putin de vorba, sa aflu tot ce se putea despre el. Dar nu vroiam sa mai discut cu ea; am lasat-o sa ma conduca pe Paseo de Castellana, profitind ca sa mai vad Madridul dupa atitia ani. La mijlocul bulevardului, ea se opri si arata spre cer.

- Uite-o acolo - zise ea.

Luna plina stralucea printre crengile desfrunzite ale copacilor.

- E frumoasa - am zis.

Ea insa nu ma asculta. Si-a desfacut bratele in forma de cruce, cu palmele intoarse in sus, si a ramas asa, contemplind luna.

"In ce m-am bagat", am gindit in sinea mea. "Am venit sa asist la o conferinta, m-am pomenit pe Paseo de Castellana cu nebuna asta si miine ma duc la Bilbao".

- O, tu, oglinda a Zeitei Pamintului - zise tinara, tinindu-si ochii inchisii -. Invata-ne pe noi puterea noastra si fa ca barbatii sa ne inteleaga. Nascindu-te, straluncind, murind si inviind pe cer, tu ne-ai aratat ciclul nostru de la saminta la fruct.

Tinara isi intinse bratele catre cer si ramase o buna bucata de vreme in pozitia asta. Trecatorii priveau si rideau, dar ea nu-si dadea seama; de rusine muream insa eu, pentru ca stateam linga ea.

- Trebuia sa fac asta - zise ea, dupa o plecaciune adinca in fata lunii -. Ca sa ne apere Zeita.

- Ce vrei sa spui, in definitiv?

- Exact ce a spus si prietenul tau, numai ca in cuvinte adevarate.

Mi-a parut rau ca ca nu dadusem atentie conferintei. Eram incapabila la drept vorbind sa spun despre ce vorbise.

- Noi cunoastem chipul feminin al lui Dumnezeu - zise tinara cind ne-am reluat plimbarea -. Noi, femeile, cele care o intelegem si o iubim pe Marea Mama. Ne-am platit stiinta cu persecutiile si rugurile, dar am supravietuit. Si acum ii intelegem misterele.

Rugurile. Vrajitoarele.

Am privit-o cu mai multa atentie pe femeia de linga mine. Era frumoasa, parul blond ii ajungea pina la talie.

- In timp ce barbatii plecau la vinatoare, noi ramineam in pesteri, in pintecele Mamei, ingrijindu-ne de copii - continua ea -. Acolo am primit toata invatatura Marii Mame.

Barbatul traia in plina miscare, in timp ce noi ramineam in pintecele Mamei. Asta ne-a permis sa observam ca semintele se tranformau in plante si le-am spus-o si barbatilor nostri. Noi am facut prima piine si i-am hranit. Am modelat primul vas pentru ca ei sa bea din el. Si tot noi am inteles ciclul creatiei, pentru ca trupul nostru repeta ritmul lunii.

Brusc, s-a oprit:

- Uite-o.

Am privit. In mijlocul unei piete inconjurate de trafic din toate partile, se inalta o fintina. In centrul fintinii, o sculptura reprezenta o femeie intr-un car tras de lei.

- Este Piata Cibeles - am spus eu, vrind sa arat ca cunosteam Madridul. Mai vazusem statuia aceea in duzini de carti postale ilustrate.

Ea insa nu ma asculta. Era in mijlocul arterei de circulatie, incercind sa se strecoare prin trafic.

- Hai pina acolo! - striga ea, facindu-mi semne dintre masini.

M-am hotarit sa ajung pina la ea ca sa o intreb de adresa unui hotel. Nebunia ei incepea sa ma oboseasca si simteam nevoia sa dorm.

Am ajuns la fintina aproape in acelasi timp, eu cu inima gata sa-mi sara din piept, iar ea cu un suris pe buze.

- Apa! - zicea ea -. Apa este manifestarea ei!

- Te rog, imi trebuie adresa unui hotel ieftin.

Ea isi cufunda miinile in fintina.

- Fa si tu la fel - imi spuse ea -. Atinge apa cu miinile.

- N-are nici un rost. Dar nu vreau sa te deranjez. Ma duc sa caut un hotel.

- Doar o clipa.

Fata scoase din geanta un mic fluier si incepu sa cinte. Muzica avu parca un efect hipnotic: zgomotul traficului se indeparta si inima mi se linisti. M-am asezat pe ghizdul fintinii, ascultind sunetele apei si ale flautului, cu ochii tinta la luna plina de deasupra capetelor noastre. Ceva imi spunea - desi nu intelegeam prea bine - ca acolo era ceva din natura mea de femeie.

Nu stiu cit timp a cintat. Cind a terminat, s-a intors cu fata catre fintina.

- Cibele - spuse ea -. Una din manifestarile Marii Mame. Ea guverneaza recoltele, hraneste orasele, ii reda femeii rolul de preoteasa.

- Cine esti? - am intrebat-o -. De ce m-ai cerut sa te insotesc?

Ea se intoarse catre mine.

- Sint ce vezi ca sint. Fac parte din religia Terrei.

- Ce vrei de la mine? - am insistat.

- Pot sa-ti citesc in ochi. Pot sa-ti citesc in inima. Esti pe punctul de a te indragosti. Si de a suferi.

- Eu?

- Stii ce vreau sa spun. L-am vazut cum se uita la tine. Te iubeste.

Femeia asta era nebuna.

- De-asta ti-am cerut sa vii cu mine - continua ea -. Fiindca el e importantt. Desi spune prostii, cel putin o recunoaste pe Marea Mama. Nu-l lasa sa se piarda. Ajuta-l

- Nu stiu ce spui. Ai luat-o razna cu fanteziile dumitale - i-am spus eu, croindu-mi iarasi drum printre masini si jurindu-mi sa nu ma mai gindesc niciodata la vorbele acelei femei.

 

Duminica, 5 decembrie 1993

 

Ne-am oprit ca sa luam o cafea.

- Viata te-a invatat multe lucruri - am spus eu, incercind sa leg conversatia.

- M-a invatat ca ne putem schimba - a raspuns el -. Chiar daca pare imposibil.

Inchidea discutia. Nici nu prea discutasem de fapt in timpul  celor doua ore de drum pina la barul acela de linga sosea.

 

La inceput, incercasem sa evoc amintiri din copilaria noastra, dar el nu manifestase altceva decit  un interes politicos. Nici macar nu ma asculta, imi punea intrebari despre lucruri  pe care i le spusesem deja.

Ceva nu mergea. Poate ca timpul si distanta il indepartasera pentru totdeauna de lumea mea. "El vorbeste  despre clipe magice", am gindit eu. "Ce-i pasa lui de cariera pe care si-o facusera Carmen, Santiago sau Maria?" Universul lui era altul, Soria raminea doar o amintire indepartata - incremenita in timp, cu prietenii dinn copilarie tot copii, si cu batrini tot vii si toti facind exact ce faceau si acum douazeci si noua de ani.

Am inceput sa regret drumul cu masina lui. Cind a schimbat iar subiectul, in timp ce ne beam cafeaua, m-am hotarit sa nu mai insist.

Ultimele doua ore pina la Bilbao fusesera un chin. El se uita inainte, la drum, eu ma uitam  pe geam, si nici unul dintre noi nu putea ascunde indispozitia care se instalase. Masina de inchiriat nu avea radio si, in lipsa lui, nu ne-a mai ramas decit sa ne suportam tacerea.

 

- Sa intrebam unde e autogara - am zis eu, de indata ce am iesit de pe autostrada.

- E o linie regulata pina la Zaragoza.

Era ora siestei, pe strazi era putina lume. Am trecut pe linga un domn, pe linga o pereche de tineri, dar el n-a oprit ca sa se intereseze.

- Stii unde este? - l-am intrebat dupa un timp.

- Ce sa fie?

Continua sa nu asculte ce-i spuneam.

Brusc, am auzit tacerea. Ce sa vorbeasca el cu o femeie care nu se aventurase niciodata in lumea larga? Ce haz avea sa stea alaturi de o fiinta careia ii e frica de necunoscut, care prefera o slujba sigura si un mariaj conventional? Eu - biata de mine - vorbeam despre aceiasi prieteni din copilarie, despre amintirile prafuite dintr-o localitate neinsemnata. Era singurul meu subiect.

- Poti sa ma lasi chiar aici - am zis eu cind am ajuns intr-un loc ce parea a fi centrul orasului. Incercam sa fiu naturala, dar ma simteam idioata, infantila si trista.

N-a oprit masina.

- Trebuie sa iau autobuzul ca sa ma-ntorc la Zaragoza - am insistat.

- N-am fost niciodata aici. Nu stiu unde imi e hotelul. Nu stiu unde se tine conferinta. Nu stiu unde o fi autogara.

- Nu-i nimic, nu-ti face griji.

A redus viteza, dar a continuat sa conduca.

- Mi-ar face placere... - zise el.

De doua ori n-a reusit sa-si termine fraza. Imi inchipuiam ce i-ar fi facut placere: sa-mi multumeasca pentru companie, sa trimita salutari vechilor prieteni si, in felul acesta, sa atenueze senzatia aceea dezagreabila.

- Mi-ar face placere sa ma insotesti la conferinta de asta-seara - spuse el in sfirsit.

Am incremenit. Incerca poate sa cistige timp ca sa compenseze tacerea jenanta din timpul calatoriei.

- Mi-ar face mare placere sa fii cu mine - repeta el.

Poate ca sint o provinciala, fara o viata plina de evenimente mari pe care sa le povestesc, fara stralucirea si prestanta femeilor de la oras. Dar viata de provincie, chiar daca nu te face o femeie eleganta sau de lume, te invata cum sa asculti o inima - si sa-i pricepi instinctele.

Spre surprinderea mea, instinctul imi spunea ca el era sincer.

Am rasuflat usurata. Evident ca n-aveam sa ramin la conferinta, dar cel putin prietenul meu drag parea sa se fi intors, lasindu-ma partasa la aventurile lui, impartasindu-mi temerile si biruintele sale.

 

- Multumesc pentru invitatie - am raspuns -. Dar n-am bani de hotel si trebuie sa ma intorc la invatatura mea.

- Am eu ceva bani. Poti sta cu mine in camera. Cerem doua paturi separate.

Am observat ca incepuse sa transpire, cu tot frigul. Inima mea a inceput sa dea semnale de alarma pe care nu le puteam identifica. Senzatia de bucurie de adineauri a fost inlocuita de o imensa confuzie.

A oprit deodata masina si m-a privit drept in ochi.

Nimeni nu reuseste sa minta, nimeni nu reuseste sa ascunda ceva cind priveste drept in ochi.

Si orice femeie cu un minimum de sensibilitate izbuteste sa citeasca in ochii unui barbat indragostit. Mi-am adus numaidecit aminte de cuvintele femeii blonde de la fintina.

Nu era posibil. Dar era adevarat.

 

In viata mea nu ma gindisem niciodata, dar niciodata, ca, dupa atita timp ar mai fi putut tine minte. Eram copii, traiam unui linga altul si descopeream lumea mina-n mina. Eu l-am iubit - daca un copil poate intelege ce inseaamna dragostea. Dar  toate astea se intimplasera demult - in alta existenta, cind inocenta lasa inima deschisa la tot ce e mai bun in viata.

Acum eram adulti si responsabili. Lucrurile din copilariei nu erau decit lucruri din copilarie.

M-am intors ca sa-l privesc in ochi. Nu-mi venea sau nu reuseam sa cred.

- Mai am doar conferinta asta si apoi urmeaza vacanta de Neprihanita Zamislire. Trebuie sa merg la munte - continua el -. Trebuie sa-ti arat ceva.

Barbatul stralucit, care vorbea de clipele magice, statea acolo in fata mea - purtindu-se cum nu se poate mai anapoda. Avansa prea repede, era nesigur, facea propuneri confuze.

Am deschis portiera, am iesit si m-am rezemat de masina. Priveam bulevardul aproape pustiu. Mi-am aprins o tigara si-am cautat sa nu ma mai gindesc la nimic. Puteam sa-mi ascund intentiile, sa ma fac ca nu inteleg - puteam incerca sa ma conving ca nu era vorba decit de o propunere facuta de un prieten unei prietene din copilarie. Calatorise pesemne prea mult si incepuse sa confunde lucrurile.

Pesemne exageram eu insami.

 

A coborit din masina si a venit linga mine.

- Mi-ar placea sa ramii la conferinta de asta-seara - spuse el inca o data -. Dar daca nu poti, te inteleg.

Asa deci. Lumea facuse o rotatie completa si acum se intorcea la locul ei. Nu era nimic din ce credeam - iata ca el nu mai insista, era gata sa ma lase sa plec. Barbatii indragostiti nu se comporta niciodata in felul asta.

M-am simtit stupida si usurata in acelasi timp. Da, mai puteam sa ramin, cel putin inca o zi. Am putea cina impreuna si ne-am ameti nitel - lucru pe care nu-l facusem niciodata in copilarie. Era o buna ocazie sa uit prostiile la care ma gindisem cu citeva clipe mai devreme, un bun prilej ca sa spargem gheata care ne insotise inca de la Madrid.

O zi n-avea nici o importanta. Cel putin voi avea ceva de povestit prietenelor mele.

- Paturi separate - am zis in gluma -. Si platesti tu cina, fiindca eu tot mai sint studenta si la virsta asta. N-am bani.

Ne-am dus bagajele in camera de la hotel si am coborit ca sa mergem pe jos pina la sala unde se tinea conferinta. Am ajuns repede si am intrat intr-o cafenea.

- Vreau sa-ti dau ceva - zise el, intinzindu-mi un saculet rosu.

L-am deschis imediat. Inauntru, un medalion vechi si ruginit - cu Maica Domnului a Milostivirilor pe o parte si Sfinta Inima a lui Isus pe cealalta.

- Era al tau - spuse el, vazindu-mi figura surprinsa.

Inima mea incepu din nou sa dea semnale de alarma.

- Intr-o zi - era o toamna ca acum si noi sa tot fi avut vreo zece ani - sedeam cu tine in piata cu stejarul cel mare.

- Urma sa-ti spun un lucru pe care-l repetasem saptamini de-a rindul. Nici nu incepusem bine si tu mi-ai spus ca-ti pierdusesi medalionul in sihastria de la San Saturio si m-ai rugat sa ma duc acolo si sa-l caut.

Imi aminteam. O, Doamne, imi aminteam.

- L-am gasit. Dar cind m-am inters in piata, imi pierise curajul de a-ti spune ceea ce repetasem - continua el.

Mi-am fagaduit atunci ca-ti voi inapoia medalionul doar cind voi putea sa-ti spun toata propozitia pe care incepusem sa o rostesc atunci, acum aproape douazeci de ani. Mult timp am incercat sa uit, dar propozitia era mereu prezenta. Nu mai pot trai cu ea.

Isi puse cafeaua pe masa, isi aprinse o tigara si ramase mult timp cu privirile in tavan. Apoi se intoarse catre mine.

- Propozitia e foarte simpla - zise el.

Te iubesc.

 

Uneori sintem stapiniti de un simtamint de tristete pe care nu izbutim sa ni-l controlam, spunea el. Ne dam seama ca momentul magic al zilei a trecut si noi nu am facut nimic. Viata isi ascunde atunci magia si arta.

Trebuie sa-l ascultam pe copilul care am fost cindva si care inca exista in noi. Copilul acesta intelege momentele magice. Putem sa-i inabusim plinsul, dar glasul nu i-l putem reduce la tacere.

Copilul acesta care am fost cindva continua sa fie prezent. Fericiti fie copiii, caci a lor este Imparatia Cerurilor.

Daca nu ne nastem inca o data, daca nu reincepem sa privim viata cu inocenta si entuziasmul copilariei, nu mai are nici un sens sa traim mai departe.

Exista multe feluri de a  te sinucide. Cei care incearca sa ucida trupul incalca legea lui Dumnezeu. Cei care incearca sa ucida sufletul incalca si ei legea lui Dumnezeu, chiar daca crima lor sare mai putin in ochii oamenilor.

Sa dam atentie celor spuse de copilul pe care il mai adapostim in inima. Sa nu ne rusinam de el. Sa nu-l lasam prada fricii, deoarece copilul acesta e singur si nu este aproape niciodata auzit.

Trebuie sa-i ingaduim ca uneori sa ne tina el haturile existentei. Copilul acesta stie ca fiecare zi e diferita de celelalte.

Sa facem astfel incit el sa se simta din nou iubit. Trebuie sa-l facem sa se simta bine - chiar daca ar insemna sa actionam altfel de cum sintem obisnuiti, chiar daca asta ar aparea ca o sminteala in ochii celorlalti.

Amintiti-va ca intelepciunea oamenilor este nebunie in fata lui Dumnezeu. Daca-i vom da ascultare copilului pe care-l purtam in suflet, ochii nostri vor reincepe sa straluceasca. Daca nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viata.

 

Culorile din jurul meu au inceput sa fie mai vii; am simtit ca vorbeam mai tare si faceam mai mult zgomot cind imi puneam paharul la loc pe masa.

Un grup de vreo zece persoane mersesera imediat dupa conferinta sa cineze. Vorbeam toti in acelasi timp si eu surideam - surideam pentru ca era o noapte deosebita. Prima noapte de multi ani pe care nu o planificasem.

Ce bucurie!

Cind m-am hotarit sa ma duc la Madrid, imi tineam sentimentele si actiunile sub control. Dintr-o data, totul se schimbase. Eram acolo - intr-un oras unde nu mai pasisem niciodata, desi era situat la mai putin de trei ore de orasul meu natal. Sedeam la masa aceea unde cunosteam o singura persoana - si toti vorbeau cu mine ca si cum m-ar fi cunoscut de mult. Eram uimita si ca puteam sa conversez, sa beau si sa ma distrez cu ei.

Ma aflam acolo fiindca - dintr-o data - viata m-a abandonat Vietii. Nu eram incercata de vinovatie, teama sau rusine. Pe masura ce stateam mai mult timp aproape de el - si-l ascultam vorbind - ma incredintam ca avea dreptate: exista momente in care e nevoie sa-ti asumi si riscuri, sa faci pasi nebunesti.

"Stau zile-n sir in fata cartilor si caietelor, facind un efort supraomenesc ca sa-mi cumpar propria-mi sclavie", gindeam eu. "De ce vreau postul acela? Cum oare ma va imbogati el ca fiinta umana sau ca femeie?"

Nimic. Nu ma nascusem ca sa-mi petrec restul vietii in spatele unei mese, ajutindu-i pe judecatori sa-si rezolve procesele.

"Nu pot gindi astfel despre viata mea. Va trebui sa ma intorc la ea saptamina asta."

Trebuie sa fi fost efectul vinului. La urma urmelor, cine nu munceste nu maninca.

"E un vis. O sa se termine."

Cit timp insa pot prelungi visul acesta? Pentru prima data atunci mi-a incoltit gindul sa-l insotesc in urmatoarele zile la munte. La urma urmelor, incepea o saptamina de sarbatoare.

- Cine esti? - m-a intrebat o femeie frumoasa care statea cu noi la masa.

- O prietena din copilarie - am raspuns eu.

- Facea asa ceva si pe cind era copil? - spuse ea mai departe.

- Ce anume?

Conversatia de la masa paru sa lincezeasca si sa se termine.

- Stii - insista femeia -. Minunile.

- Stia si pe atunci sa vorbeasca bine - am raspuns eu, fara sa inteleg ce voia sa spuna ea.

Au ris toti, inclusiv el - si n-am priceput motivul hohotului lor de ris. Dar vinul ma eliberase, nu trebuia sa tin sub control tot ce se petrecea acolo.

M-am oprit, am privit si eu in jur, am facut un comentariu oarecare despre un subiect ce mi-a si iesit din minte o clipa mai tirziu. Si m-am gindit iar la zilele de sarbatoare.

Ma simteam bine acolo, cunosteam oameni noi. Se discutau lucruri serioase in mijlocul unor comentarii nostime, aveam senzatia ca iau parte la ceea ce se intimpla in lume. Cel putin in seara aceea nu mai eram femeia care asista la viata prin intermediul televiziunii sau al ziarelor.

Dupa intoarcerea la Zaragoza, stiam ca o sa am multe de povestit. Daca as accepta invitatia pentru zilele Neprihanitei Zamisliri - atunci as putea petrece un an intreg traind de pe urma unor amintiri proaspete.

"Avea perfecta dreptate sa nu dea atentie conversatiei mele despre Soria", am reflectat eu. Si mi s-a facut mila de mine: de ani de zile sertarul memoriei mele pastra aceleasi si aceleasi istorii.

- Mai bea putin vin - mi-a spus un barbat cu parul alb, umplindu-mi paharul.

L-am baut pe tot. M-am gindit ce putine lucruri as avea sa le povestesc copiilor si nepotilor mei.

- Contez pe tine - zise el, asa incit sa nu poata fi auzit decit de mine -. Mergem in Franta.

Vinul imi dadea mai mare libertate sa spun ce gindeam.

- Doar daca lamurim perfect un lucru - am raspuns.

- Care anume?

- Acela despre care ai vorbit inainte de conferinta. La bar.

- Medalionul?

- Nu - i-am raspuns eu, privindu-l in ochi si facind tot posibilul sa par grava -. Ceea ce ai spus atunci.

- Discutam mai tirziu - zise el, schimbind vorba.

Declaratia de dragoste. Nu avusesem timp sa discutam despre asta, dar stiam ca as fi putut sa-l conving ca nu era nimic real.

- Daca vrei sa plec cu tine in calatorie, trebuie sa ma asculti - am spus eu.

- Nu vreau sa vorbim aici. Ne distram.

- Ai plecat foarte de timpuriu din Soria - am insistat -. Eu sint doar o legatura cu locul tau de obirsie. Te-am adus aproape de radacinile tale si asta-ti da putere sa mergi mai departe.

Dar asta e tot. Nu poate fi vorba de nici o dragoste.

M-a ascultat fara a spune nimic. Cineva i-a cerut parerea despre ceva si nu am reusit sa ne continuam conversatia.

"Cel putin i-am spus limpede ce cred", mi-am spus eu in sinea mea. O asemenea dragoste nu exista decit in basme.

Caci, in viata reala, dragostea trebuie sa fie posibila. Chiar daca nu-si afla o rasplata imediata, dragostea reuseste sa supravietuiasca doar cind exista speranta - oricit ar fi ea de indepartata - ca o vom cuceri pe fiinta iubita.

Restul e fantezie.

Ca si cum mi-ar fi ghicit gindul, el si-a ridicat paharul ca sa tina un toast:

- Pentru dragoste! - zise el.

Era si el un pic ametit. M-am gindit sa profit de prilej.

- Pentru cei intelepti, capabili sa inteleaga ca unele iubiri sint nebunii ale copilariei - am zis eu.

- Cine e intelept este intelept doar pentru ca iubeste. Si cine e nebun e nebun deoarece crede ca poate intelege iubirea - a raspuns el.

Ceilalti din jurul mesei auzisera schimbul de vorbe si in clipa urmatoare s-a stirnit o discutie foarte insufletita despre iubire. Toti aveau opinie gata formata, isi aparau punctele de vedere cu unghiile si cu dintii si a fost nevoie de multe sticle de vin pentru ca atmosfera sa se calmeze. In cele din urma, cineva a spus ca se facuse tirziu si ca patronul restaurantului voia sa inchida.

- O sa avem cinci zile de sarbatoare - striga cineva de la alta masa -. Dacaa patronul vrea sa inchida restaurantul, explicatia este ca voi vorbiti despre lucruri prea serioase!

Toti izbucnira in ris, mai putin el.

- Unde ar  trebui sa discutam despre lucruri serioase? il intreba pe betivul de la cealalta masa.

- La biserica! - zise betivul. Si de data asta tot restaurantul izbucni intr-un hohot de ris.

El se ridica in picioare. M-am gindit ca avea sa inceapa o incaierare, pentru ca toti ne intorseseram la adolescenta, cind incaierarile fac parte integranta din noptile de chef - impreuna cu saruturile, imbratisarile in locuri interzise, muzica asurzitoare si precipitarea.

Dar n-a facut altceva decit sa ma ia de mina si sa se indrepte spre usa.

- E mai bine sa plecam - zise el -. S-a facut tirziu.

 

Ploua in Bilbao, si ploua peste lume. Cine iubeste trebuie sa stie sa se piarda si sa se regaseasca. El reuseste sa echilibreze bine aceste doua laturi. E vesel, si cinta, pe cind ne intoarcem la hotel.

                   "Doar nebunii-au inventat iubirea."

Desi mai simt in mine vinul si culorile vii, ma echilibrez incetul cu incetul. Trebuie neaparat sa tin situatia sub control, pentru ca vreau sa calatorim zilele astea.

Va fi usor sa fiu stapina pe situatie de vreme ce nu sint indragostita. Cine e capabil sa-si tina inima in friu e capabil sa cucereasca lumea.

                   "Cu un trombon si-o poezie inima-ti fie stravezie,"   zice textul unui cintec.

"Tare mi-ar placea sa nu-mi controlez inima", gindesc eu. Daca mi-as putea-o abandona fie si doar la un sfirsit de saptamina, ploaia asta care-mi curge pe fata ar avea alt inteles. Daca ar fi usor sa iubesti, l-as stringe in brate si cuvintele cintecului ar povesti o intimplare care ar fi intimplarea noastra. Daca n-ar mai exista Zaragoza dupa zilele de sarbatoare, as vrea ca ameteala bauturii sa nu mai treaca niciodata, atunci as fi libera sa-l sarut, sa-l mingii, sa spun si sa ascult tot ce-si spun indragostitii unul altuia.

Dar nu. Nu pot. Nu vreau.

"Hai sa zburam, iubita mea", suna cintecul. Da, sa plecam si sa zburam. Dar in conditiile puse de mine.

El inca nu stie ca raspunsul meu la invitatia lui e "da". Fiindca acum sint beata, si sint obosita de zilele mele identice una cu cealalta.

Oboseala va trece insa. Si eu voi vrea sa ma intorc la Zaragoza, orasul unde m-am hotarit sa traiesc. Ma asteapta studiile mele, ma asteapta un concurs public. Ma asteapta un sot pe care trebuie sa-l gasesc si nu-mi va fi greu sa-l gasesc.

Ma asteapta o viata linistita, cu copii si nepoti, cu buget echilibrat si vacante anuale. Nu cunosc nelinistile lui, dar le cunosc pe-ale mele. Nu am nevoie de noi nelinisti - imi ajung cele pe care le am acum.

N-as putea - niciodata - sa ma indragostesc de unul ca el. Il cunosc prea bine, am trait prea mult timp impreuna, ii stiu slabiciunile si spaimele. Nu il pot admira cum fac ceilalti.

Stiu ca dragostea si barajele sint totuna: daca lasi o fisura pe unde sa se poata strecura un firicel de apa, in scurt timp acesta va face sa se prabuseasca intreaga constructie - si vine o clipa cind nimeni nu va mai putea stapini forta viiturii.

Daca zidurile se prabusesc, dragostea le ia locul; nu mai conteaza ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanta nici daca o mai putem pastra linga noi pe fiinta iubita - a iubi inseamna a pierde controlul.

Nu, nu pot lasa nici o fisura. Fie ea cit de mica.

- Stati putin!

A incetat imediat sa mai cinte. Pasii repezi rasunau pe pavajul ud.

- Sa mergem - zise el, luindu-ma de brat.

- Asteptati! - striga un barbat -. Trebuie sa va vorbesc!

El insa mergea tot mai repede.

- Nu e pentru noi - zise el -. Sa mergem la hotel. Era totusi pentru noi: nu mai era nimeni pe strada aceea. Inima imi batea cu putere si efectul bauturii mi-a disparut brusc. Mi-am adus aminte ca Bilbao era in Tara Bascilor si ca atentatele teroriste erau frecvente. Pasii se apropiara.

- Sa mergem - zise el, grabindu-se si mai mult.

Era insa prea tirziu. Figura unui barbat, ud din cap pina-n picioare, s-a interpus intre noi.

- Va rog, opriti-va! - zise barbatul -. Pentru numele lui Dumnezeu.

Eram inspaimintata, cautam un loc pe unde sa fugim, ma uitam sa vad daca nu apare ca prin minune o masina a politiei. Instinctiv m-am agatat de bratul lui - dar el ma indeparta.

- Va rog! - zise barbatul -. Am auzit ca sinteti in oras. Am nevoie de ajutorul dumneavoastra. E vorba de fiul meu!

Barbatul incepu sa plinga si cazu in genunchi pe caldarim.

- Va rog! - zicea el -. Va rog!

El trase adinc aer in piept, isi pleca fruntea si inchise ochii. Citeva secunde ramase tacut si nu se mai auzeau decit zgomotul ploii si suspinele barbatului ingenuncheat pe trotuar.

- Du-te la hotel, Pilar - zise el in cele din urma -. Si culca-te. Am sa ma-ntorc abia in zori.

 

Luni, 6 decembrie 1993

 

Dragostea este plina de capcane. Cind se manifesta, isi arata numai lumina - si nu ingaduie sa i se zareasca umbrele produse de lumina ei.

- Priveste pamintul din jurul nostru - zise el -. Sa ne intindem pe jos, sa simtim batind inima planetei.

- Stai putin - am raspuns eu -. Nu pot sa-mi murdaresc singura haina pe care mi-am adus-o.

Treceam printre dealuri plantate cu maslini. Dupa ploaia de ieri din Bilbao, soarele de astazi ma facea somnoroasa. Nu aveam ochelari de soare - nu adusesem nimica, deoarece urma sa ma intorc la Zaragoza in aceeasi zi. A trebui sa dorm intr-o camasa imprumutata de el si mi-am cumparat un tricou de linga hotel, ca macar sa il pot spala pe cel purtat.

- Cred ca te-ai saturat sa ma vezi cu aceleasi haine - am zis in gluma, ca sa vad daca un subiect banal ma putea readuce la realitate.

- Sint fericit ca esti aici.

N-a mai vorbit despre iubire dupa ce mi-a dat medalionul, dar era bine dispus si parca avea iarasi doisprezece ani. Mergea alaturi de mine, scaldindu-se si el in limpezimea diminetii.

- Ce trebuie sa faci acolo? - l-am intrebat eu,aratind catre crestele Pirineilor, la orizont.

- Dincolo de muntii aceia este Franta - raspunse el, zimbind.

- Am facut si eu geografie. Vreau doar sa stiu de ce trebuie sa mergem acolo.

El nu mai spuse nimica o vreme, ci doar zimbi.

- Ca sa vezi o casa. Cine stie, te-ar putea interesa.

- Daca ai de gind sa te faci agent imobiliar, las-o balta. N-am bani.

Imi era totuna daca vizitam un sat din Navarra sau mergeam in Franta. Stiu doar ca nu voiam sa petrec zilele acelea libere la Zaragoza.

"Vezi?", mi-am auzit creierul spunindu-i inimii mele. "Esti bucuroasa ca ai acceptat invitatia. Te-ai schimbat, inca nu ti-ai dat seama."

Nu, nu m-am schimbat deloc. Doar m-am destins nitel.

- Uita-te la pietrele de pe jos.

Sint rotunde, fara muchii. Par pietricele de prund, ca la mare. Si totusi, n-a fost niciodata mare aici, pe cimpiile Navarrei.

- Picioarele taranilor, picioarele pelerinilor, picioarele aventurierilor au netezit pietrele astea - spuse el -. S-au schimbat si ele, si calatorii.

- Calatoriile te-au invatat tot ce stii?

- Nu. Minunile revelatiei.

N-am inteles, dar n-am mai staruit. Ma afundam in soare, in cimp, in muntii din zare.

- Unde mergem acum? - l-am intrebat.

- Nicaieri. Ne bucuram de dimineata, de soare si de privelistea minunata. Ne asteapta un drum lung cu masina.

Ezita o clipa si intreba:

- Ai pastrat medalionul?

- L-am pastrat - zic eu, incepind sa pasesc mai repede. Nu vreau sa revina la subiectul asta - ne-ar putea strica bucuria si libertatea diminetii.

 

Apare un sat. La fel ca si cetatile medievale, e asezat in virful unui deal si pot vedea - la distanta - turla bisericii si ruinele unui castel.

- Sa mergem acolo - il rog.

Sta pe ginduri, dar pina la urma e de acord. Pe drum e o capela si vreau sa intru in ea. Nu mai stiu sa ma rog, linistea din biserici imi face insa totdeauna bine.

"Nu te simti vinovata", imi zic in sinea mea. "Daca e indragostit, il priveste doar pe el."

Ma intrebase despre medalion. Inteleg ca spera sa revin la conversatia noastra din cafenea. In acelasi timp, mi-e teama sa nu-mi fie dat sa aud ceva ce nu vreau sa aud - din pricina asta nu-i dau curs, nu redeschid subiectul.

 

Poate ca intr-adevar ma iubeste. Vom reusi poate sa transformam dragostea asta in altceva, in ceva mai profund.

"Ridicol", imi zic in sinea mea. "Nu exista nimic mai profund decit dragostea. In basme, printesele saruta broastele riioase si acestea se prefac in printi. In viata reala, printesele ii saruta pe printi si acestia se prefac in broaste riioase."

 

Dupa aproape o jumatate de ora de mers ajungem la capela. Pe treptele ei sade un batrin. E primul ins pe care-l vedem de cind am plecat la drum - sint ultimele zile de toamna si ogoarele sint iarasi lasate in voia Domnului, care rodniceste pamintul cu binecuvintarea sa si-i ingaduie omului sa-si scoata din ele hrana cu sudoarea fruntii.

- Buna ziua - ii spune el omului.

- Buna ziua.

- Cum se cheama satul acela?

- San Martin de Unx.

- Unx? - zic eu -. Parca e nume de gnom!

Batrinul nu intelege gluma. Cam dezamagita, ma indrept catre poarta capelei.

- Nu puteti intra - spuse batrinul -. E inchisa la amiaza. Daca vreti, putteti sa va intoarceti dupa patru.

Poarta era deschisa. Zaresc interiorul - nedeslusit, din cauza luminozitatii de afara.

- Doar un minut. As vrea sa ma rog.

- Imi pare rau. S-a inchis.

El imi asculta conversatia cu batrinul. Nu spune nimic.

- Bine, sa mergem atunci - zic eu -. N-are rost sa mai insist.

El continua sa ma priveasca; privirea ii este goala, distanta.

- Nu vrei sa vezi capela? - ma intreaba.

Stiu ca nu-i place atitudinea mea. Ma considera pesemne slaba, lasa, incapabila sa lupt pentru ceea ce vreau. Fara a fi nevoie de un sarut, printesa se preface intr-o broasca riioasa.

- Aminteste-ti cum a fost ieri - zic eu -. Ai pus capat conversatiei din bar pentru ca nu voiai sa discuti. Acum, cind fac si eu acelasi lucru, ma certi.

Batrinul, impasibil, asista la discutia noastra. Trebuie sa fie multumit ca se intimpla ceva, in fata lui - intr-un loc unde toate diminetile, toate dupaamiezele si toate noptile sint identice.

- Poarta bisericii e deschisa - spune el, adresindu-i-se batrinului -, daca vreti bani, va putem da ceva. Dar ea vrea sa vada biserica.

- A trecut ora de vizita.

- Bine atunci. Intram totusi.

Ma ia de brat si intra cu mine.

Inima incepe sa-mi bata. Batrinul poate deveni agresiv, poate sa cheme politia, sa ne strice calatoria.

- De ce faci asta?

- Pentru ca vrei sa intri in capela - suna raspunsul lui.>

Eu insa nici nu mai am chef sa vad ce e inauntru; discutia aceea - si atitudinea mea - au rupt vraja unei dimineti aproape perfecte.

Stau cu urechile ciulite la ceea ce se intimpla afara - imi inchipui la tot pasul ca batrinul se duce sa anunte politia din sat si aceasta vine la fata locului. Intrusi in capela. Hoti. Fac un lucru interzis, incalca legea. Batrinul doar spusese ca era inchisa, ca nu erau orele de vizita. E un biet batrin, incapabil sa ne opreasca - si politia va fi mai aspra din cauza ca nu am aratat respectul cuvenit unui virstnic.

Ramin inauntru doar atita cit trebuie ca sa arat ca am vrut sa o vizitez. Inima continua sa-mi bata atit de tare, incit mi-e teama sa nu mi-o auda.

- Gata, sa plecam - zic eu dupa ce apreciez ca a trecut timpul necesar ca sa rostesc un Ave Maria.

- Nu-ti fie frica, Pilar. Nu poti sa joci un rol impus.

Nu doream ca problema cu batrinul sa se transforme intr-o problema cu el. Trebuia sa ramin calma.

- Cum adica "sa joc un rol impus"? - am facut eu.

- Unii sint mereu in conflict cu altii, in conflict cu ei insisi. Incep atunci sa-si monteze in cap un soi de piesa de teatru si scriu scenariul in functie de propriile frustrari.

- Stiu multi oameni care fac asta. Inteleg ce vrei sa spui.

- Partea rea e ca nu-si pot reprezenta piesa asta de unii singuri - zice el mai departe. Atunci incep sa angajeze alti actori.

Exact asta a facut tipul de afara. Voia sa se razbune pentru ceva si ne-a ales pe noi in acest scop. Daca i-am fi acceptat interdictia, acum am fi regretat si ne-am fi simtit mizerabil. Am fi acceptat sa facem parte din viata lui meschina si din frustrarile lui.

Agresivitatea acestui domn era vizibila, a fost usor sa contracaram rolul impus. Altii insa ne "angajeaza" atunci cind incep sa se comporte ca victime, cind se pling de nedreptatile vietii, cerindu-ti sa fii de acord cu ei, sa le dai sfaturi, sa participi.

Ma privi drept in ochi.

- Fii atenta - zise el -. Cind intri intr-un asemenea joc, iesi totdeauna pierzator.

Avea dreptate. Totusi nici asa nu ma simteam in largul meu in capela.

- Gata, mi-am facut rugaciunea. Putem pleca acum.

Am iesit. Contrastul dintre intunericul din capela si soarele puternic de afara aproape ma orbeste. Pe masura ce ochii mi se obisnuiesc cu lumina, observ ca batrinul nu mai e acolo.

- Hai sa mincam - spuse el, pornind-o in directia satului.

 

Beau doua pahare de vin la masa de prinz. In viata mea n-am baut atita. Devin de-a dreptul alcoolica.

"Intrec masura."

El sta de vorba cu chelnerul. Afla ca in imprejurimi sint mai multe ruine romane. Incerc sa iau parte la conversatie, dar nu reusesc sa-mi ascund proasta dispozitie.

Printesa a devenit broasca riioasa. Si ce daca? Cui trebuie sa-i dovedesc si ce anume, de vreme ce nu caut nimic - nici barbat, nici dragoste?

"Stiam", gindesc eu. "Stiam ca are sa-mi dea peste cap lumea. Creierul m-a instiintat - si inima n-a vrut sa-i urmeze sfatul."

A trebuit sa platesc scump ca sa realizez putinul pe care-l am. A trebuit sa renunt la atitea lucruri pe care mi le doream, sa intorc spatele atitor drumuri ce mi se deschideau inaintea ochilor. Mi-am sacrificat visele in numele unui vis mai mare. Pacea sufleteasca. Nu vreau sa renunt la aceasta pace.

- Esti incordata - imi spuse el, intrerupindu-si conversatia cu chelnerul.

- Da, sint. Cred ca batrinul s-a dus sa cheme politia. Cred ca tirgusorul asta e mic si ei stiu unde sintem. Cred ca incapatinarea ta de a lua prinzul aici poate sa ne duca de ripa mica noastra vacanta.

El isi invirteste paharul de apa minerala. Stie cu siguranta ca nu e nimic din toate astea - ca in realitate imi e rusine. De ce ne jucam asa cu vietile noastre? De ce vedem firul de praf din ochi si nu vedem muntii, cimpurile, livezile de maslini?

- Asculta: n-o sa fie nimic din toate astea - zise el -. Batrinul s-a dus acasa la el si nici nu-si mai aminteste de cele intimplate. Crede-ma.

"Nu de-asta sint incordata, e idiot", gindesc eu.

- Asculta-ti mai mult inima - spune el mai departe.

- Tocmai asta e: mi-o ascult - raspund eu -. Si prefer sa plecam de-aici. Nu-mi place locul asta.

- Nu mai bea in timpul zilei. Nu ajuta la nimic.

Pina atunci, ma controlasem. Acum e mai bine sa spun ce am pe suflet.

- Tu crezi ca stii totul - spun eu -. Ca te pricepi la momente magice, la copilul launtric. Nu stiu ce faci aici linga mine.

El ride.

- Te admir - zice el -. Si admir lupta pe care o dai cu inima ta.

- Ce lupta?

- Nimic - raspunde el.

Stiu insa ce vrea sa spuna.

- Nu te amagi - ii raspund -. Daca vrei, putem vorbi si despre asta. Imi intelegi gresit sentimentele.

El inceteaza sa-si tot invirteasca paharul si ma priveste in fata:

- Nu ma insel. Stiu ca tu nu ma iubesti.

Asta ma deruteaza si mai mult.

- Dar voi lupta pentru asta - continua el -. Sint in viata lucruri pentru care merita sa lupti pina la capat.

Vorbele lui ma lasa fara replica.

- Tu meriti sa lupt - zice el.

Imi intorc privirea si ma prefac interesata de decoratia restaurantului. Ma simteam broasca riioasa si redevin printesa.

"As vrea sa cred in vorbele tale", imi spun, in timp ce ma uit la un tablou cu pescari si barci. "Nu o sa se schimbe nimic, dar cel putin n-am sa ma mai simt atit de slaba, atit de incapabila."

- Scuza-mi agresivitatea - ii spun.

El zimbeste. Il cheama pe chelner si achita nota.

Pe drumul de intoarcere sint si mai confuza. Poate e soarele de vina - dar nu, e toamna, si soarele nu e deloc puternic. Poate batrinul - dar batrinul a disparut din viata mea acum citeva ceasuri.

Poate de vina e noutatea. Pantofii noi te string. Viata e tot asa: ne ia prin surprindere si ne obliga sa mergem in necunoscut - cind nu vrem, cind nu avem nevoie.

Incerc sa ma concentrez asupra peisajului, dar nu mai izbutesc sa vad livezile de maslini, satul de pe deal, capela cu un batrin la poarta. Nimic din toate astea nu-mi e familiar.

Imi amintesc betia de ieri si cintecul pe care-l cinta el:

"Las tardecitas de Buenos Aires tienen este no se ... que se yo? Viste, salt de tu casa, por Arenales ..."

De ce Buenos Aires, daca eram in Bilbao? Ce-i cu strada asta, Arenales? Ce voia sa spuna?

- Ce era cintecul pe care l-ai cintat ieri? - il intreb.

- "Balada pentru un nebun" - spune el -. De ce ma-ntrebi tocmai azzi?

- Habar n-am.

Ba da, stiu de ce. Stiu ca a cintat cintecul asta fiindca este o capcana. M-a facut sa-nvat pe de rost cuvintele - si eu am de invatat materia pentru examen. Putea sa fi cintat un cintec cunoscut, pe care sa-l mai fi auzit de mii de ori - dar a preferat ceva ce nu mai ascultasem niciodata.

E o capcana. Astfel, cind aveam sa aud melodia asta la radio sau pe un disc, aveam sa-mi aduc aminte de el, de Bilbao, de vremea cind toamna vietii mele s-a transformat din nou in primavara. Si aveam sa-mi aduc aminte de surescitarea, si de aventura, si de copilul care a renascut Dumnezeu stie de unde.

El s-a gindit la toate astea. E intelept, experimental, trecut prin viata, stie cum sa o cucereasca pe femeia dorita.

"Imi pierd mintile", imi zic in sinea mea. Ajung sa cred ca sint alcoolica fiindca am baut doua zile la rind. Ajung sa cred ca el stie toate trucurile. Ajung sa cred ca ma controleaza si ma conduce cu blindetea lui.

"Admir lupta pe care o dai cu inima ta", a spus el in restaurant.

Dar se insela. Pentru ca de mult am luptat cu inima mea si mi-am invins-o. Nu-mi voi pierde mintile dupa ceva imposibil.

Imi cunosc limitele si capacitatea de a suferi.

- Spune ceva - il rog, in timp ce ne intoarcem la masina.

- Ce?

- Orice. Stai de vorba cu mine.

Incepe sa-mi povesteasca ceva despre aparitiile Fecioarei Maria la Fatima. Nu stiu cum de-a ajuns la subiectul asta - dar cu istoria celor trei pastori carre stau de vorba cu Ea reusesc sa-mi potolesc gindurile.

In scurt timp inima mi se linisteste. Da, imi cunosc bine limitele si stiu cum sa ma controlez.

 

Am ajuns noaptea, pe o ceata atit de deasa, ca abia ne dadeam seama unde ne aflam. Distingeam doar o mica piata, un felinar, citeva case prost luminate de lumina galbuie si o fintina.

- Ceata! - a exclamat el, surescitat.

N-am inteles de ce.

- Sintem la Saint-Savin - adauga el.

Numele nu-mi spunea nimic. Eram insa in Franta, si faptul acesta ma surprindea placut.

- De ce aici?

- Din cauza casei pe care vreau sa ti-o vind - raspunse el, rizind -. Pe linga asta, fiindca am promis ca ma voi intoarce de ziua Neprihanitei Zamisliri.

- Aici?

- Pe-aproape.

A oprit masina. Cind am coborit, m-a luat de mina si am inceput sa mergem prin ceata.

- Locul acesta a ajuns sa faca parte din viata mea pe neasteptate - zise el.

"Si tu, deci", mi-am spus.

Aici, intr-o buna zi, am crezut ca-mi pierdusem drumul. N-a fost insa asa: la drept vorbind mi-l regasisem.

- Vorbesti enigmatic - i-am spus.

- Aici am inteles cit de mult imi lipseai in viata.

Am privit in alta parte. Nu puteam intelege de ce.

- Ce-are de-a face asta cu drumul tau?

- Hai sa gasim o camera, fiindca singurele doua hoteluri din tirgusorul asta sint deschise doar vara. Apoi vom cina intr-un restaurant bun - fara tensiuni, fara teama de politic, fara a trebui sa ne intoarcem in graba la masina.

Si cind vinul ne va dezlega limba, vom sta de vorba pe indelete.

Am ris amindoi. Ma si simteam mai relaxata. Pe drum, trecusem in revista nebuniile la care ma gindisem. In timp ce traversam lantul muntos ce separa Franta de Spania, l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi purifice sufletul de incordare si frica.

Ma saturasem sa mai fac pe copilul asa cum faceau multe dintre prietenele mele - carora le era frica de iubirea imposibila, fara a sti la drept vorbind ce este "iubirea imposibila". Daca as fi continuat asa, aveam sa ratez tot binele pe care mi-l puteau oferi cele citeva zile.

"Atentie", mi-am spus in gind. "Atentie la fisura din baraj. Daca apare, nimic de pe lume nu o va mai putea astupa."

- Fecioara sa ne ocroteasca de-acum inainte - zise el.

N-am raspuns.

- De ce n-ai spus "amin"? - m-a intrebat el.

- Fiindca nu cred ca are vreo importanta. A fost o vreme cind religia facea parte din viata mea, dar vremea asta a trecut.

El s-a intors din drum si ne-am indreptat din nou catre masina.

- Inca ma mai rog - am continuat eu -. Am facut-o in timp ce treceam Pirineii. Dar e ceva automat si nu prea mai cred in asta.

- De ce?

- Fiindca am suferit si Dumnezeu nu m-a ascultat. Fiindca de multe ori in viata am incercat sa iubesc din toata inima, dar dragostea mi s-a terminat calcata in picioare, tradata. Daca Dumnezeu este iubire, trebuie sa aiba mai multa grija de sentimentele mele.

- Dumnezeu este iubire. Dar cel mai bine o intelege Fecioara.

Am izbucnit in ris. Privindu-l din nou, am vazut ca era serios - nu fusese o gluma.

- Fecioara intelege taina abandonului total - continua el -. Si, intrucit a iubit si a suferit, ne-a eliberat de durere. La fel cum Isus ne-a eliberat de pacat.

- Isus era fiul lui Dumnezeu. Fecioara n-a fost decit o femeie careia i s-a dat harul sa-l primeasca in pintece - i-am raspuns. Voiam sa-mi compensez risul nelalocul lui, voiam sa stie ca-i respectam credinta. Dar credinta si dragostea nu se discuta, cu atit mai putin intr-o mica asezare atit de frumoasa ca asta.

Deschise portiera masinii si lua cele doua genti. Cind am incercat sa-mi iau bagajul din mina lui, el a zimbit.

- Lasa-ma pe mine sa-ti duc geanta.

"Nimeni nu s-a mai purtat de mult asa cu mine", am gindit in sinea mea.

Am batut la prima usa; femeia ne-a spus ca nu inchiriaza camere. La a doua usa n-a raspuns nimeni. La a treia, un batrinel amabil ne-a primit bine - dar cind am vizitat camera, am vazut ca nu era decit un pat de doua persoane. Am refuzat.

- Poate ar fi mai bine sa mergem intr-un oras mai mare - am sugerat eu, cind am plecat de-acolo.

- O sa gasim o camera - mi-a raspuns el -. Cunosti exercitiul Celuilalt? Face parte dintr-o istorie scrisa acum o suta de ani, al carei autor...

- Lasa autorul si povesteste-mi istoria - il rog eu, in timp ce mergem prin singura piata din Saint-Savin.

- Un om se intilneste cu un vechi prieten - care tot incercase sa faca ceva in viata, fara nici un rezultat. "Va trebui sa-i dam ceva bani", isi spune el. In acea noapte, descopera insa ca vechiul lui prieten se imbogatise si cauta sa-si plateasca datoriile pe care le facuse de-a lungul anilor.

Se dus la un bar pe care obisnuiau sa-l frecventeze odinioara si el da de baut la toata lumea. Cind il intreaba cum se explica succesul lui, el le raspunde ca, pina cu citeva zile in urma, traise in pielea Celuilalt.

- Ce este Celalalt? - il intreaba ei.

- Celalalt este acela care m-a invatat cum sa fiu, dar nu cum sint eu. Celalalt crede ca obligatia omului este sa-si petreaca toata viata cu gindul de-a stringe cit mai multi bani, ca sa nu moara de foame la batrinete. Si-atit de mult gindeste si-atitea planuri isi face omul, incit descopera ca este viu abia cind zilele lui pe pamintul acesta aproape i se ispravesc. Adica atunci cind e prea tirziu.

- Si tu, tu cine esti?

- Eu sint ceea ce ar trebui sa fie oricare dintre noi, daca si-ar asculta inima. Adica cineva care se lasa vrajit de misterele vietii, care este deschis fata de miracole, care simte bucurie si entuziasm pentru ceea ce face. Numai ca Celalalt, temindu-se sa nu se pacaleasca, nu ma lasa sa actionez.

- Dar exista si suferinta - spun unii dintre cei din bar.

- Exista infringeri. Nimeni insa nu e scutit de ele. Tocmai de aceea, e mai bine sa pierzi unele batalii in lupta pentru visele tale decit sa fii infrint fara a sti nici macar pentru ce lupti.

- Asta-i tot? - il intreaba cei din bar.

- Da. Cind am descoperit asta, m-am decis sa fiu ceea ce dorisem cu adevarat dintotdeauna. Celalalt a ramas acolo, in odaia mea, privindu-ma, dar nu l-am mai lasat niciodata sa intre in mine - desi uneori a incercat sa ma mai sperie, avertizindu-ma asupra riscurilor de a nu ma mai gindi la viitor.

Din clipa in care l-am alungat pe Celalalt din viata mea, energia divina a inceput sa faca minuni.

 

"Cred ca el insusi a nascocit povestea asta. O fi ea frumoasa, dar nu este adevarata", m-am gindit eu, in vreme ce continuam sa cautam o gazda. Saint-Savin nu avea decit treizeci de case, asa ca, in scurt timp, a trebuit sa facem ceea ce propusesem eu - sa mergem intr-o localitate mai mare.

Desi era entuziast, desi il indepartase de mult pe Celalalt din viata lui, locuitorii din Saint-Savin nu stiau ca visul lui era sa doarma acolo noaptea aceea si nu-i erau de nici un ajutor. Intelesesem insa, in timp ce-mi povestea istoria aceea, ca ea mi se potrivea mai degraba mie; temerile, nesiguranta, refuzul de a ma lasa cucerita de miraculos - pentru ca miine totul ar fi putut lua sfirsit, urmind apoi suferinta.

Zeii dau cu zarurile si nu ne intreaba daca vrem sa luam parte la joc. Nu vor sa stie daca ai parasit un barbat, o casa, o profesie, un vis. Zeii nu sint preocupati sa ai o viata in care fiecare lucru sa fie la locul lui, in care fiecare dorinta sa poata fi realizata prin munca si staruinta. Zeii nu tin seama de planurile si de sperantele noastre; undeva in univers, ei joaca zaruri - si se poate intimpla ca tu sa fii alesul. Din acel moment, cistigul si pierderea e o chestiune de sansa.

Zeii joaca zaruri si elibereaza Dragostea din cusca ei. Aceasta forta care poate crea sau poate distruge - dupa directia in care batea vintul in clipa cind a iesit din inchisoare.

Deocamdata forta aceasta batea in favoarea lui. Vinturile sint insa la fel de capricioase ca si zeii - si, in adincul meu, incepeam sa simt cite o rafala.

 

Ca si cum soarta ar fi vrut sa-mi arate ca povestea cu Celalalt este adevarata - si ca universul conspira totdeauna in favoarea visatorilor -, am gasit o casa unde sa fim gazduiti si care avea o camera cu doua paturi separate. Prima mea grija a fost sa fac o baie, sa-mi spal hainele si sa-mi pun tricoul pe care mi-l cumparasem. M-am simtit improspatata - si asta m-a facut mai sigura pe mine.

"Cine stie daca Celeilalte nu-i place tricoul meu nou", am ris in sinea mea.

Dupa ce am cinat cu stapinii casei - restaurantele erau si ele inchise toamna si iarna -, el a cerut o sticla de vin, fagaduind sa mai cumpere inca una a doua zi.

Ne-am pus canadienele, am imprumutat doua pahare si am iesit.

- Hai sa sedem pe marginea fintinii - am zis eu.

Ne-am asezat acolo, sorbind din vin ca sa alungam frigul si tensiunea.

- S-ar zice ca Celalalt s-a reintrupat in tine - am glumit eu -. Esti intr-o dispozitie mai proasta.

El rise.

- Ti-am spus ca o sa gasim o camera si am gasit. Universul ne ajuta intotdeauna sa luptam pentru visele noastre, oricit ar parea ele de nebunesti, pentru ca sint visele noastre si doar noi stim cu ce pret le visam.

Ceata, galbuie la lumina felinarului stradal, nu ne lasa sa ajungem cu privirea de cealalta latura a pietei.

Am respirat adinc. Subiectul nu mai putea fi aminat.

- Ramine sa vorbim despre dragoste - am mai spus eu -. Nu mai puteam evita. Stii cum au trecut pentru mine zilele astea.

Daca ar fi fost dupa mine, subiectul asta nici nu s-ar fi ivit. Dar, o data ce-a aparut, nu mai pot sa mi-l scot din minte.

- E periculos sa iubesti.

- Stiu ca-i asa - am raspuns -. Am mai iubit inainte. Iubirea e ca un drog. La inceput ai senzatia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult. Inca nu e un viciu, dar iti place senzatia si iti inchipui ca o poti tine sub control. Te gindesti la fiinta iubita vreme de doua minute si uiti de ea timp de trei ore.

In scurt timp insa te obisnuiesti cu acea persoana si incepi sa fii complet dependent de ea. Acum te gindesti la ea trei ore si-o uiti doua minute. Daca ea nu e linga tine, incerci aceleasi senzatii ca si drogatii cind nu-si obtin drogul. In acest moment, asa cum drogatii fura si se injosesc ca sa faca rost de ceea ce le trebuie, si tu esti dispus sa faci orice pentru dragoste.

- Ce comparatie oribila - zise el.

Era intr-adevar o comparatie oribila, care nu se potrivea cu vinul, cu fintina, cu casele medievale din jurul micii piete. Era insa adevarata. Daca era sa inainteze atit de mult pe drumul dragostei, trebuia sa-i cunoasca riscurile.

 - Asa ca nu trebuie sa iubim decit pe cineva care poate fi mereu linga noi - am incheiat eu.

El ramase mult timp cu privirea pierduta in ceata. Se parea ca nu avea sa-mi mai ceara sa navigam pe apele periculoase ale unei conversatii despre dragoste. Fusesem dura, dar nu putusem proceda altfel.

"Subiectul s-a inchis", mi-am zis in gind. O convietuire de trei zile - si inca vazindu-ma tot timpul in aceleasi haine -a fost suficienta ca sa-l faca sa se rrazgindeasca. Mindria mea de femeie se simtea ranita, dar inima imi batea mai usurata.

"Oare chiar asta oi fi vrind?"

Caci incepeam sa si simt furtunile pe care le aduc cu sine primele adieri ale iubirii. Incepeam sa si observ o gaura in peretele barajului.

O buna bucata de timp am baut, fara sa vorbim despre nimic serios. Am vorbit despre stapinii casei si despre sfintul care intemeiase satul acela. El mi-a povestit citeva legende despre biserica de pe latura opusa a pietisoarei - si pe care abia o puteam distinge, din cauza cetii.

- Esti cu gindurile duse - zise el la un moment dat.

Da, mintea mea o lua razna. Mi-ar fi placut sa fiu acolo cu cineva care sa-mi fi lasat inima in pace, cu cineva impreuna cu care sa fi putut trai momentele acelea fara teama de a-l pierde a doua zi. Astfel, timpul ar fi trecut mai incet, am fi putut ramine alaturi in tacere - de vreme ce am fi avut tot restul vietii la dispozitie ca sa stam de vorba. N-as fi avut nevoie sa ma framint cu treburi serioase, hotariri dificile, cuvinte aspre.

 

Stam in tacere - si asta e un semn. Pentru prima data stam in tacere, desi observasem asta abia acum, cind el se ridica sa mai caute o sticla de vin.

Stam in tacere. li aud zgomotul pasilor intorcindu-se la fintina unde stam de peste un ceas, bind si uitindu-ne la ceata.

Pentru prima oara tacem cu adevarat impreuna. Nu e tacerea stinjenitoare din masina, din timpul calatoriei de la Madrid la Bilbao. Nu e tacerea inimii mele infricosate din capela de linga San Martin de Unx.

E o tacere care vorbeste. O tacere care-mi spune ca nu mai avem nevoie sa ne dam explicatii unul altuia despre tot felul de lucruri.

Pasii lui incetasera. Ma priveste - si ceea ce vede trebuie sa fie ceva frumos: o femeie sezind pe ghizdul unei fintini, intr-o noapte cu ceata, sub lumina unui felinar.

Casele medievale, biserica din secolul al Xl-lea, tacerea.

 

Cea de-a doua sticla de vin este pe jumatate goala cind ma decid sa vorbesc.

- Azi dimineata m-am convins ca sint alcoolica. Am baut toata ziua. In ultimele trei zile am baut mai mult ca-n toata viata mea.

El ma mingiie pe cap fara sa spuna nimic. Ii simt atingerea si nu fac nimic ca sa-i indepartez mina.

- Povesteste-mi ceva despre viata ta - il rog.

- Nu ascunde mari mistere. Imi am drumul meu si fac tot posibilul sa mi-l parcurg cu demnitate.

- Care e drumul tau?

- Drumul aceluia care cauta dragostea. Ramine o vreme jucindu-se cu sticla aproape goala.

- Si dragostea e un drum complicat - sfirsi el.

- Fiindca, pe drumul acesta, lucrurile fie te inalta la cer, fie te atrag in iad - zic eu, fara a fi sigura ca se refera la mine.

Nu zice nimic. Pesemne inca e scufundat in oceanul tacerii, dar vinul imi dezlega iarasi limba si simt nevoia sa vorbesc.

- Ai spus ca ceva, aici, in orasul acesta, ti-a schimbat orientarea.

- Da, cred ca mi-a schimbat-o. Inca nu sint sigur, tocmai de-aceea am tinut sa te aduc aici.

- E un test?

- Nu. E un abandon. Pentru ca ea sa ma ajute sa iau cea mai buna hotarire.

- Care ea?

- Fecioara.

Fecioara! Trebuia sa-mi fi dat seama. Sint impresionata vazind ca atitia ani de calatorii, de descoperiri, de noi orizonturi nu-l eliberasera de catolicismul din copilarie. Cel putin in aceasta privinta, eu si prietenii nostri evoluaseram mult - nu mai traiam sub povara vinei si a pacatelor.

- E impresionant ca, dupa toate cele prin care ai trecut, ti-ai pastrat aceeasi credinta.

- Nu mi-am pastrat-o. Mi-am pierdut-o si mi-am recistigat-o.

- Dar in Fecioare? In lucruri imposibile si fantasmagorice? N-ai avut o viata sexuala activa?

- Normal. Am fost indragostit de multe femei.

Simt o intepatura de gelozie si sint surprinsa de reactia mea. Lupta mea interioara pare insa a se fi linistit si nu vreau sa o stirnesc din nou.

- De ce este ea "Fecioara"? De ce nu ne este prezentata Maica Domnului ca o femeie normala, la fel cu toate celelalte?

Termina putinul ce mai ramasese in sticla. Ma intreaba daca vreau sa mai aduca inca una si ii spun ca nu.

- Ce vreau e sa-mi dai un raspuns. Ori de cite ori incepem sa vorbim despre anumite subiecte, tu incepi sa vorbesti despre altceva.

- A fost o femeie normala. A avut si alti copii. Biblia ne povesteste ca Isus a mai avut doi frati.

Virginitatea in conceperea lui Isus se datoreste altui fapt: Maria face inceputul unei noi ere a harului. Atunci a inceput o noua etapa. Ea este mireasa cosmica, Terra - care i se deschide cerului si se lasa fertilizata.

Atunci, gratie curajului de a-si accepta propriul destin, ea face cu putinta ca Dumnezeu sa vina pe Pamint. Si se transforma in Marea Mama.

Nu izbutesc sa-i urmaresc vorbele. Si el isi da seama.

- Ea este chipul feminin al lui Dumnezeu. Ea isi are propria divinitate.

Cuvintele lui sint rostite cu incordare, aproape fortat, ca si cum ar fi savirsit un pacat.

- O Zeita? - intreb.

Astept un pic sa-mi explice mai bine, dar el nu mai spune nimic. Acum citeva clipe ma gindeam cu ironie la catolicismul lui. Acum, vorbele lui mi se par o blasfemie.

- Cine este Fecioara? Ce e Zeita? - reiau eu discutia.

- E greu de explicat - zice el, tot mai incurcat -. Am ceva scris la mine. Daca vrei, poti sa citesti.

- Nu vreau sa citesc nimic acum, vreau sa-mi explici.

Cauta sticla de vin, dar e goala. Nici unul dintre noi nu-si mai aminteste ce ne-a adus la fintina. Se simte o prezenta importanta - ca si cum vorbele lui ar opera un miracol.

- Hai, continua - insist eu.

- Simbolul ei este apa, ceata din jurul tau. Zeita foloseste apa ca sa se manifeste.

Negura pare a prinde viata si a se preface in ceva sacru - chiar daca eu tot nu inteleg ce spune el.

- Nu vreau sa vorbesc despre istorie. Daca vrei sa afli ceva in privinta asta, poti sa citesti textul pe care l-am adus cu mine. Trebuie sa stii insa ca aceasta femeie - Zeita, Fecioara, Maria, Shehina iudaica, Marea Mama, Isis, Sofia, roaba si stapina - e prezenta in toate religiile de pe fata pamantului. A fost uitata, interzisa, deghizata, dar cultul ei a continuat de la un mileniu la altul si a ajuns pina in zilele noastre.

Unul din chipurile lui Dumnezeu este chipul unei femei.

M-am uitat la fata lui. Ochii ii straluceau si scrutau ceata din fata noastra. Am constatat ca nu mai trebuia sa insist ca sa continue.

- Ea este prezenta in primul capitol al Bibliei - cand duhul lui Dumnezeu pluteste deasupra apelor si El le aseaza sub stele si deasupra lor. E nunta mistica a Terrei cu Cerul.

Ea este prezentata si in ultimul capitol al Bibliei, cand

 

"Duhul si mireasa zic: Vino. Si cel care aude sa zica: Vino. Si cel insetat sa vina si cel ce voieste sa ia in dar apa vietii."

 

- De ce simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu este apa?

- Nu stiu. Fapt este ca ea isi alege in genere mijlocul acesta pentru a se manifesta. Poate fiindca este izvorul vietii. Sintem zamisliti in apa, vreme de noua luni raminem in ea.

Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un barbat - oricit ar fi el de iluminat sau de desavirsit - nu poate rivni.

>

El se opreste o clipa, apoi reia.

- In fiecare religie si in fiecare traditie, ea se manifesta intr-un fel sau altul -  dar se manifesta intotdeauna. De vreme ce sint catolic, o percep cind ma aflu inaintea Fecioarei Maria.

 

Ma ia de mina si, in mai putin de cinci minute, iesim din Saint-Savin. Trecem de pinga ( ?) o coloana din marginea drumului - cu ceva ciudat in virf: o cruce si imaginea fecioarei in locul unde trebuia sa fie Isus Cristos. Imi amintesc vorbele lui si raman surprinsa de coincidenta.

 

Acum sintem total impresurati de intuneric si de ceata. Incep sa-mi imaginez ca ma aflu in apa, in pintecul matern - unde timpul si gindirea nu exista. Tot ce spune el pare a incepe sa aiba inteles, un inteles teribil. Imi aduc aminte de tinara care m-a condus in piata. Si ea spusese ca apa e simbolul Zeitei.

- La douazeci de kilometri de aici exista o pestera - continua el -. La 11 februarie 1858, o fetita stringea uscaturi linga pestera, impreuna cu alti doi copii. Era o copila slabuta, astmatica, a carei saracie ajungea la limita mizeriei. In acea zi de iarna i-a fost frica sa treaca un piriu inghetat; putea sa se ude, sa se imbolnaveasca, si parintii ei aveau nevoie de cei citiva banuti pe care-i cistiga ca pastorita.

Atunci i se arata o femeie invesmintata in alb, cu doi trandafiri de aur la picioare. Se purta cu copila de parca ar fi fost o printesa, rugind-o sa se intoarca in acelasi loc de atitea ori cite ii spusese, si se facu nevazuta. Celelalte doua fete, care o vazusera in transa, divulgara numaidecit intimplarea.

Din acel moment, pentru fata incepu un lung calvar. A fost azvirlita in inchisoare si i s-a cerut sa retracteze totul. A fost ispitita cu bani ca sa ceara favoruri speciale Aparitiei. In primele zile, familia ei era insultata in piata publica - lumea zicea ca fata facuse totul ca sa atraga atentia asupra ei.

Copila - pe care o chema Bernadette - nu avea nici cea mai mica idee ce anuume vazuse. Pe doamna care i se aratase o numea "Aia", iar parintii ei, indurerati, i se adresara pentru ajutor preotului din sat. Preotul ii indemna ca, la urmatoarea aparitie, copila sa o intrebe pe acea femeie cum o cheama.

Bernadette facu ceea ce ii ceruse tatal ei, dar raspunsul fu doar un suris. "Aia" i se arata in total de optsprezece ori, cel mai adesea fara a spune nimic. In cursul uneia dintre aparitii, o ruga pe fetita sa sarute pamintul. Fara a intelege de ce, Bernadette facu ceea ce ii ceruse "Aia". Alta data, o roaga pe copila sa sape o groapa in solul pesterii. Bernadette asculta si numaidecit tisneste putina apa miloasa - fiindca acolo erau tinuti porci.

"Bea din apa asta", ii spuse doamna.

Apa era atit de murdara, incit Bernadette o ia in causul palmelor si o arunca de trei ori, fara a cuteza sa o duca la gura. Asculta insa pina la urma, in ciuda silei. In locul unde sapase incepe sa tisneasca si mai multa apa. Un om orb de un ochi isi pune citeva picaturi pe fata si-si recapata vederea. O femeie, disperata ca pruncul ei nou-nascut tragea sa moara, il cufunda in izvor, intr-o zi cind temperatura scazuse sub zero grade; Pruncul se face bine.

Incetul cu incetul, vestea se raspindeste si mii de oameni incep sa vina la fata locului. Copila insista sa afle numele doamnei, dar aceasta se multumeste sa-i surida.

Pina cind, intr-o buna zi, "Aia" se intoarce catre Bernadette si spune:

"Eu sint Neprihanita Zamislire."

Multumita, copila da fuga sa-i povesteasca parohului.

"Nu se poate", zice el. Nimeni nu poate fi si pom, si fruct in acelasi timp, fata mea. Du-te acolo si stropeste-o cu agheasma.

Dupa preot, doar Dumnezeu poate exista de la inceputul vremurilor - si Dumnezeu, dupa cum totul o atesta, este om.

El face o lunga pauza.

- Bernadette o stropeste pe "Aia" cu apa sfintita. Aparitia suride duios, nimic mai mult.

In ziua de 16 iulie, femeia apare pentru ultima data. La scurt timp dupa aceea, Bernadette intra intr-o minastire, fara a sti ca schimbase cu desavirsire destinul micului sat din apropierea pesterii. Izvorul continua sa tisneasca si minunile incep sa se produca, una dupa alta.

Istoria se raspindeste mai intii in Franta, apoi in intreaga lume. Satul se dezvolta si se transforma. Negustorii sosesc si se stabilesc acolo. Se deschid hoteluri. Bernadette moare si e ingropata departe de acolo, fara a sti nimic despre cele ce se intimpla.

Unii, doar ca sa puna Biserica in dificultate - intrucit la acea data Vaticanul recunoaste aparitiile -, incep sa inventeze false minuni care mai apoi sint demascate. Biserica reactioneaza cu fermitate: incepind de la un moment dat, nu mai accepta ca minuni decit fenomenele care sint supuse unei serii de examinari riguroase efectuate de comisii medicale si stiintifice.

Apa continua sa izvorasca insa si vindecarile isi urmeaza cursul.

Mi se pare ca aud un zgomot in apropierea noastra. Mi se face frica, dar el nu reactioneaza. Ceata are acum propria ei viata si istorie. Ma tot gindesc la cele spuse de el si la intrebarea al carei raspuns nu l-am auzit: cum de stie toate acestea? Ma tot gindesc la chipul feminin al lui Dumnezeu. Barbatul de linga mine are sufletul plin de conflicte. Cu putina vreme in urma imi scria ca sa-mi spuna ca vrea sa intre intr-un seminar catolic, dar observa apoi ca Dumnezeu are un chip feminin.

El e linistit. Eu ma simt in continuare in pintecele Mamei Terra, dincolo de timp si spatiu. Istoria Bernadettei pare a se derula sub ochii mei, in ceata care ne invaluie. Intre timp, el reincepe sa vorbeasca:

- Bernadette nu stia doua lucruri extrem de importante - spune el -. Primul era ca, inainte de sosirea religiei crestine in aceste locuri, muntii de aici erau locuiti de celti - si Zeita constituia principala lor devotiune. Generatii dupa generatii intelesesera chipul feminin al lui Dumnezeu si se impartasisera din iubirea si slava Ei.

- Si al doilea?

- Al doilea era ca autoritatile de la Vatican se reunisera in secret cu putin timp inainte ca Bernadette sa-si fi avut viziunile.

Practic nimeni nu stia ce se petrecuse in acele reuniuni - si, cu siguranta, preotul din satul Lourdes nu avea nici cea mai mica idee. Inaltul consiliu al Bisericii Catolice hotara daca era cazul sa declare dogma Neprihanitei Zamisliri.

Dogma a fost declarata in cele din urma prin bula papala Ineffabilis Deus. Fara insa ca marelui public sa i se explice cu exactitate ce anume insemna asta.

- Si ce te privesc toate astea pe tine? - intreb eu.

- Eu sint discipolul Ei. Am invatat cu ajutorul Ei - spune el, zicind fara sa vrea ca Ea e totodata izvorul tuturor cunostintelor lui.

- Tu O vezi?

- Da.

 

Ne intoarcem in piata si parcurgem mica distanta care ne desparte de biserica. Vad fintina, lumina felinarului si sticla de vin cu cele doua pahare pe ghizdul ei. "Se vede ca acolo au sezut doi indragostiti", gindesc eu. "Tacuti, in vreme ce inimile lor isi vorbeau. Si dupa ce inimile si-au spus tot ce aveau de spus, au inceput sa-si impartaseasca marile mistere."

Nici de asta data n-a fost dusa la bun sfirsit nici o discutie despre iubire. Nu conteaza. Simt ca ma confrunt cu ceva foarte serios si ca trebuie sa profit de tot ce mi se ofera ca sa inteleg tot ce-mi sta in putinta. Imi amintesc o clipa de studiile mele, de Zaragoza, de barbatul vietii mele pe care speram sa-l intilnesc - dar toate astea mi se par acum departate, invaluite in aceeasi ceata care cuprinde satul Saint-Savin.

- De ce mi-ai povestit toata istoria Bernadettei? - il intreb.

- Nu stiu exact de ce am facut-o - raspunde el, fara a ma privi in ochi -. Poate pentru ca sintem linga Lourdes. Poate pentru ca poimiine e ziua Neprihanitei Zamisliri. Poate pentru ca am vrut sa-ti arat ca lumea mea nu e atit de solitara si de nebuna cum ti s-a putut parea.

Sint si altii care fac parte din ea. Si ei cred in ce spun.

- N-am spus niciodata ca lumea ta e nebuna. Nebuna este poate a mea: imi pierd timpul cel mai pretios al vietii printre caiete si cursuri care nu ma vor ajuta sa evadez dintr-un loc pe care-l stiu deja prea bine.

Am simtit ca rasufla usurat: il intelesesem.

Ma asteptam sa vorbeasca mai departe despre Zeita, dar s-a intors catre mine:

- Hai la culcare - zise el -. Am baut cam mult.

 

Marti, 7 decembrie 1993

 

 A adormit imediat. Eu am ramas mult timp treaza, gindindu-ma la negura, la piata de afara, la vin si la discutia noastra. Am citit manuscrisul pe care mi-1 daduse si m-am simtit fericita; Dumnezeu - daca exista cu adevarat - era Tata si Mama.

Apoi am stins lumina si m-am lasat in continuare dusa de ginduri ca si cum as fi fost linga fintina. Mi-am dat seama cit de apropiata eram de el in acele clipe cind nu scosesem nici o vorba. Nici unul dintre noi nu spusese nimic. E inutil sa discuti despre dragoste, fiindca dragostea isi are propriu-i glas si vorbeste de la sine. In noaptea aceea, pe ghizdul fintinii, tacerea a ingaduit ca inimile noastre sa se apropie si sa se cunoasca mai bine. Inima mea a auzit atunci ce spunea inima lui si s-a simtit fericita.

Inainte de-a adormi, m-am hotarit sa fac ceea ce el numea "exercitiul Celuilalt".

"Stau aici, in camera asta", am gindit. "Departe de toate obisnuintele mele, discutind despre lucruri care nu m-au interesat niciodata si dormind intr-un oras unde nu mai calcasem nicicind. Pot sa-mi inchipui - pentru citeva clipe - ca sint alta."

 

Am inceput sa-mi imaginez cum mi-ar placea sa traiesc chiar in momentele acelea. Mi-ar placea sa fiu vesela, curioasa, fericita. Traind intens fiecare clipa, bind cu sete din apa vietii. Dind iar crezare viselor. Capabila sa lupt pentru ceea ce vreau.

Iubindu-l pe barbatul care ma iubea.

Da, asa era femeia care mi-ar fi placut sa fiu - si care imi aparea dintr-o data si se transforma in mine.

Am simtit ca sufletul imi era scaldat de lumina unui Dumnezeu - sau a unei Zeite - in care nu mai credeam. Si am simtit ca, in clipa aceea, Cealalta imi parasea trupul si statea in coltul odaitei.

O priveam pe femeia care fusesem pina atunci: slaba, dar straduindu-se sa lase impresia ca e puternica. Infricosata de orice, dar zicindu-si in sinea ei ca nu-i era teama - era intelepciunea celui care stie ce este viata. Oblonind ferestrele prin care patrundea bucuria soarelui - pentru ca mobilele ei vechi sa nu se decoloreze.

Am vazut-o pe Cealalta stind in coltul camerei - fragila, obosita, deziluzionata. Controlindu-si si inrobindu-si ceea ce ar fi trebuit sa se afle in libertate: sentimentele ei. Incercind sa-si judece iubirea viitoare in functie de suferintele din trecut.

Dragostea e totdeauna noua. Indiferent daca am iubit o data, de doua, de zece ori in viata - sintem mereu in fata unei situatii pe care nu o cunoastem. Iubirea ne poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie sa o acceptam, fiindca ea este hrana existentei noastre. Daca o refuzam, vom muri de foame vazind ramurile pomului vietii incarcate de roade, fara a cuteza sa intindem mina si sa culegem fructele.

Trebuie sa cautam dragostea acolo unde sintem, chiar daca asta ne-ar costa ceasuri, zile, saptamini de deceptii si tristete.

Caci in clipa in care pornim in cautarea iubirii, si ea porneste in intimpinarea noastra.

Si ne salveaza.

 

Cind Cealalta se indeparta de mine, inima incepu din nou sa-mi vorbeasca. Imi spuse ca fisura din zidul barajului lasa sa se strecoare un firicel de apa, vinturile bateau in toate directiile si ea era fericita ca o ascultam din nou.

Inima imi spunea ca ma indragostisem. Si am adormit multumita, cu un zimbet pe buze.

 

Cind m-am trezit, fereastra era deschisa si el privea muntii din zare. Citeva clipe n-am spus nimic, gata fiind sa inchid ochii daca el ar fi intors capul.

Ca si cum ar fi stiut ce gindeam, s-a rasucit catre mine si m-a privit in ochi.

- Buna dimineata - zise el.

- Buna dimineata. Inchide geamurile, e foarte frig.

Cealalta isi facuse pe negindite aparitia. Tot mai incerca sa schimbe directia vintului, sa descopere defecte, sa zica nu, nu e posibil. Stia insa ca era prea tirziu.

- Trebuie sa ma imbrac - am spus.

- Te astept jos - raspunse el.

Si m-am dat jos din pat, am izgonit-o pe Cealalta din minte, am deschis iar fereastra si am lasat sa intre soarele. Soarele care scalda totul - muntii acoperiti de zapada, pamintul acoperit de frunze uscate, riul pe care nu-1 vedeam, dar il auzeam.

Soarele imi lovi sinii, imi lumina trupul gol, dar nu simteam frigul, caci eram mistuita de o caldura - caldura unei scintei care se preface in flacara, flacara care se transforms in vapaie, vapaia care se transforma intr-un incendiu imposibil de stapinit. Stiam.

Si voiam.

Stiam ca incepind din acea clipa aveam sa cunosc cerurile si iadurile, bucuria si durerea, visul si deznadejdea si ca nu mai puteam tine in friu vijeliile care se dezlantuisera din ungherele ascunse ale sufletului meu. Stiam ca incepind din acea dimineata avea sa ma calauzeasca iubirea - iubire care era prezenta inca din copilarie, de cind il vazusem pentru prima oara. Caci niciodata nu-l uitasem - desi ma socotisem nevrednica sa lupt pentru el. Era o iubire dificila, cu frontiere peste care nu voisem sa trec.

Mi-am amintit piata din Soria, clipa cind l-am rugat sa-mi gaseasca medalionul pe care-l pierdusem. Stiam - da, stiam ce avea sa-mi spuna, dar nu voiam sa aud, pentru ca si el era ca baietii care intr-o buna zi pleaca in cautarea banilor, a aventurilor sau viselor. Eu aveam nevoie de o dragoste posibila, inima si corpul meu erau inca feciorelnice si avea sa ma gaseasca un print din basm.

Pe atunci nu prea stiam ce este iubirea. Cind am venit la conferinta lui si i-am acceptat invitatia, am considerat ca femeia matura era in stare sa stapineasca inima fetitei care se luptase atit de mult ca sa-si gaseasca printul din basme. Apoi el vorbise despre copilul mereu prezent in noi - si eu am reinceput sa aud glasul fetitei care fusesem, al printesei careia ii era frica sa iubeasca si sa piarda.

Timp de patru zile am incercat sa-mi ignor vocea inimii, dar ea a devenit tot mai tare, lasind-o pe Cealalta deznadajduita. In ungherul cel mai ascuns al sufletului meu, eu inca mai existam si mai credeam in vise. Inainte de-a apuca sa spuna ceva Cealalta, am acceptat invitatia in masina, calatoria cu el, m-am decis sa-mi asum riscurile. Si tocmai din cauza asta - din cauza putinului din mine care se mai pastrase - m-a regasit dragostea, dupa ce ma cautase in cele patru colturi ale lumii. Dragostea m-a regasit, desi Cealalta ridicase o bariera de prejudecati, certitudini si manuale universitare pe o strada linistita din Zaragoza.

Am deschis fereastra si, o data cu ea, inima. Soarele a inundat incaperea, si iubirea mi-a inundat inima.

Am colindat ore de-a rindul, fara sa mincam, prin zapada si pe drumuri, ne-am luat cafeaua de dimineata intr-un tirgusor al carui nume nu l-am aflat niciodata - dar care avea o fintina, iar pe fintina o sculptura cu un sarpe si un porumbel impletiti sub forma unui animal unic.

El zimbi vazindu-l:

- E un semn. Masculinul si femininul uniti intr-o singura figura.

- Nu ma gindisem niciodata la ce mi-ai spus ieri - am spus eu -, totusi e logic.

- "A facut Dumnezeu barbat si femeie" - zise el, citind o fraza din Facerea -. Caci asta era dupa chipul si asemanarea sa: barbat si femeie.

Am vazut ca avea in ochi alta stralucire. Era fericit si ridea de orice fleac. Intra in vorba cu rarii oameni pe care-i intilneam pe drum - muncitori in haine cenusii ducindu-se la munca, alpinisti in haine viu colorate, care se pregateau sa escaladeze cine stie ce pisc.

Eu taceam, fiindca franceza mea era mizerabila, dar sufletul mi se bucura vazindu-l pe el asa.

Fericirea ii era atit de vizibila, incit toti zimbeau cind stateau de vorba cu el. Inima ii spusese pesemne ceva si acum stia ca si eu il iubeam - chiar daca pana atunci ma comportasem doar ca o veche prietena din copilarie.

- Pari mai bucuros - i-am spus eu la un moment dat.

- Fiindca mereu am visat sa fiu aici cu tine, umblind prin muntii acestia si culegind fructele de aur ale soarelui.

"Fructele de aur ale soarelui." Un vers pe care-l scrisese cineva cu mult timp in urma si-l repeta acum el - la momentul cel mai potrivit.

- Bucuria ta mai are o explicatie - am comentat eu, pe cind paraseam tirgusorul cu fintina aceea ciudata.

- Care?

- Stii ca sint multumita. Datorita tie sint azi aici, urcind pe munti adevarati, departe de muntii de caiete si carti. Si fericirea e ceva ce se multiplica atunci cind se imparte.

- Ai facut exercitiul Celuilalt?

- Da. Cum de stii?

- Pentru ca si tu te-ai schimbat. Si pentru ca totdeauna invatam exercitiul exact cind trebuie.

Cealalta m-a urmarit toata dimineata. Incerca sa se apropie iarasi de mine. Vocea insa ii devenea tot mai slaba si imaginea incepea sa i se dizolve. Imi aduceam aminte de finalul filmelor cu vampiri, cind monstrul se preface in pulbere.

Am trecut pe linga alta coloana cu imaginea Fecioarei pe cruce.

- La ce te gindesti? - l-am intrebat.

- La vampiri. La fapturile noptii, zavorite in sine, cautindu-si cu disperare sotii. Dar incapabili sa iubeasca.

De-asta spune legenda ca doar un tarus infipt in inima ii poate ucide; cind se intimpla asa ceva, inima se trezeste, elibereaza energia iubirii si distruge raul.

- Nu ma gindisem niciodata la asta. Dar e logic.

Izbutisem sa-mi infig tarusul. Inima, eliberata de blesteme, lua seama la tot. Cealalta nu mai avea nici un loc pe care sa si-l revendice.

De mii de ori am simtit imboldul de a-l lua de mina, dar n-o faceam. Eram inca oarecum tulburata - voiam sa-i spun ca-l iubesc si nu stiam cum sa-ncep.

Am vorbit despre munti si despre riuri. Ne-am ratacit prin padure pret de un ceas, dar am regasit poteca. Am mincat sandvisuri si am baut zapada topita. Spre apusul soarelui, ne-am hotarit sa ne intoarcem la Saint-Savin.

 

Sunetul pasilor nostri rasuna de peretii de piatra. Mi-am ridicat instinctiv mina la agheasmatar si m-am inchinat. Mi-am amintit ce-mi spusese - apa e simbolul Zeitei.

- Sa mergem acolo - zise.

Am pasit prin biserica goala si intunecoasa, unde, sub altarul principal, era ingropat un sfint.

- Sfintul Savin, un pustnic care a trait la inceputul primului mileniu. Peretii din locul acela fusesera darimati si refacuti de mai multe ori.

Asa sint unele locuri - pot fi ruinate de razboaie, persecutii si nepasare. Ramin sacre insa. In cele din urma cineva trece pe acolo, simte ca ceva lipseste si le inalta din nou.

Am observat o imagine al lui Cristos pe cruce care-mi producea o senzatie curioasa - aveam impresia clara ca misca din cap, urmarindu-ma.

- Sa ne oprim putin aici.

Ne gaseam in fata unui altar al Maicii Domnului.

- Priveste imaginea.

Maria cu pruncul in brate. Pruncul Isus aratind catre ceruri.

Am discutat cu el ceea ce vazusem.

- Priveste mai atent - insista el.

M-am straduit sa vad toate detaliile sculpturii in lemn: pictura aurita, piedestalul, perfectiunea cu care artistul modelase faldurile mantiei. Dar abia cind m-am concentrat asupra degetului Pruncului Isus am priceput ce voise sa-mi spuna.

Intr-adevar, desi il tinea in brate Maria, Isus O sustinea pe Ea. Bratul copilului, ridicat catre cer, parea a O ridica si pe Fecioara in inalturi. Inapoi, la locuinta Mirelui Sau.

- Artistul care a facut-o, acum mai bine de sase sute de ani, stia ce vrea sa spuna - comenta el.

Rasunau pasi pe dusumeaua de lemn. Intra o femeie si aprinse o luminare in fata altarului principal.

Am pastrat tacerea o vreme, in semn de respect fata de linistea acelei rugaciuni.

"Iubirea nu vine niciodata treptat", gindeam eu in timp ce-l vedeam absorbit in contemplarea Fecioarei. Ieri lumea avea inteles fara ca el sa fie prezent. Acum aveam nevoie sa fie linga mine el ca sa pot vedea adevarata stralucire a lucrurilor.

 

Dupa ce femeia pleca, el vorbi din nou.

- Artistul o cunostea pe Marea Mama, pe Zeita, chipul milostiv al lui Dumnezeu. Mi-ai pus o intrebare la care pina acum nu ti-am raspuns de fapt.

M-ai intrebat: "Unde ai invatat toate astea?" Da, il intrebasem si el nu-mi raspunsese. Dar am tacut.

- Ei bine, am invatat ca artistul acesta - continua el -. Am acceptat iubirea de sus. M-am lasat calauzit.

Iti amintesti pesemne scrisoarea in care-ti spuneam ca voiam sa intru intr-o minastire. Nu ti-am povestit niciodata, dar adevarul este ca pina la urma am intrat.

Mi-am amintit imediat discutia de dinaintea conferintei. Inima a inceput sa-mi bata mai repede si am incercat sa-mi concentrez privirea asupra Fecioarei. Ea suridea.

"Nu se poate", am gindit eu. "Ai intrat, dar ai plecat. Te rog, spune-mi ca ai plecat de la seminar."

- Apucasem sa-mi traiesc intens tineretea - continua el, fara ca de asta data sa-mi prinda gindul -. Voiam sa cunosc alte popoare si alte tari. Il cautasem pe Dumnezeu in cele patru colturi ale pamintului. Ma indragostisem de alte femei si muncisem pentru multi barbati, in diverse slujbe.

Alta intepatura. "Trebuie sa am grija sa nu se intoarca Cealalta", mi-am zis in sinea mea, fixind in continuare cu privirea surisul Fecioarei.

- Misterul vietii ma fascina si voiam sa-l inteleg mai bine. Am cautat raspunsul in locuri unde auzisem ca sint intelepti care stiu ceva. Am fost in India si in Egipt. Am cunoscut maestri in magie si meditatie. Am trait alaturi de alchimisti si preoti.

Si am descoperit pina la urma ceea ce aveam nevoie sa descopar: si anume ca Adevarul exista totdeauna acolo unde exista Credinta.

Adevarul exista totdeauna acolo unde exista credinta. Am privit din nou biserica din jurul meu - pietrele tocite, prabusite de atitea ori si puse iar la locul lor. Ce-l facea oare pe om sa fie atit de staruitor, sa munceasca atit de mult ca sa reconstruiasca lacasul acela umil de inchinaciune - intr-un loc atit de pierdut, izolat in creierii unor munti atit de inalti?

Credinta.

- Buddhistii aveau dreptate, hinduistii aveau dreptate, indienii aveau dreptate, musulmanii aveau dreptate, evreii aveau dreptate. Ori de cite ori omul va urma - cu sinceritate - drumul credintei, el va fi capabil sa se uneasca cu Dumnezeu si sa faca minuni.

Nu era insa de ajuns sa stiu asta: trebuia sa fac o alegere. Am ales Biserica catolica fiindca am fost crescut in sinul ei si copilaria imi era impregnata de misterele sale. Daca m-as fi nascut evreu, as fi ales iudaismul. Dumnezeu e acelasi, chiar daca poarta o mie de nume; nu-ti ramine decit sa alegi unul pe care sa-L chemi.

Din nou se auzira pasi in biserica.

 

Se apropie un barbat si ne privi. Apoi se duse la altarul central si lua cele doua candelabre. Trebuie sa fi fost cineva insarcinat cu paza bisericii.

Mi-am adus aminte de gardianul celeilalte capele, care nu voia sa ne lase inauntru. De data asta insa omul nu ne spuse nimic.

- La noapte am o intilnire - imi spuse el dupa ce iesi barbatul.

- Te rog, spune mai departe ce incepusesi. Nu schimba vorba.

- Am intrat intr-un seminar din apropiere. Vreme de patru ani am studiat tot ce s-a putut. In aceasta perioada am luat contact cu Iluminatii si Harismaticii, cu acele curente care incercau sa deschida porti de mult inchise. Am descoperit ca Dumnezeu nu era capcaunul care ma speria in copilarie. Era o miscare de intoarcere la inocenta originara a crestinismului.

- Cu alte cuvinte, dupa doua mii de ani intelesesera ca trebuia sa-L lase pe Isus sa faca parte din Biserica - am spus eu, cu oarecare ironie.

- Crezi ca glumesti, dar chiar despre asta e vorba. Am inceput sa ma pregatesc cu unul din superiorii de la manastire. El m-a invatat ca trebuie sa acceptam focul revelatiei, Duhul Sfint.

Inima mi se deschidea pe masura ce-i auzeam cuvintele. Fecioara continua sa surida si pruncul Isus avea o expresie bucuroasa. Crezusem si eu in asa ceva odinioara - dar timpul, virsta si senzatia ca eram o persoana mai logica si mai practica ma indepartasera de religie. Mi-am dat seama cit de mult mi-ar placea sa-mi redobindesc credinta din copilarie, care ma insotise vreme de atitia ani si ma facuse sa cred in minuni. Era insa cu neputinta sa mi-o recapat numai printr-un act de vointa.

- Superiorul imi spunea ca, daca as crede ca stiu, as sfirsi prin a sti - urma el -. Am inceput sa vorbesc cu mine insumi, cind eram la mine in chilie. M-am rugat ca Duhul Sfint sa se arate si sa ma invete tot ce aveam nevoie sa stiu. Treptat am descoperit ca, pe masura ce stateam de vorba cu mine insumi, imi dadea invataturi un glas mai intelept.

- La fel mi se intimpla si mie - am zis eu, intrerupindu-l.

A asteptat sa-mi continui gindul. Dar n-am mai izbutit sa spun nimic.

- Te ascult - zise el.

Ceva imi legase parca limba. El vorbea atit de frumos, nu ma puteam exprima ca el.

- Cealalta vrea sa se intoarca - zise el, ca si cum mi-ar fi ghicit gindul -. Celeilalte ii e frica sa nu spuna prostii.

- Da - am raspuns eu, facind tot posibilul sa-mi inving frica -. De multe ori, cind stau de vorba cu cineva si ma inflacarez pe anumite teme, sfirsesc prin a spune lucruri la care nu ma mai gindisem niciodata. S-ar parea ca dau glas unei inteligente care nu-mi apartine si care intelege viata mult mai mult decit mine.

Dar asta se intimpla rareori. In general, in orice conversatie, prefer sa ascult. Cred ca invat ceva nou, dar pina la urma uit tot.

- Ne sintem propria noastra mare surpriza - zise el -. Credinta de dimensiunile unui bob de mustar ne-ar permite sa mutam din loc muntii acestia. Asta e ceea ce am invatat. Si azi vad ca-mi ascult cu surprindere propriile cuvinte.

Apostolii erau pescari, analfabeti, ignoranti. Dar acceptasera flacara coborita din cer. Nu le era rusine de propria ignoranta: erau plini de credinta in Duhul Sfint. Darul acesta e la dispozitia oricui vrea sa-l primeasca. E de ajuns sa crezi, sa accepti si sa nu-ti fie teama de greseli.

Fecioara suridea in fata mea. Avea toate motivele sa plinga - si totusi suridea.

- Spune mai departe ce incepusesi - am zis eu.

- Asta e tot - raspunse el -. Sa accepti darul. Atunci darul se manifesta.

- Lucrurile nu merg chiar asa.

- Nu intelegi?

- Inteleg. Dar sint ca toti ceilalti: mi-e frica. Merge in cazul tau sau in cazul vecinului meu,

dar in al meu, niciodata.

- O sa fie altfel intr-o buna zi. Cind vei intelege ca sintem asemeni copilului acestuia din fata noastra, care ne priveste.

- Pina atunci insa vom continua sa vedem ca ne-am apropiat de lumina, dar nu reusim sa ne aprindem propria noastra flacara.

Nu mi-a raspuns.

- Nu ti-ai terminat istoria cu seminarul - am zis eu dupa un rastimp.

- Sint tot acolo.

Si inainte ca eu sa am vreo reactie, se ridica si se duse in centrul bisericii.

 

Am ramas nemiscata. Capul mi se invirtea, nu pricepeam inca ce se intimpla. Inca in seminar!

Era mai bine sa nu ma gindesc la asta. Barajul se rupsese, iubirea imi inunda sufletul si o mai puteam tine in friu. Mai era o ultima solutie, Cealalta - cea cu care eram dura fiindca eram slaba, cea cu care eram rece fiindca imi era frica - dar nu mai voiam sa stiu de ea. Nu mai puteam vedea viata decit prin ochii lui.

Un sunet mi-a intrerupt gindurile - un sunet ascutit, prelung, ca si cum ar fi fost un flaut urias. Inima dadu sa-mi sara din piept.

Aud alt sunet. Si inca unul. Privesc inapoi: era o scara de lemn ce ducea la o platforma improvizata, ce nu parea ca se potriveste cu armonia si frumusetea inghetata a zidirii de piatra. Pe platforma se putea vedea o orga veche.

Si acolo era el. Nu-i puteam vedea fata locul era intunecos - dar stiam ca el era acolo.

M-am ridicat, iar el m-a intrerupt:

- Pilar! - spuse el, cu vocea patrunsa de emotie -. Ramii unde esti.

L-am ascultat.

- Fie ca Marea Mama sa ma inspire - continua el -. Muzica sa-mi fie rugaciunea de astazi.

 

Si incepu sa cinte Ave Maria. Trebuie sa fi fost ora sase seara, ora Angelus-ului, ora la care se amesteca lumina si intunericul. Sunetul orgii rasuna in biserica goala, se contopea cu pietrele si imaginile pline de istorii si credinta. Mi-am inchis ochii si am lasat muzica sa se contopeasca si cu mine, sa-mi spele sufletul de temeri si pacate, sa-mi aduca aminte ca sint mai buna decit cred, mai puternica decit socotesc.

Am simtit o imensa dorinta de a ma ruga, pentru prima oara de cind ma indepartasem de la drumul credintei. Desi sedeam pe o banca, sufletul imi ingenunchease la picioarele Doamnei din fata mea, femeia care spusese "da" cind ar fi putut prea bine sa spuna nu, si ingerul ar fi cautat-o pe alta, si n-ar fi avut nici un pacat in ochii Domnului, fiindca Dumnezeu cunoaste pe deplin slabiciunea copiilor sai. Dar ea a spus "faca-se voia ta" chiar daca simtise ca primea, o data cu cuvintele ingerului, toata durerea si suferinta destinului ei; chiar daca ochii inimii ei il puteau vedea pe fiul ei iubit plecind de acasa, pe cei care aveau sa-l urmeze si-apoi sa se lepede, de el, ci "faca-se voia ta" chiar daca, in clipa cea mai sfinta din viata unei femei ea a fost nevoita sa stea laolalta cu animalele dintr-un staul ca sa dea nastere, pentru ca asa cereau Scripturile, "faca-se voia ta" chiar daca, indurerata, avea sa-si caute copilul pe strazi si sa-l gaseasca in templu. Si el avea sa-i ceara sa nu se tulbure, caci el avea alte indatoriri si alte misiuni de indeplinit, "faca-se voia ta" chiar daca stia ca avea sa-l caute tot restul zilelor ei, cu inima strapunsa de pumnalul durerii, temindu-se in fiecare clipa pentru viata lui, stiind ca avea sa fie persecutat si amenintat, "faca-se voia ta" chiar daca, atunci cind avea sa-l gaseasca in mijlocul multimii, nu avea sa se poata apropia de el, "faca-se voia ta" chiar daca, atunci cind avea sa roage pe cineva sa-l instiinteze ca ea este acolo, fiul ei avea sa-i trimita raspunsul ca "mama si fratii mei sint acestia care sint cu mine", "faca-se voia ta" chiar daca toti aveau sa fuga la sfirsit si numai ea, alta femeie si unul dintre ei aveau sa ramina la picioarele crucii, indurind risul dusmanilor si lasitatea prietenilor lui, "faca-se voia ta".

 

Faca-se voia ta, Doamne. Caci tu cunosti slabiciunea inimii fiilor tai si dai fiecaruia doar povara pe care o poate duce. Caci Tu imi intelegi iubirea - intrucit ea e singurul lucru cu adevarat al meu, singurul lucru pe care-l voi putea duce cu mine in viata viitoare. Fa ca ea sa ramina curajoasa si pura, capabila sa traiasca mai departe, in ciuda prapastiilor si capcanelor lumii.

 

Orga tacu si soarele se ascunse dupa munti - ca si cum amindoi ar fi fost condusi de aceeasi Mina. Rugaciunea ii fusese auzita, rugaciunea lui fusese muzica. Am deschis ochii si biserica era complet intunecata - cu exceptia luminarii singuratice, care lumina imaginea Fecioarei.

I-am auzit din nou pasii, in timp ce se intorcea unde eram eu. Lumina acelei unice luminari imi lumina lacrimile si surisul - care, desi nu era la fel de frumos ca acela al Fecioarei, dovedea ca inima imi era vie.

El ma privi, il priveam si eu. Mina mea i-o cauta pe-a lui si i-o gasi. Am simtit ca de asta data inima lui batea cel mai repede - aproape i-o puteam auzi, fiindca eram din nou cufundati in tacere.

Dar sufletul imi era linistit si inima impacata.

 

L-am luat de mina si el m-a imbratisat. Am stat acolo, la picioarele Fecioarei, nu stiu cit timp, pentru ca timpul se oprise.

Ea ne privea. Taranca adolescenta care-i spusese "da" destinului ei. Femeia care acceptase sa-l poarte in pintece pe fiul lui Dumnezeu, iar in inima dragostea Zeitei. Ea era in stare sa inteleaga.

Nu voiam sa intreb nimic. Erau suficiente clipele petrecute in biserica, in seara aceea, ca sa justifice toata calatoria noastra. Erau suficiente patru zile impreuna cu el ca sa justifice tot anul acela in care nimic deosebit nu se intimplase.

De aceea nu voiam sa intreb nimic. Am iesit din biserica tinindu-ne de mina si ne-am intors in camera noastra. Capul mi se invirtea - seminarul, Marea Mama si intilnirea pe care urma sa o aiba la noapte.

Mi-am dat seama atunci ca, atit eu cit si el, doream sa ne unim sufletele in acelasi destin; exista insa un seminar in Franta, exista Zaragoza. Am simtit o stringere de inima. Am privit casele medievale, fintina din noaptea trecuta. Mi-am amintit tacerea si aerul trist ale celeilalte femei care fusesem cindva.

"Doamne, incerc sa-mi redobindesc credinta. Nu ma parasi in mijlocul unei asemenea intimplari", m-am rugat eu, indepartind de la mine frica.

 

El a dormit putin, eu am ramas iar treaza, privind conturul intunecat al ferestrei. Ne-am desteptat, am cinat cu familia care nu vorbea niciodata la masa, iar el ceru cheia casei.

- Azi o sa ne intoarcem tirziu - ii spuse el femeii.

- Tinerii trebuie sa se distreze - raspunse ea -. Si sa profite de zilele libere cit mai bine cu putinta.

 

- Trebuie sa te intreb ceva - am spus eu, de indata ce ne-am suit in masina -. Am incercat sa evit, dar nu mai pot.

- Seminarul - zise el.

- Asa e. Nu inteleg.

"Desi nu mai conteaza daca inteleg ceva sau nu", am gindit.

- Eu te-am iubit mereu - incepu el -. Am avut alte femei, dar mereu te-am iubit. Purtam cu mine medalionul, gindind ca intr-o buna zi sa ti-l inapoiez si sa am curajul sa-ti spun "te iubesc".

Toate drumurile lumii ma aduceau inapoi la tine. Iti scriam si deschideam cu teama fiecare raspuns al tau - pentru ca, intr-unul din ele, imi puteai spune ca ti-ai gasit pe cineva.

Atunci am simtit chemarea la viata spirituala. Sau, mai bine zis, am acceptat sa fiu chemat, deoarece - ca si in cazul tau - chemarea fusese prezenta in mine inca din copilarie. Am descoperit ca Dumnezeu era prea important in viata mea si ca n-as fi putut fi fericit daca nu mi-as fi urmat vocatia. Fata lui Cristos era in fiecare dintre saracii pe care i-am intilnit in lumea larga, si imi era cu neputinta sa nu o mai vad.

 

Facu o pauza, si m-am hotarit sa nu insist.

Douazeci de minute mai tirziu, a oprit masina si am coborit.

- Sintem la Lourdes - zise el -. Ar fi trebuit sa-l vezi vara.

Vedeam doar strazi pustii, magazine inchise, hoteluri cu bare de otel la intrarea principala.

- Sase milioane de persoane vin aici vara - continua el, entuziasmat.

- Pentru mine arata ca un oras-fantoma. Am trecut peste un pod. In fata noastra, un imens portal de fier - strajuit de ingeri - avea unul din caanaturi deschis. Si am intrat.

- Spune mai departe ce incepusesi - l-am rugat, chiar daca ma hotarisem cu putin timp inainte sa nu insist -. Spune-mi despre fata lui Cristos in oameni.

Am inteles ca nu dorea sa continue conversatia. Poate nici nu erau momentul si locul sa o faca. Dar o data ce incepuse, trebuia sa termine.

 

Am apucat-o pe un bulevard larg, marginit pe ambele parti de cimpuri acoperite de zapada. Observam in fund silueta unei catedrale. - Spune mai departe - am repetat eu.

- Stii doar. Am intrat in seminar. In primul an, m-am rugat ca Dumnezeu sa-mi transforme iubirea pentru tine intr-o iubire pentru toti semenii. In al doilea an, am simtit ca Dumnezeu ma auzise. In al treilea an, desi dorul de tine era inca foarte mare, aveam deja certitudinea ca iubirea mea se transforma in milostenie, rugaciune si ajutorare a nevoiasilor.

- Atunci de ce m-ai cautat? De ce-ai aprins iar in mine focul acesta? De ce mi-ai spus despre exercitiul Celeilalte si m-ai facut sa vad cit de meschina imi era viata?

 

Cuvintele imi sunau confuze, sovaielnice. Cu fiecare clipa care trecea, il vedeam tot mai aproape de seminar si tot mai departe de mine.

- De ce te-ai intors? De ce imi spui toate astea abia azi, cind vezi ca am inceput sa te iubesc?

El nu mi-a raspuns imediat.

- Ai sa crezi ca-i o prostie - zise el.

- N-am sa cred. Nu-mi mai e teama de ridicol. Chiar tu m-ai invatat asta.

- Acum doua luni superiorul meu m-a rugat sa-l insotesc la casa unei femei care murise si-si lasase intreaga avere seminarului nostru. Ea locuise la Saint-Savin si superiorul meu trebuia sa-i faca inventarul tuturor bunurilor.

 

Catedrala, in fund, se apropia cu fiecare pas. Intuitia imi spunea ca, de indata ce vom fi ajuns acolo, orice conversatie va trebui intrerupta.

- Nu te opri - am spus -. Merit o explicatie.

- Imi amintesc momentul cind am intrat in acea casa. Ferestrele dadeau catre muntii Pirinei si luminozitatea soarelui, intensificata de stralucirea zapezii, se raspindea pretutindeni. Am inceput sa fac o lista a obiectelor, dar dupa citeva minute a trebuit sa ma opresc.

Descoperisem ca gustul acelei femei coincidea intru totul cu al meu. Avea discuri pe care le-as fi cumparat si eu, aceeasi muzica pe care si mie mi-ar fi placut sa o ascult in timp ce as fi contemplat peisajul de afara. Rafturile era pline de multe carti - unele pe care le citisem, altele pe care mi-ar fi placut cu siguranta sa le citesc. M-am uitat la mobile, la tablouri, la micile obiecte din jur; parca le-as fi ales eu insumi.

Incepind din ziua aceea, n-am izbutit sa-mi mai desprind gindul de la casa ei. De fiecare data cind intram in capela ca sa ma rog, imi aminteam ca renuntarea mea nu fusese totala. Imi inchipuiam ca as fi acolo cu tine, locuind in acea casa, ascultind discurile, privind zapada de pe munte si focul din camin. Mi-i imaginam pe copiii nostri alergind prin casa si jucindu-se pe poienile de linga Saint-Savin.

Desi nu mai intrasem niciodata in casa aceea, stiam exact cum era. Si speram ca el sa nu mai spuna nimic, ca sa pot visa nestinjenita.

El insa continua:

- Acum doua saptamini nu mi-am mai putut suporta tristetea din suflet. L-am cautat pe superiorul meu, i-am marturisit tot ce se intimpla cu mine. I-am istorisit povestea iubirii pentru tine si ce simtisem in timp ce ma apucasem de inventar.

Incepu sa cada o ploaie fina. Am plecat capul si mi-am inchis mai bine canadiana. Mi-era frica sa mai aud restul.

- Atunci superiorul meu mi-a spus: "Sint multe feluri de a-l sluji pe Domnul. Daca dumneata crezi ca acesta-ti e destinul, pleaca in cautarea lui. Doar cine e fericit poate da si altora fericire."

"Nu stiu daca acesta imi e destinul", i-am raspuns eu superiorului meu. Mi-am gasit pacea inimii cind m-am hotarit sa intru in aceasta minastire.

"Atunci du-te acolo si scutura-te de orice indoiala", mi-a spus el. "Ramii in lume sau intoarce-te la seminar. Dar locului ales trebuie sa-i apartii integral. Un regat divizat nu reuseste sa faca fata atacurilor date de adversari. O fiinta umana divizata nu reuseste sa faca in mod demn fata vietii."

Viri mina in buzunar si-mi dadu ceva. Era o cheie.

Superiorul mi-a imprumutat cheia casei. A spus ca mai putem astepta nitel inainte de a vinde lucrurile. Am stiut ca voia sa revin acolo cu tine.

El a aranjat conferinta de la Madrid - ca sa avem prilejul de a ne reintilnii.

M-am uitat la cheia din mina lui si m-am multumit sa zimbesc. In piept parca-mi bateau clopotele si se deschideau cerurile. Avea sa-l slujeasca pe Dumnezeu in alt fel - alaturi de mine. Voiam sa lupt pentru asta.

- Tine tu cheia - zise el.

Am intins mina si-am pus-o in buzunar.

 

Bazilica se si inalta in fata noastra. Inainte sa pot rosti vreo vorba, cineva l-a vazut si a venit sa-l salute. Ploaia fina cadea fara intrerupere si eu nu stiam cit timp urma sa raminem acolo; imi amintem mereu ca aveam un singur schimb de haine si nu puteam sta uda in ele.

Am incercat sa ma concentrez in prezent. Nu voiam sa ma gindesc la casa - la lucruri suspendate intre cer si pamint, lasindu-ma in voia destinului.

El ma chema si ma prezenta citorva persoane. Au intrebat unde trasesem si cind el a mentionat Saint-Savin, cineva a spus ca acolo era inmormintat un sfint pustnic. Spusera ca acesta descoperise fintina din mijlocul pietei - si ca scopul initial al tirgusorului era sa constituie un refugiu pentru calugarii care paraseau viata de la oras si se retrageau in munti in cautarea lui Dumnezeu.

- Ei inca mai vietuiesc acolo - zise altul.

Eu nu stiam daca istoria era adevarata si nu stiam nici cine erau acei "ei".

Sosira si alte persoane si tot grupul se indrepta catre intrarea pesterii. Un barbat mai in virsta incerca sa-mi spuna ceva pe frantuzeste. Vazind ca nu intelegeam, trecu la o spaniola stricata:

- Insotiti o persoana foarte deosebita - zise el -. Un om care face minuni.

N-am raspuns nimic, dar mi-am adus aminte de noaptea de la Bilbao, cind a venit sa-l caute un om disperat. El nu-mi spusese unde se dusese, si nici nu ma interesa. Gindul meu se concentra asupra unei case, pe care o stiam exact cum era. Cu cartile, cu discurile, cu peisajul si mobilierul ei.

Undeva in lumea asta, o casa statea cu adevarat in asteptarea noastra, cindva. O casa unde i-as putea astepta in liniste sosirea. O casa unde puteam astepta intoarcerea de la colegiu a unei fete sau a unui baiat, care ar fi umplut-o de veselia lor si-n urma carora n-as fi avut nimic de strins.

Grupul merse in tacere, prin ploaie, pina cind ajunseram in cele din urma la locul aparitiilor. Era intocmai cum mi-l inchipuisem: pestera, imaginea Maicii Domnului si un izvor - protejat sub sticla - unde avusese loc minunea apei. Citiva pelerini se rugau, altii sedeau in pestera, tacuti, cu ochii inchisi. Prin fata pesterii curgea un riu si zgomotul apelor lui m-a linistit. Cind i-am vazut imaginea, am facut o scurta rugaciune; i-am cerut Fecioarei sa ma ajute, caci inima mea nu mai avea nevoie de suferinta.

"Daca e sa vina durerea, sa vina repede", am zis. "Caci am o viata in fata mea si trebuie sa mi-o folosesc cit mai bine cu putinta. Daca el va trebui sa faca o alegere, s-o faca atunci cit mai repede. Si il voi astepta. Sau il voi uita.

Asteptarea e dureroasa. Uitarea e dureroasa. Dar a nu sti ce hotarire sa iei este cea mai crunta dintre suferinte."

In adincul inimii mele, am simtit ca-mi auzise rugaciunea.

 

Miercuri, 8 decembrie 1993

 

 Cind orologiul catedralei a batut miezul-noptii, grupul din jurul nostru se marise binisor. Eram aproape o suta de insi, printre care citiva preoti si calugari, stind in ploaie, privind statuia.

- Marire tie, maica a Neprihanitei Zamisliri! - zise cineva de linga mine de indata ce incetara sa rasune dangatele orologiului.

- Marire tie! - raspunsera toti, cu un ropot de aplauze.

Interveni numaidecit un gardian si ne ruga sa nu facem galagie. li deranjam pe ceilalti pelerini.

-Venim de departe - zise un domn din grupul nostru.

- Si ei - raspunse gardianul, aratind catre persoanele care se rugau in ploaie -. Si se roaga in tacere.

Am asteptat cu nerabdare ca gardianul sa termine disputa. Doream sa fiu singura cu el, departe de-acolo, tinindu-l de mina si spunindu-i ce simteam. Aveam nevoie sa discutam despre casa, sa facem planuri, sa vorbim despre dragoste. Trebuia sa-l linistesc, sa-i dovedesc si mai mult sentimentele mele, sa-i spun ca va putea sa-si realizeze visul - pentru ca aveam sa-i fiu alaturi, ajutindu-l.

Gardianul se indeparta si unul dintre preoti incepu sa recite mataniile, pe soptite. Cind am ajuns la Crez, care incheie seria rugaciunilor, am ramas cu totii tacuti, cu ochii inchisi.

- Cine sint oamenii acestia? - am intrebat.

- Harismatici - zise el.

Mai auzisem cuvintul acesta, dar nu stiam ce inseamna de fapt. El si-a dat seama.

- Sint cei care accepta focul Duhului Sfit - zise el -. Focul pe care Isus l-a lasat si din care putini isi aprind luminarile. Sint persoane aflate aproape de adevarul originar al crestinismului, cind toti oamenii puteau face minuni.

Sint persoane calauzite de catre Femeia Invesmintata in Soare - zise el, aratind cu privirea catre Fecioara.

Grupul incepu sa cinte soptit, ca si cum s-ar fi supus unei porunci invizibile.

- Tremuri de frig. Nu e nevoie sa participi - zise el.

- Tu ramii?

- Ramin. Asta e viata mea.

- Atunci vreau sa particip si eu - i-am raspuns, desi as fi preferat sa fiu departe de-acolo -. Daca asta e lumea ta, vreau sa invat sa fac parte si eu din ea.

Grupul continua sa cinte. Am inchis ochii si am cautat sa urmaresc muzica, chiar daca nu vorbeam franceza. Repetam cuvintele fara a le pri-cepe intelesul, doar dupa sunet. Dar asta ma ajuta sa fac ca timpul sa-mi treaca mai repede.

Avea sa se termine curind. Vom putea atunci sa ne intoarcem la Saint-Savin, numai noi doi.

Am continuat sa cint mecanic. Treptat am simtit ca muzica punea stapinire pe mine, ca si cum  ar fi avut o viata proprie si ar fi fost capabila sa ma hipnotizeze. Frigul mi-a trecut si nu ma mai ingrijora ploaia si nici faptul ca nu aveam decit un singur rind de haine. Muzica imi facea bine, imi inveselea cugetul, ma transporta intr-o epoca in care Dumnezeu era mai aproape si ma ajuta. Tocmai cind eram gata sa ma abandonez total, muzica inceta.

Am deschis ochii. De asta data nu mai era gardianul, ci un preot. El i se adresa unuia dintre ceilalti preoti din grup. Conversara putin in soapta si preotul se indeparta.

Preotul din grup se intoarse catre noi:

- Trebuie sa ne facem rugaciunile dincolo de riu - zise el.

In liniste, ne-am dus la locul indicat. Am trecut podul aflat aproape in fata pesterii si ne-am mutat pe celalalt mal. Locul era foarte frumos: copaci, un cimp deschis si riul - care curgea acum intre noi si pestera. De acolo puteam vedea bine imaginea luminata si ne puteam inalta mai liber vocile, fara senzatia neplacuta ca tulburam rugaciunea celorlalti. Impresia asta trebuie sa fi molipsit intregul grup: componentii lui incepusera sa cinte mai tare, isi inaltasera fruntea si zimbeau cu picurii de ploaie scurgindu-li-se pe obraji. Cineva ridica bratele si o clipa mai tirziu ni le-am ridicat si noi toti, leganindu-ne intr-o parte si-n alta in ritmul muzicii.

Ma straduiam sa ma abandonez - si-n acelasi timp voiam sa iau seama la ceea ce faceau ceilalti. Un preot de linga mine cinta in spaniola si am incercat sa repet cuvintele dupa el. Erau invocatii catre Duhul Sfint si Fecioara ca sa-si faca simtita prezenta si sa-si reverse binecuvintarile asupra fiecaruia dintre noi.

- Fie ca darul limbilor sa se pogoare asupra noastra - zise alt preot, repetind fraza in spaniola, italiana si franceza.

N-am izbutit sa inteleg ceea ce a urmat. Fiecare dintre persoanele prezente a inceput sa vorbeasca o limba care nu semana cu nici unul dintre idiomurile cunoscute. Era mai degraba o insiruire de sunete decit o limba anume, cu vorbe ce pareau sa vina direct din inima, fara sens logic. Mi-am adus imediat aminte de conversatia noastra din biserica si in care el mi-a vorbit despre revelatie - despre faptul ca toata intelepciunea sta in ascultarea propriului suflet.

"Poate ca asta e limba ingerilor", mi-am spus, incercind sa imit ce faceau ei - si simtindu-ma ridicola.

Toti se uitau la statuia Fecioarei de pe celalalt mal al riului si toti pareau a fi in transa. L-am cautat cu privirea si am vazut ca se gasea la oarecare distanta de mine. Isi tinea miinile ridicate la cer si rostea si el cuvinte intr-un ritm precipitat, ca si cum ar fi stat de vorba cu Ea. Suridea, iar uneori se arata parca surprins.

"Asta e lumea lui", am gindit eu.

Totul incepu sa ma infricoseze. Barbatul pe care mi-l doream alaturi spunea ca Dumnezeu era si femeie, vorbea limbi de neinteles, cadea in transa si parea aproape de ingeri. Casa din munti incepu sa para mai putin reala, ca si cum ar fi facut parte dintr-o lume pe care el ar fi si lasat-o in urma.

Toate zilele acelea - incepind cu conferinta de la Madrid - mi se pareau ca parte dintr-un vis, o calatorie in afara timpului si-a spatiului vietii mele. Visul avea totodata savoarea lumii, a unui roman, a unor noi aventuri. Oricit m-as fi opus, stiam ca iubirea putea incendia lesne inima unei femei si ca era doar o chestiune de timp pentru ca eu sa las vintul sa se dezlantuiasca si apele sa rupa zidurile barajului. Oricit de putin receptiva as fi fost la inceput, iubisem si altadata si puteam aprecia cum aveam sa ma comport intr-o asemenea situatie.

Acolo era insa ceva ce-mi raminea de neinteles. Nu era catolicismul care mi se predase la scoala. Nu asa il vedeam pe barbatul vietii mele. "Barbatul vietii mele! Ce straniu!", mi-am spus in sinea-mi, surprinsa eu insami de acest gind.

Acolo, in fata riului si a pesterii, m-am simtit cuprinsa de frica si de gelozie. Frica deoarece totul era nou pentru mine, iar tot ce este nou sperie. Gelozie deoarece, incetul cu incetul, intelegeam ca dragostea lui era mai mare decit as fi crezut si se revarsa in zone unde eu nu calcasem niciodata.

"Iarta-ma, Maica Preacurata", am zis. "Iarta-ma daca sint egoista, marunta si daca ma lupt ca barbatul acesta sa ma iubeasca doar pe mine." Si daca vocatia lui ar fi realmente sa paraseasca lumea, sa se inchida in seminar si sa vorbeasca doar cu ingerii?

Cit timp avea sa reziste inainte de a-si parasi casa, discurile si cartile si a se intoarce la adevarata lui cale? Sau, chiar daca nu avea sa se mai intoarca niciodata la seminar, ce pret ar trebui oare sa platesc eu ca sa-l tin departe de adevaratul lui vis?

Toti pareau concentrati in ceea ce faceau, mai putin eu insami. II fixam cu privirea, iar el vorbea limba ingerilor.

 

Frica si gelozia mi-au fost inlocuite de solitudine. Ingerii aveau cu cine sa stea de vorba, iar eu eram singura.

Nu stiu ce anume m-a impins sa incerc sa vorbesc si eu limba aceea stranie. Poate nevoia imensa de a ma intilni cu el, de a spune ce anume simteam. Poate pentru ca trebuia sa-mi las sufletul sa stea de vorba cu mine - inima imi nutrea multe indoieli si avea nevoie de raspunsuri.

Nu stiam exact ce sa fac; senzatia de ridicol era foarte puternica. Acolo erau insa barbati si femei de toate virstele, preoti si mireni, novici si calugari, studenti si batrini. Asta mi-a dat curaj si m-am rugat la Duhul Sfint sa ma ajute sa inving bariera fricii.

"Incearca", mi-am zis eu. "N-ai altceva de facut decit sa deschizi gura si sa ai curajul de-a spune lucruri pe care nu le pricepi. Incearca."

M-am hotarit sa-ncerc. Mai inainte insa m-am rugat ca noaptea aceea - dupa o zi atit de lunga, incit nici nu mai reuseam de fapt sa-mi amintesc cind incepuse - sa fie o epifanie, un nou inceput pentru mine.

Se parea ca Dumnezeu ma ascultase. Vorbele au inceput sa-mi curga de pe buze - si treptat si-au pierdut intelesul din limba oamenilor. Rusinea mi s-a atenuat, increderea mi-a sporit, limba a inceput sa mi se dezlege liber. Desi nu pricepeam nimic din ceea ce spuneam, totul avea inteles pentru sufletul meu.

Simplul fapt de a fi avut destul curaj ca sa spun lucruri fara sens a inceput sa-mi induca o stare euforica. Eram libera, nu eram nevoita sa caut sau sa dau explicatii despre faptele mele. Libertatea asta ma inalta la cer - unde m-a invaluit o Iubire Suprema, care iarta toate si nu se simte niciodata parasita.

"S-ar parea ca mi se intoarce credinta", gindeam eu, uimita de toate minunile pe care le poate savirsi iubirea. O simteam pe Fecioara linga mine, stringindu-ma la piept, acoperindu-ma si incalzindu-ma cu mantia ei. Cuvintele ciudate imi ieseau tot mai repede din gura.

Pe nesimtite, am inceput sa pling. Bucuria imi invada inima, ma inunda. Era mai puternica decit temerile, decit certitudinile mele meschine, decit incercarea de a-mi tine sub control fiecare secunda a vietii.

Stiam ca plinsul acela era un dar fiindca la scoala de maici ma invatasera ca sfintii plingeau in extaz. Am deschis ochii, am contemplat cerul intunecos si mi-am simtit lacrimile amestecindu-mi-se cu ploaia. Pamintul era viu, apa care venea de sus aducea cu ea minunea din inalturi. Faceam si noi parte din aceasta minune.

Ce bine ca Dumnezeu poate fi femeie - am spus eu in soapta, pe cind ceilaltti cintau -. Daca este asa, chipul lui feminin ne-a invatat sa iubim.

 

- Sa ne rugam in corturi de opt - spuse preotul in spaniola, italiana si franceza.

M-am simtit din nou dezorientata, nepricepind deloc ce anume se petrecea. Cineva s-a apropiat de mine si si-a pus bratul pe umarul meu. Altcineva a facut la fel de partea cealalta.

Am alcatuit un cerc de opt persoane imbratisate. Apoi, ne-am aplecat in fata si capetele ni s-au atins.

Paream un cort omenesc. Ploaia se mai intensificase, dar nimeni n-o lua in seama. Pozitia in care stateam ne concentra toate energiile si caldura.

- Neprihanita Zamislire sa-l ajute pe copilul meu ca sa-si gaseasca drumul - rosti barbatul care ma imbratisase din dreapta mea -. Va rog, sa spunem un Ave-Maria pentru copilul meu.

- Amin - raspunsera toti. Si cei opt se rugara, rostind un Ave-Maria.

- Lumineze-ma Neprihanita Zamislire si trezeasca-n mine darul vindecarii - se auzi glasul unei fernei din "cortul" nostru -. Sa rostim un Ave-Maria.

Toti au spus iarasi "amin" si s-au rugat. Fiecare a facut cite o cerere si toti au participat cu rugaciuni. Eram de-a dreptul uimita de mine, pentru ca ma rugam ca un copil - si, tot ca un copil, credeam ca cererile noastre vor fi implinite.

Grupul tacu o fractiune de secunda. Am constatat ca imi venise mie rindul sa cer ceva. In orice alta imprejurare as fi murit de rusine - fara a putea scoate nici o vorba. Era insa o Prezenta acolo, si aceasta prezenta imi dadea incredere.

- Neprihanita Zamislire sa ma invete sa iubesc la fel ca ea - am zis eu -. Dragostea aceasta sa creasca in mine si-n barbatul caruia ii este dedicata. Sa spunem un Ave-Maria.

Ne-am rugat impreuna si iarasi am simtit o senzatie de libertate. Ani de zile luptasem impotriva inimii mele fiindca imi era frica de tristete, de suferinta, de abandon. Totdeauna stiusem ca adevarata iubire era mai presus de toate acestea si ca era preferabil sa mori decit sa incetezi a mai iubi.

Si, in clipa asta, descopeream ca si eu eram capabila de iubire. Chiar daca ar fi insemnat despartire, singuratate, tristete, iubirea isi merita fiecare banut din pretul ei.

"Nu se poate sa ma mai gindesc la toate astea, trebuie sa ma concentrez asupra ritualului." Preotul care conducea grupul a cerut sa fie desfacute corturile si sa ne rugam acum pentru bolnavi. Oamenii se rugau, cintau, dansau in ploaie, adorindu-i pe Dumnezeu si pe Fecioara Maria. Din cind in cind, toti reincepeau sa vorbeasca in limbi straine si sa-si legene bratele ridicate la cer.

- Cineva de aici, care are o nora bolnava, sa stie ca ea se va face bine - zise o femeie, la un moment dat.

Reincepeau rugaciunile si reincepeau cintecele si bucuria. Din cind in cind, se auzea din nou glasul acelei femei.

- Cineva din grupul nostru, care si-a pierdut mama de curind, trebuie sa aiba credinta si sa stie ca ea este in slava cerurilor.

Mai tirziu el mi-a povestit ca acesta era darul profetiei si ca unele persoane erau capabile sa presimta ce se intimpla intr-un loc indepartat sau ce avea sa se intimple in scurt timp.

Dar si daca n-as fi aflat niciodata de asta, eu credeam in puterea glasului care vorbea de minuni. Speram ca ea, la un moment dat, sa spuna si ceva despre dragostea dintre doi insi de fata acolo. Trageam nadejdea s-o aud proclamind ca iubirea aceasta este binecuvintata de toti ingerii si sfintii, de Dumnezeu si de Zeita.

 

Nu stiu cit a durat ritualul acela. Oamenii reincepusera sa vorbeasca in limbi ciudate, cintasera, dansasera cu bratele inaltate la cer, se rugasera pentru cei de linga ei, cerusera minuni, marturisisera harurile ce le fusesera acordate.

In cele din urma, preotul care conducea ceremonia zise:

- Sa ne rugam cintind, pentru toti cei care au participat pentru prima oara la aceasta reinnoire harismatica.

Nu cred ca eram singura. Constatarea m-a linistit.

Toti au cintat o rugaciune. De asta data m-am multumit sa ascult, rugindu-ma ca harurile sa coboare asupra-mi.

De multe aveam nevoie.

- Sa primim binecuvintarea - zise preotul.

Toti se intoarsera catre pestera luminata, de peste riu. Preotul rosti diverse rugaciuni si ne binecuvinta pe toti. Apoi toti se sarutasera si-si urasera "la multi ani de neprihanita Zamislire", dupa care se despartisera, vazindu-si fiecare de drumul sau.

El s-a apropiat. Avea un aer mai vesel ca de obicei.

- Esti uda leoarca - zise el.

- Si tu - i-am raspuns eu, rizind.

Ne-am urcat in masina si ne-am inters la Saint-Savin. Asteptasem cu nerabdare clipa asta dar acum, cind ea sosise, nu mai stiam ce sa spun. Nu eram in stare sa discut despre casa din munti, despre ritual, despre carti si discuri, despre limbile ciudate si rugaciunile din corturi.

El traia in doua lumi. Undeva, in loc si-n timp, aceste doua lumi se contopeau intr-una singura - si eu trebuia sa descopar cum anume.

Cuvintele insa, in momentul acela, nu erau de nici un folos. lubirea poate fi descoperita doar prin actul iubirii.

 

- Mai am un singur pulover - zise el dupa ce ne-am intors in camera -. Pune-ti-l tu. Miine imi cumpar eu altul.

Sa punem hainele pe calorifer. Pina miine se vor  usca - am raspuns eu -. Oricum, mai am bluza pe care mi-am spalat-o ieri.

Citeva clipe, nimeni n-a mai spus nimic.

Haine. Goliciune. Frig.

Pina la urma, el a scos din valijoara alt tricou.

- Poti sa dormi cu asta - zise el.

- Grozav - am raspuns.

Am stins lumina. Pe in tuneric, mi-am scos imbracamintea uda, am intins-o pe radiator si l-am dat la maximum.

Lumina felinarului de afara era suficienta pentru ca el sa-mi poata vedea silueta si sa-si dea seama ca sint goala. Mi-am pus tricoul si m-am strecurat in patul meu, sub paturi.

- Te iubesc - l-am auzit spunindu-mi.

- Eu invat sa te iubesc - i-am raspuns.

Isi aprinse o tigara.

- Crezi ca a venit momentul adevarului? - intreba el.

Stiam la ce se refera. M-am sculat si m-am dus sa ma asez pe marginea patului sau.

Jarul tigarii ii lumina din cind in cind fata. M-a prins de mina si am stat asa citeva clipe. L-am mingiiat atunci pe par.

- Nu trebuia sa intrebi - am raspuns -. Dragostea nu pune multe intrebari, ddeoarece, daca incepem sa gindim, incepe sa ne fie frica. E o frica inexplicabila, nu poate fi exprimata in cuvinte.

Poate e frica de a nu fi dispretuita, de a nu fi acceptata, de a rupe vraja. Pare ridicol, dar asa este. De aceea nu intrebi, faci. Cum mi-ai spus chiar tu de atitea on, iti asumi riscurile.

- Stiu. N-am mai pus niciodata intrebarea asta.

- Inima mea iti apartine inca de pe-acum - am raspuns, prefacindu-ma ca nu-i auzisem cuvintele -. Miine poti pleca, dar ne vom aminti totdeauna miracolul acestor zile, iubirea romantica, posibilitatea, visul.

Cred insa ca Dumnezeu, in infinita Lui intelepciune, a ascuns infernul chiar in miezul paradisului. Ca sa fim totdeauna atenti. Ca nu cumva sa dam uitarii stilpul Asprimii in timp ce traim bucuria Milostivirii.

Miinile lui imi strinsera cu mai multa putere timplele.

- Inveti repede - zise el.

Eram si eu surprinsa de ce spusesem. Fapt e insa ca, daca crezi ca stii ceva, pina la urma chiar stii.

- Sa nu crezi ca sint dificila - am spus eu -. Am fost cu multi barbati. Am facut dragoste si cu unii pe care abia ii cunosteam.

- Si eu - raspunse el.

Incerca sa fie natural, dar, dupa felul cum ma mingiia pe cap, am vazut ca nu-i fusese usor sa-mi auda vorbele.

- Dar incepind de azi dimineata, virginitatea mi s-a refacut in chip misterios. Nu incerca sa ma-ntelegi, fiindca numai o femeie poate sti ce vreau sa spun. Descopar din nou dragostea. Si pentru asta e nevoie de timp.

Isi lua miinile de pe parul meu si ma mingiie pe fata. L-am sarutat usor pe buze si m-am in tors la mine-n pat.

Nu stiam la drept vorbind de ce procedasem asa. Nu stiam daca o facusem ca sa mi-l apropii si mai mult sau ca sa-i las lui toata libertatea.

Ziua fusese insa lunga. Eram mult prea obosita ca sa mai gindesc.

Am avut o noapte de nesfirsita pace. La un moment dat, mi se parea ca m-am trezit - desi dormeam. O prezenta feminina m-a luat la pieptul ei si o cunosteam parca de mult, caci ma simteam protejata si iubita.

M-am trezit la sapte, intr-o caldura ucigatoare. Mi-am amintit ca dadusem incalzirea la maximum, ca sa usuc hainele. Era inca intuneric si-am incercat sa ma scol fara sa fac zgomot, ca sa nu-l deranjez.

Dar cind m-am ridicat in picioare, am vazut ca el nu mai era acolo.

Am intrat in panica. Cealalta s-a trezit numai-decit, spunindu-mi: "Vezi? A fost de-ajuns sa fii de acord, si el a si disparut. Ca toti barbatii."

Panica imi sporea cu fiece clipa. Nu voiam sa-mi pierd controlul. Dar Cealalta nu inceta sa vorbeasca:

"Sint inca aici", zicea ea. "Ai lasat ca vintul sa-si schimbe directia, ai deschis poarta si dragostea ti-a inundat viata. Daca vom actiona prompt, vom reusi sa controlam din nou situatia."

Trebuia sa fiu practica. Sa-mi iau masuri de precautie.

"El a plecat", continua Cealalta. "Tu trebuie sa scapi din fundul asta de lume. Viata ta la Zaragoza e inca intacta: du-te-napoi cit mai repede. Inainte sa pierzi ceea ce ai obtinut cu atita efort."

"Trebuie sa fi avut motive serioase", m-am gindit.

"Barbatii au totdeauna motivele lor", i-am spus Celeilalte. "Fapt e insa ca pina la urma le parasesc pe femei."

Atunci trebuie sa vad cum sa ma intorc in Spania. Trebuie sa ramin cu mintea treaza.

"Sa incepem cu aspectul practic: banii", spunea Cealalta.

N-aveam nici o para. Trebuia sa cobor, sa le telefonez cu taxa inversa parintilor mei si sa astept ca sa-mi trimita banii pentru intoarcere.

Dar azi e sarbatoare si banii vor sosi abia miine. Ce fac cu mincarea? Cum sa le explic proprietarilor ca va fi nevoie sa astepte doua zile ca sa le pot plati?

"Mai bine nu spune nimic", raspunse Cealalta. Asa e, ea avea experienta, stia sa faca fata unor asemenea situatii. Nu era fata inflacarata care-si pierde capul, ci femeia care a stiut mereu ce vrea de la viata. Trebuia sa ramin mai departe acolo, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, ca si cum el ar urma sa se intoarca. Si, dupa sosirea banilor, aveam sa-mi platesc datoriile si sa plec.

"Foarte bine", zise Cealalta. "Uite, redevii cea de dinainte. Nu fi trista - ca tot ai sa-ti gasesti tu un barbat. Unul pe care-l vei putea iubi fara riscuri."

Mi-am luat hainele de pe radiator. Se uscasera. Trebuia sa aflu care dintre satele din jur avea o banca, sa telefonez, sa-mi iau toate masurile de prevedere. Cita vreme ma voi gindi la asta, nu voi avea ragaz sa pling sau sa ma las coplesita de melancolie.

Si tocmai atunci am dat peste un bilet:

"Am plecat la seminar. Strange-ti lucrurile (ha! ha! ha!), diseara plecam in Spania. Ma intorc dupa-amiaza tirziu."

Si termina zicind: "Te iubesc."

Am strins biletul la piept, m-am simtit mizerabila si in acelasi timp usurata. Am observat ca Cealalta se retragea, luata prin surprindere de descoperire.

Si eu il iubeam. Cu fiecare minut, cu fiecare secunda, dragostea aceasta sporea si ma transforma. Imi redobindeam increderea in viitor si redobindeam - treptat - credinta in Dumnezeu.

Totul datorita iubirii.

"Nu vreau sa mai stau de vorba cu intunericul din mine", mi-am fagaduit mie insami, inchizindu-i definitiv usa Celeilalte. "O cadere de la etajul trei te zdrobeste la fel ca si una de la etajul o suta."

Daca tot ar fi sa cad, cel putin sa cad de la mare inaltime.

 

- Nu plecati iar pe nemincate - zise femeia.

- Nu stiam ca vorbiti spaniola - am raspuns mirata.

- Frontiera e aproape. Turistii vin vara la Lourdes. Daca n-as vorbi spaniola, n-as inchiria camere.

Mi-a adus piine prajita si cafea cu lapte. Am inceput sa ma pregatesc sufleteste ca sa fac fata zilei care urma; fiecare ceas avea sa para cit un an. Speram ca gustarea aceea sa ma destinda putin.

- De cit timp sinteti casatoriti? - m-a intrebat ea.

- A fost prima iubire din viata mea - i-am raspuns. Si era destul.

- Vedeti piscurile acelea de afara? - continua femeia -. Prima iubire din viata mea a murit pe unul din acei munti.

- Ati gasit insa pe altcineva.

- Da, am gasit. Si am reusit sa fiu fericita din nou. Destinul e ciudat: aproape nici una dintre cunostintele mele nu s-a casatorit cu prima dragoste din viata. Cele care au facut-o imi spun mereu ca au pierdut ceva important, ca n-au trait tot ce ar fi trebuit sa traiasca.

A tacut brusc.

- Scuzati-ma - zise ea -. Nu vreau sa va jignesc.

- Nu ma jigniti.

- Ma uit mereu la fintina din piata. Si ma tot gindesc: nimeni n-a stiut unde e apa - pina cind Savin nu s-a hotarit sa sape si a descoperit-o.

Daca n-ar fi facut-o, oraselul ar fi fost acolo, jos, linga riu.

- Si ce-are de-a face asta cu dragostea? - am intrebat-o.

- Fintina asta i-a adus pe multi aici, cu sperantele, visele si conflictele lor. Cineva a cutezat sa caute apa, apa s-a aratat si toti s-au adunat in jurul ei. Cred ca, atunci cind cautam iubirea cu indrazneala, ea se dezvaluie si ajungem sa atragem si mai multa iubire. Daca ne iubeste un om, ne iubesc toti.

Dar daca sintem singuri, ne trezim si mai singuri. Viata e ciudata.

- Ati auzit vorbindu-se de o carte numita I Ching? - am intrebat-o.

- Niciodata.

- In ea se spune ca poti muta un oras, dar nu o fintina. Indragostitii se intilnesc, isi potolesc setea, isi construiesc casele, isi cresc copiii in jurul unei fintini.

Dar daca unul dintre ei se hotaraste sa piece, fintina nu poate sa-l urmeze. Dragostea ramine acolo, parasita - dar plina de aceeasi apa curata ca mai inainte.

- Vorbesti ca o batrina care a suferit mult, draga mea.

- Nu. Totdeauna mi-a fost teama. N-am sapat niciodata o fintina. Fac asta acum si nu vreau sa uit riscurile.

 

Am simtit in buzunar ceva neobisnuit. Cind mi-am dat seama ce era, a inghetat inima in mine. M-am grabit sa-mi termin cafeaua.

O cheie. Aveam o cheie.

- Era o femeie, aici, in oras, care a murit si a lasat totul mostenire seminarului din Tarbes - am spus eu -. Stiti unde e casa ei?

Femeia deschise usa si mi-o arata. Era una dintre casele medievale din piateta, avind vedere spre vale si spre munti.

- Acum vreo doua luni au fost aici doi preoti - zise ea -. Si ...

Ma privi cu un aer dubitativ.

- Si unul din ei semana cu sotul dumneavoastra - zise ea, dupa o lunga pauza.

El era - i-am raspuns in timp ce ieseam, multumita ca-l lasasem pe copilul din mine sa faca o sotie.

 

M-am oprit in fata casei, nestiind ce sa fac. Ceata invaluia totul si mi se parea ca sint intr-un vis cenusiu, unde se ivesc figuri stranii care ne poarta in locuri si mai stranii.

Nervoasa, rasuceam cheia intre degete.

Din pricina negurii, ar fi cu neputinta sa vad muntii de la fereastra. Casa trebuie sa fie intunecoasa, fara soare printre perdelele trase. Casa trebuie sa fie trista fara prezenta lui linga mine.

Am privit orologiul. Noua dimineata.

Ceva trebuia sa fac, ceva care sa ma ajute sa-mi petrec timpul, sa astept.

Sa astept. A fost prima lectie pe care am invatat-o despre dragoste. Ziua se tiraste, faci mii de planuri, iti imaginezi toate subiectele de conversatie posibile, iti fagaduiesti sa-ti schimbi felul de a fi sub anumite aspecte - si esti din ce in ce mai nelinistita pina cind iti soseste iubitul. Si tocmai atunci nu stii ce sa spui. Orele de asteptare se transforma in incordare, incordarea devine spaima si spaima te face sa-ti fie rusine sa-ti arati afectiunea.

"Nu stiu daca se cade sa intru." Mi-am amintit convorbirea din ziua precedenta - casa aceea era simbolul unui vis.

Nu puteam ramine insa incremenita acolo toata ziua. Mi-am luat inima in dinti, am scos cheia din buzunar si m-am indreptat catre usa.

- Pilar!

Vocea, cu un puternic accent frantuzesc, venea din ceata. Am fost mai curind uimita decit speriata. Putea fi proprietarul casei unde inchiriasem camera - desi nu-mi aminteam sa-i fi spus cum ma cheama.

- Pilar! - repeta vocea, de asta data mai de-aproape.

M-am uitat prin piata acoperita de ceata. O silueta se apropia, cu pasi grabiti. Cosmarul ceturilor cu figurile lui stranii devenea realitate.

- Asteapta - zise el -. Vreau sa stau de vorba cu dumneata.

Cind s-a apropiat de mine, am vazut ca era un preot. Figura lui semana cu caricaturile preotilor de tara: scund, cam rotofei, cu citeva fire de par alb pe crestetul aproape chel.

- Buna - zise el, intinzind mina si afisind un zimbet larg.

Uimita, am raspuns la salut.

- Pacat ca ceata acopera totul - zise el - privind catre casa -. Saint-Savin e asezat pe un munte si vederea din casa asta e frumoasa. De la ferestrele ei se zaresc valea, acolo jos, si virfurile ninse acolo, sus. Cred ca stii.

Am dedus atunci cine era: superiorul minastirii.

- Ce faceti aici? - l-am intrebat -. Si de unde stiti cum ma cheama?

- Vrei sa intri? - zise el, schimbind vorba.

- Nu. Vreau sa-mi raspundeti la intrebare.

Isi freca miinile ca sa si le incalzeasca un pic si se aseza pe bordura. M-am asezat si eu linga el.

Ceata era tot mai deasa, ascunsese si biserica - desi ea nu se afla decit la vreo douazeci de metri de noi.

Tot ce reuseam sa vedem era fintina. Mi-am amintit de vorbele femeii.

- Ea e prezenta - am zis eu.

- Cine?

- Zeita - i-am raspuns -. Ea este negura.

- Deci el ti-a vorbit despre asta ! - rise el -. Bine, eu prefer sa o numesc Fecioara Maria. Mi-e mai la indemina.

- Ce faceti aici? De unde stiti cum ma cheama? - am repetat.

- Am venit pentru ca voiam sa te vad. Cineva care a fost in grupul harismatic de asta-noapte mi-a povestit ca ati tras in gazda la Saint-Savin. E o asezare foarte mica.

- El s-a dus la seminar.

Preotul inceta sa mai zimbeasca si clatina din cap.

- Ce pacat - zise el, ca si cum si-ar fi vorbit siesi.

- Pacat ca s-a dus la seminar?

- Nu, nu e acolo. De-acolo vin eu acum.

Citeva clipe ramase tacut. Mi-am adus iar aminte de senzatia pe care o avusesem la trezire: banii, masurile de prevedere, telefonul in tara, intoarcerea acolo. Facusem insa un legamint si nu aveam sa-mi calc cuvintul.

Linga mine era un preot. Copil fiind, fusesem obisnuita ca preotilor sa le spun tot ce-aveam pe suflet.

- Sint epuizata - am zis, rupind tacerea -. Cu mai putin de-o saptamina-n urma, stiam cine sint si ce vreau de la viata. Acum mi se pare ca am intrat intr-o furtuna care ma proiecteaza dintr-o parte-n alta, fara sa pot face nimic.

- Rezista - zise preotul -. E important.

Sfatul lui m-a mirat.

- Nu te speria - continua el, ca si cum mi-ar fi ghicit gindul -. Stiu ca Biserica are nevoie de noi preoti, si el ar fi unul excelent. Dar pretul pe care ar trebui sa-l plateasca e foarte mare.

- El unde este? M-a lasat aici si s-a dus in Spania?

- In Spania? N-are nici o treaba in Spania - zise parintele -. Casa lui e minastirea, care este la citiva kilometri de-aici. Nu-i acolo, dar stiu unde-l pot gasi.

Vorbele lui mi-au redat oarecum curajul si bucuria; cel putin nu plecase. Dar preotul nu mai zimbea.

- Nu te bucura - continua el, citindu-mi iarasi gindurile -. Ar fi fost mai bine daca s-ar fi intors in Spania.

 

Preotul se ridica si ma ruga sa-l insotesc. Nu puteam zari decit la citiva metri in fata noastra, dar parea ca stie incotro merge. Am iesit din Saint-Savin pe acelasi drum pe care, acum doua nopti - sau acum cinci ani? - ascultasem povestea Bernadettei.

- Unde mergem? - am intrebat.

- Mergem sa-l cautam - raspunse parintele.

 

- Parinte, ma derutati - am zis eu, in timp ce mergeam -. Mi s-a parut ca v-ati intristat cind v-am spus ca nu este aici.

- Ce stii despre viata religioasa, copila mea?

- Foarte putin. Ca preotii fac legamint de saracie, castitate si ascultare.

M-am intrebat daca sa mai spun ceva sau nu, dar m-am hotarit sa continuu.

- Si ca judeca pacatele celorlalti, desi comit si ei aceleasi pacate. Ca socotesc ca stiu totul despre casatorie si dragoste, desi nu au fost niciodata casatoriti. Ca ne ameninta cu flacarile iadului pentru greseli pe care le fac si ei.

Si ca ni-l prezinta pe Dumnezeu ca pe o fiinta razbunatoare care-l acuza pe om pentru moartea unicului Sau Fiu.

Preotul rise.

- Se vede ca ai avut o excelenta educatie catolica - zise el -. Eu insa nu te intreb nimic despre catolicism. Te intreb despre viata spirituala.

N-am avut nici o reactie.

- Nu sint sigura - am zis, in cele din urma -. Sint insi care parasesc totul si pleaca in cautarea lui Dumnezeu.

- Si-L gasesc?

- Dumneavoastra stiti raspunsul. Eu n-am idee.

Preotul observa ca gifiiam si incetini ritmul pasilor.

- V-ati inselat - incepu el -. Cine pleaca in cautarea lui Dumnezeu isi pierde timpul. Poate sa bata multe drumuri, sa se alature multor religii si secte - dar, in felul acesta, nu-L va intilni niciodata.

Dumnezeu e aici, acum, linga noi. Il putem vedea in ceata, in pamintul, in hainele, in pantofii acestia. Ingerii Lui vegheaza in timp ce noi dormim si ne ajuta in timp ce muncim. Ca sa-l intilnim pe Dumnezeu, e destul sa privim in jurul nostru.

Intilnirea aceasta nu e usoara. Pe masura ce Dumnezeu ne face sa participam la misterul sau, ne simtim si mai dezorientati. Pentru ca el ne cere permanent sa ne urmarn visele si inima. E greu sa facem asta, fiindca sintem deprinsi sa traim in alt chip.

 

Si descoperim, spre surprinderea noastra, ca Dumnezeu vrea sa ne vada fericiti, fiindca El este tatal.

- Si mama - am zis eu.

Ceata incepea sa se ridice. Puteam zari o casuta de tara, in preajma careia o femeie aduna lemne.

- Da, si mama - zise el -. In cazul dumitale, ca sa ai o viata spirituala nu e nevoie sa intri intr-un seminar, nici sa postesti, sa practici abstinenta si castitatea.

E de ajuns sa ai credinta si sa-L accepti pe Dumnezeu. De aici incolo, fiecare se preschimba in drumul Lui, devenim vehiculul minunilor Lui.

- El mi-a vorbit despre dumneavoastra - l-am intrerupt eu -. Si mi-a dat aceleasi invataturi.

- Sper sa accepti darurile lui - raspunse parintele -. Caci, dupa cum ne invata istoria, nu totdeauna se intimpla asa. Osiris e sfirtecat in Egipt. Zeii greci se incaiera intre ei din pricina femeilor si barbatilor paminteni. Aztecii il alunga pe Quetzalcoatl. Zeii vikingi asista la incendiul Wallhalei din cauza unei femei. Isus e rastignit.

De ce?

Nu stiam ce sa-i raspund.

- Pentru ca Dumnezeu vine pe pamint ca sa ne arate puterea noastra. Facem parte din visul Lui si El vrea sa fie un vis fericit. Astfel, daca admitem ca Dumnezeu ne-a creat pentru fericire, trebuie sa admitem ca tot ce ne conduce spre tristete si esec reprezinta vina noastra.

Tocmai de aceea continuam sa-l ucidem mereu pe Dumnezeu. Fie pe cruce, in foc, in exil, fie in inima noastra.

- Dar cei care Il inteleg...

- Ei transforma lumea. Cu pretul unor mari sacrificii.

Femeia care cara lemne il vazu pe preot si alerga in intimpinarea noastra.

- Parinte, va multumesc! - zise ea, sarutindu-i miinile -. Tinarul l-a vindecat pe barbatul meu!

- Sfinta Fecioara l-a vindecat - raspunse preotul grabind pasul -. El nu e decit un instrument.

- El a facut-o. Intrati, va rog.

Mi-am amintit atunci noaptea trecuta. Pe cind eram in biserica, un barbat parca imi spusese "esti cu un barbat care face minuni!"

- Ne grabim - zise preotul.

- Nu, nu ne grabim - am raspuns eu, murind de rusine ca vorbeam in franceza, o limba straina mie -. Mi-e frig si mi-ar prinde bine o cafea.

Femeia ma lua de mina si am intrat.

Casa era confortabila, dar fara nici un lux; ziduri de piatra, podea si tavan de lemn. In fata caminului aprins sedea un barbat de vreo saizeci de ani.

De indata ce-l zari pe preot, se ridica si-i saruta mina.

- Sezi, nu te ridica - zise preotul -. Esti inca in convalescenta.

- M-am si ingrasat doua kilograme - raspunse el -. Dar inca nu pot s-o ajut pe nevasta-mea.

- Nu-i nimic. In scurt timp vei fi mai bine ca-nainte.

- Unde este tinarul? - intreba barbatul.

- L-am vazut ducindu-se catre locul obisnuit -. Doar ca azi era in masina.

Preotul ma privi fara sa spuna nimic.

- Binecuvintati, parinte - zise femeia -. Puterea lui...

- ... a Sfintei Fecioare - ii taie vorba preotul.

- a Maicii Fecioare, puterea asta e si a dumneavoastra. Dumneavoastra, parinte, l-ati adus aici. 

De asta data preotul evita sa ma priveasca.

- Rugati-va pentru barbatul meu, parinte - insista femeia.

Preotul respira adinc.

- Stai aici, in fata mea - ii spuse el barbatului.

Batrinul ii dadu ascultare. Preotul inchise ochii si spuse un Ave-Maria. Apoi invoca Duhul Sfint, rugindu-l sa fie prezent si sa-l ajute pe barbatul acela.

Deodata incepu sa vorbeasca repede. Parea o rugaciune de exorcizare, desi nu puteam intelege la drept vorbind ce spunea. Miinile lui atingeau umerii barbatului si-i alunecau pe brate in jos, pina la degete. Repeta gestul de mai multe ori.

Focul incepu sa trosneasca mai puternic in camin. Era poate o coincidenta dar poate preotul patrunsese in zone de care eu nu aveam cunostinta, influentind chiar elementele.

Eu si femeia tresaream ori de cite ori pocnea un lemn. Preotul nici nu lua seama la asta, era complet absorbit in actiunea lui - ca un instrument al Fecioarei, dupa cum spusese mai inainte. Vorbea o limba straina. Cuvintele ieseau cu o rapiditate surprinzatoare. Miinile incetasera sa i se mai miste - si le pusese pe umerii barbatului din fata sa.

Si brusc, asa cum si incepuse, ritualul lua sfirsit. Parintele se intoarse si dadu o binecuvintare conventional, trasind cu mina dreapta un semn mare al crucii.

- Dumnezeu sa fie pururea in casa aceasta - spuse el.

Si, intorcindu-se catre mine, imi ceru sa ne continuant drumul.

- Dar n-ati baut cafeaua - zise femeia, vazindu-ne pe picior de plecare.

- Daca beau acum o cafea, n-o sa mai dorm - raspunse preotul.

Femeia rise si murmura ceva de genul 'dar e inca dimineata". N-am auzit-o bine pentru ca ne si aflam pe drum.

- Parinte, femeia a vorbit despre un tinar care l-a vindecat pe sotul ei. El a fost?

- Da, el a fost.

Am inceput sa ma simt prost. Imi aduceam aminte de ziua de ieri, de Bilbao, de conferinta de la Madrid, de persoanele care vorbisera despre minuni, de prezenta pe care o simtisem cind ma rugasem imbratisata cu ceilalti.

Iubeam un barbat care avea darul vindecarii. Un barbat care putea sa-l ajute pe aproapele sau, sa usureze suferintele, sa redea sanatatea si speranta celor apropiati. O misiune care nu-si avea locul intr-o casa cu perdele albe, discuri si carti preferate.

- Nu te invinui, copila mea - zise el.

- Vad ca-mi cititi gindurile.

- Da - raspunse preotul -. Am si eu un dar si incerc sa fiu vrednic de el. Fecioara m-a invatat sa ma cufund in virtejul emotiilor omenesti, ca sa le pot indrepta in cel mai bun chip cu putinta.

- Faceti si dumneavoastra minuni?

- Nu pot face vindecari. Am insa unul din darurile Duhului Sfint.

- Imi puteti atunci citi inima, parinte. Si stiti ca il iubesc, si dragostea asta creste clipa de clipa. Am descoperit impreuna lumea si impreuna vrem sa raminem in ea. El a fost prezent in toate zilele vietii mele - cu sau fara voia mea.

Ce-i puteam spune acelui preot care mergea linga mine? N-ar intelege niciodata ca am avut si alti barbati, ca m-am indragostit si, daca m-as casatori, as fi fericita. Chiar de mic copil, descoperisem dragostea si o dadusem uitarii in piata din Soria.

Dar, dupa cum se vede, nu facusem o treaba temeinica. Fusesera suficiente trei zile pentru ca totul sa reinceapa.

- Am dreptul sa fiu fericita, parinte. Am recuperat ceea ce pierdusem, nu vreau sa pierd totul din nou. Am sa ma lupt pentru fericirea mea.

Daca as renunta la lupta asta, as renunta si la viata mea spirituala. Dupa cum ati spus chiar dumneavoastra, ar insemna sa-l indepartez pe Dumnezeu, o data cu puterea si energia mea de femeie. Am sa lupt pentru el, parinte.

Stiam ce facea acolo barbatul acela scund si gras. Venise ca sa ma convinga sa-l parasesc, deoarece el avea o misiune mai importanta de indeplinit.

Nu, nu puteam crede ca preotului care pasea alaturi de mine i-ar fi placut ca noi sa ne casatorim si sa traim intr-o casa ca aceea din Saint-Savin. Preotul spunea asta ca sa ma amageasca, pentru ca eu sa-mi las jos garda si atunci - cu un suris - sa ma convinga de contrariu.

El imi citi gindurile fara sa zica nimic. Sau poate ca ma inselase, nu era in stare sa ghiceasca ce gindeau ceilalti.Ceata se risipea cu repeziciune, puteam acuma sa vad drumul, coasta muntelui, cimpul si copacii acoperiti de zapada. Emotiile mi se mai clarificasera si ele.

Fumuri! Daca ar fi adevarat si daca preotul ar fi capabil sa citeasca gindurile, ei bine, atunci sa mi le citeasca si sa afle tot. Sa stie ca ieri el a vrut sa faca dragoste cu mine, eu am refuzat si mi-a parut rau.

Ieri credeam ca, daca el ar fi trebuit sa piece, eu as fi ramas macar cu amintirea vechiului prieten din copilarie. Chiar daca sexul lui nu patrunsese in mine, a patruns insa ceva mai profund si mi-a fost atinsa inima.

- Parinte, il iubesc.

- Si eu. Dragostea te prosteste mereu. In cazul meu, ma obliga sa-l tin departe de destinul lui.

- Nu va fi usor sa ma-ndepartati, parinte. Ieri, in timpul rugaciunilor din fata pesterii, am descoperit ca si eu imi pot trezi darurile de care vorbiti. Si mi le voi folosi ca sa-l pastrez alaturi de mine.

- Sa fie cu noroc - zise parintele, cu un zimbet fin pe fata -. Deie Domnul sa reusesti.

Preotul se opri si scoase un rozariu din buzunar. Il lua in mina si ma privi drept in ochi.

- Isus a spus ca nu trebuie sa juram, si eu nu fac un juramint. Iti spun insa in prezenta a ceea ce mi-e sfint, ca nu as dori ca el sa urmeze viata religioasa obisnuita. Nu mi-ar placea sa fie hirotonit preot.

Il poate sluji pe Dumnezeu si in alte feluri. Alaturi de dumneata.

Imi venea greu sa cred ca spusese adevarul. Dar il spusese.

- El este acolo - zise preotul.-

M-am intors. Am putut vedea o masina oprita ceva mai departe, Aceeasi masina in care venisem din Spania.

- Merge totdeauna pe jos - zise el, zimbind -. De asta data, a vrut sa ne dea impresia ca a facut un drum lung.

 

Zapada imi uda tenisii. Dar preotul purta sandale deschise cu ciorapi de lina - si m-am decis sa nu ma pling.

Daca el rezista, trebuia sa rezist si eu. Am inceput sa urcam spre virful muntelui.

- Cit avem de mers?

- O jumatate de ora, cel mult.

- Unde mergem?

- Sa ne intilnim cu el. Si cu ceilalti.

Am vazut ca nu dorea sa continuam conversatia. Avea nevoie pesemne de toata energia ca sa faca fata urcusului. Am mers in tacere - ceata se imprastiase acum aproape in intregime si incepea sa se arate discul galben al soarelui.

Pentru prima oara puteam avea acum o vedere completa asupra vaii; un riu curgea in fundul ei, citeva catune risipite si Saint-Savin, infipt in coasta muntelui. Am recunoscut turla bisericii, un cimitir pe care nu-l observasem pina atunci si casele medievale cu vedere la riu.

Ceva mai jos de noi, printr-un loc pe unde trecuseram, un cioban isi conducea acum turma de oi.

- Sint obosit - zise preotul -. Sa ne oprim un pic.

Am curatat zapada de pe un bolovan si ne-am rezemat de el. Parintele era transpirat - si picioarele ii inghetasera.

- Sa ma tina Sfintul lacob in putere, pentru ca mai vreau sa fac drumul asta si alta data - zise preotul, intorcindu-se catre mine.

N-am inteles ce voia sa spuna, asa ca am schimbat vorba.

- Vad urme de pasi in zapada - am spus.

- Unele sint ale vinatorilor. Altele sint ale unor barbati si femei care vor sa reinvie o traditie.

- Ce traditie?

- Tot cea a Sfintului Savin. Sa se retraga din lume, sa traiasca aici, in munti, sa contemple slava lui Dumnezeu.

- Parinte, as vrea sa inteleg ceva. Pina ieri, am fost cu un barbat a carui datorie era sa aleaga intre viata religioasa sau casatorie. Azi am aflat ca acest barbat face minuni.

- Toti facem minuni - zise preotul -. Isus a spus: daca am avea credinta cit un bob de mustar, am spune muntelui acestuia: "Muta-te!" Si el s-ar muta.

- N-am nevoie de o lectie de religie, parinte. Eu iubesc un barbat, vreau sa stiu mai multe despre el, sa-l inteleg, sa-l ajut. Nu ma intereseaza ce putem sau nu sa facem noi toti ceilalti.

Parintele respira adinc. Ezita o clipa, dar apoi incepu:

- Un om de stiinta care studia maimutele de pe o insula din Indonezia a reusit s-o invete pe una dintre ele sa-si spele bananele( ?) in riu inainte de a le minca. Curatat de nisip si murdarie, alimentul devenea mai gustos.

Omul acela de stiinta - care a facut asta numai fiindca scria o lucrare despre capacitatea de invatare a cimpanzeilor - nu-si putea inchipui ce urmari avea sa aiba experimentul sau. A fost uimit sa constate ca si celelalte maimute de pe insula incepusera s-o imite pe cea dintii.

Si apoi, intr-o buna zi, dupa ce un anumit numar de maimute invatasera sa-si spele batatele( ?), au inceput sa faca acelasi lucru si maimutele de pe celelalte insule ale arhipelagului. Lucrul cel mai surprinzator insa este ca aceste maimute au invatat asta fara sa aiba nici un fel de contact cu insula unde avusese loc experienta.

Si se opri.

- Ai inteles?

- Nu - am raspuns eu.

- Exista diverse studii stiintifice in aceasta problema. Explicatia cea mai obisnuita este ca, atunci cind un anumit numar de indivizi evolueaza, evolueaza pina la urma intreaga rasa umana. Nu stim cite persoane sint necesare - dar stim ca asa se intimpla.

- Ca si istoria Neprihanitei Zamisliri - am zis eu -. Le-a aparut inteleptilor de la Vatican si tarancii ignorante.

- Lumea are un suflet si la un moment dat sufletul acesta actioneaza in tot si in toti deodata.

- Un suflet feminin.

El rise, fara a-mi da prilejul sa inteleg ce anume insemna risul lui.

- De fapt, dogma Neprihanitei Zamisliri n-a fost doar problema Vaticanului - zise el -. Opt milioane de oameni au semnat o petitie catre papa si i-au cerut recunoasterea ei. Semnaturile au venit din toate colturile lumii. Se vede ca lucrul plutea in aer.

- Acesta e primul pas, parinte?

- Incotro?

- Pe drumul care va duce catre recunoasterea faptului ca Maica Domnului este intruparea fetei feminine a lui Dumnezeu. In definitiv, am si acceptat ca Isus i-a intrupat fata masculina.

- Ce vrei sa spui?

- Cit timp va mai trebui sa treaca pina cind vom accepta o Preasfinta Treime unde apare si femeia? Preasfinta Treime a Duhului Sfint, a Mamei si a Fiului?

Hai sa mergem -- zise el -. E mult prea frig ca sa mai zabovim aici.

 

- Adineauri mi-ai observat sandalele.

- Chiar imi cititi gindurile? - l-am intrebat. Nu-mi raspunse.

- Am sa-ti povestesc ceva din istoria intemeierii ordinului nostru religios - zise el -. Noi sintem carmeliti desculti, dupa regulile stabilite de Sfinta Tereza din Avila; sandalele fac parte din ele; daca esti capabil sa-ti stapinesti trupul, esti capabil sa-ti controlezi spiritul.

Tereza era o femeie frumoasa, adusa de tatal ei la o minastire ca sa primeasca o educatie mai ingrijita. Intr-o buna zi, pe cind trecea pe un coridor, incepu sa vorbeasca cu Isus. Extazurile ei erau atit de puternice si de profunde, incit li s-a abandonat total si in scurt timp viata i s-a schimbat cu desavirsire. Vazind ca minastirile carmelite se transformasera in agentii matrimoniale, s-a decis sa creeze un ordin care sa urmeze invataturile originare ale lui Isus si ale Carmelului.

Sfinta Tereza a trebuit sa se biruiasca mai intii pe sine insasi si a trebuit sa infrunte marile puteri ale epocii ei - Biserica si Statul. Chiar si asa, a fost mereu in frunte, incredintata ca trebuia neaparat sa-si implineasca misiunea.

Intr-o zi - cind simtea ca sufletul ii slabea -, la casa unde era gazduita aparu o femeie in zdrente. Voia sa vorbeasca neaparat cu maica. Stapinul case ii oferi ceva de pomana, dar ea refuza: n-avea sa plece de-acolo decit dupa ce vorbea cu Tereza.

A asteptat afara vreme de trei zile - fara sa manince si sa bea. Maica, indduiosata, a poftit-o inauntru.

- Nu - zise stapinul casei -. E nebuna.

- Daca ar fi sa dau ascultare tuturora, as ajunge pina la urma sa cred ca eu sint cea nebuna - raspunse maica -. Poate ca femeia asta are acelasi fell de nebunie ca si mine: nebunia lui Cristos pe cruce.

- Sfinta Tereze vorbea cu Cristos - am spus eu.

- Da - raspunse preotul.

Dar sa ne intoarcem la poveste. Femeia aceea a fost primita de maica Tereza. Ii spuse ca o chema Maria de Jesus Yepes, din Granada. Era novice carmelita, cind ii aparuse Fecioara si-i ceruse sa intemeieze o minastire in conformitate cu regulile originare ale ordinului.

"Ca Sfinta Tereza", am gindit eu.

- Maria de Jesus pleca de la minastire chiar in ziua viziunii sale si merse desculta pina la Roma. Pelerinajul ei dura doi ani - timp in care dormise sub cerul liber, indurase frigul si arsita, supravietuise din pomeni si din mila celorlalti. A fost o minune ca a ajuns acolo. Dar cea mai mare minune este ca a fost primita de papa Pius al IV-lea.

- Pentru ca papa, la fel ca Tereza si multe alte persoane, se gindea la acelasi lucru -, sfirsi el.

Asa cum Bernadette nu stiuse nimic despre hotarirea Vaticanului, asa cum maimutele de pe celelalte insule nu puteau cunoaste experienta ce avusese loc, asa cum Maria de Jesus si Teresa nu stiau ce aveau de gind fiecare dintre ele.

Incepea sa se contureze un inteles.

 

Mergeam acum printr-o padure. Ramurile cele mai inalte, uscate si pline de zapada primeau cele dintii raze ale soarelui. Ceata se risipise de tot.

- Cred ca stiu unde vreti sa ajungeti, parinte.

- Da. Lumea traieste un moment in care multi oameni primesc aceeasi porunca:

"Urmati-va visele, preschimbati-va vietile intr-o cale care sa duca la Dumnezeu. Savirsiti-va minunile. Vindecati. Faceti profetii. Dati ascultare ingerului vostru de paza. Transformati-va. Fiti razboinici si fiti fericiti ca va duceti lupta. Asumati-va riscurile.

Soarele scalda acum totul. Zapada incepu sa straluceasca si lumina prea intensa imi ranea ochii. Dar parea - in acelasi timp - sa completeze cele spuse de preot.

- Si ce-au toate astea de-a face cu el? - Eu ti-am povestit latura eroica a istoriei. Dumneata nu stii insa nimic despre sufletul acestor eroi.

Facu o pauza lunga.

- Suferinta - continua el -. In momentele de transformare se ivesc martirii. Inainte ca oamenii sa-si poata urma visele, e nevoie ca altii sa se sacrifice. Infrunta ridicolul, persecutiile, incercarea de a li se discredita lucrarea.

- Biserica a ars vrajitoarele, parinte.

- Da. Si Roma i-a aruncat pe crestini leilor. Cine a murit pe rug sau in arena s-a inaltat repede la slava eterna - i-a fost mai bine asa. Azi insa, razboinicii Luminii infrunta ceva mai rau decit moartea plina de onoare a martirilor. Sint macinati incetul cu incetul de rusine si umilinta. Asa s-a intimplat cu Sfinta Tereza - care a avut de suferit tot restul zilelor ei. Asa s-a intimplat cu Maria de Jesus. Asa s-a intimplat cu copiii fericiti de la Fatima: Jacinta si Francisco au murit citeva luni mai tirziu; Lucia a intrat intr-o minastire, de unde n-a mai iesit niciodata.

- Dar nu si cu Bernadette.

- Ba da. A trebuie sa indure inchisoarea, umilirea, dizgratia. Cred ca el ti-a povestit toate astea. Trebuie sa-ti fi spus cuvintele Aparitiei.

- Unele dintre ele - i-am raspuns.

- In aparitiile de la Lourdes, frazele Maicii Domnului nu ar putea umple nici o jumatate de pagina de caiet; oricum, Fecioara a tinut sa-i spuna un lucru pastoritei: "Nu-ti fagaduiesc fericirea pe lumea aceasta." De ce oare una din putinele ei fraze a fost menita s-o previna si s-o consoleze pe Bernadette? Pentru ca stia durerea care avea sa o astepte daca-si accepta misiunea.

Priveam soarele, zapada si arborii desfrunziti.

- El e un revolutionar - continua preotul, iar tonul vocii lui era umil -. Are putere, sta de vorba cu Maica Domnului. Izbuteste sa-si concentreze bine energia, poate fi in avangarda, poate fi unul din liderii transformarii spirituale a rasei umane. Lumea traieste un moment foarte important.

Daca asta ii va fi insa alegerea, va avea mult de suferit. Revelatiile i-au venit inainte de vreme. Cunosc suficient de bine sufletul omenesc ca sa stiu ce-l asteapta de-aici inainte.

Preotul se intoarse catre mine si ma prinse de umeri.

- Te rog - zise el -. Fereste-l de suferinta si tragedia care-l asteapta. Nu le va putea face fata.

- Va inteleg dragostea pentru el, parinte.

El dadu din cap.

- Nu, dumneata nu intelegi nimic. Esti mult prea tinara ca sa cunosti rautatile lumii. In momentul acesta, si dumneata te consideri o revolutionara. Vrei sa schimbi lumea impreuna cu el, sa deschizi noi drumuri, sa faci ca istoria dragostei voastre sa se prefaca in ceva legendar, care sa fie povestit din genera tie in generatie. Inca mai crezi ca dragostea poate birui orice.

- Si nu-i asa?

- Ba da, poate. Dar va invinge la ceasul hotarit. Dupa ce se vor fi sfirsit bataliile ceresti.

- Il iubesc. N-am nevoie sa astept sfirsitul bataliilor ceresti ca sa-mi vad dragostea invingatoare.

Privirea i se pierdu in zare.

- "La riul Babilonului, acolo am sezut si am plins - zise el, ca si cum ar fi vorbit de unul singur -. In salcii, in mijlocul lor, am atirnat harpele noastre."

- Ce trist - am raspuns eu.

- Sint primele versuri ale unui psalm. Vorbeste de exil, de exilul celor ce vor sa se intoarca in tara fagaduintei si nu pot. Iar exilul acesta va mai dura mult timp. Ce pot face pentru a incerca sa impiedic suferinta cuiva care vrea sa se intoarca in Paradis inainte de vreme?

- Nimic, parinte. Absolut nimic.

 

- Iata-l - zise preotul.

L-am vazut. Era la vreo doua sute de metri de mine, ingenuncheat in zapada. N-avea camasa pe el si - chiar de la distanta aceea - i-am vazut pielea inrosita de frig.

Capul si-l tinea aplecat si miinile impreunate in rugaciune. Nu stiu daca sub influenta ritualului la care asistasem noaptea trecuta sau a femeii care aduna lemne pe linga cabana, simteam ca vad pe cineva cu o forta spirituala uriasa. Cineva care nu mai apartinea lumii noastre - ci traia in comuniune cu Dumnezeu si cu spiritele iluminate din Inalturi. Stralucirea zapezii din jurul lui parea sa-mi intensifice impresia.

- Aici pe munte sint si altii la fel - vorbi preotul -. In adoratie permanennta, in comuniune cu Dumnezeu si cu Fecioara. Auzindu-i pe ingeri, profetiile, cuvintele de intelepciune si transmitind toate acestea unui mic grup de credinciosi. Cit timp vor continua astfel, nu va fi nici o problema.

El insa nu va ramine aici. Va strabate lumea, predicind ideea Marii Mame. Biserica nu vrea acum asta. Si lumea are pietre in miini ca sa arunce cu ele in cei ce vor aduce in discutie subiectul.

- Si are flori in miini ca sa le arunce asupra celor care vor veni mai apoi.

- Da. Dar nu e cazul lui.

Preotul o porni in directia lui.

- Unde va duceti?

- Sa-l trezesc din transa. Sa-i spun ca-mi placi. Si ca va binecuvintez unirea. Vreau sa fac asta aici, in locul acesta care pentru el e sacru.

Am simtit ca mi se face rau, parca eram cuprinsa de o frica inexplicabila.

- Trebuie sa mai reflectez, parinte. Nu stiu daca e bine.

- Nu e bine - raspunse el -. Multi parinti gresesc fata de copiii lor deoarece cred ca stiu ce e mai bine pentru ei. Nu sint tatal lui si stiu ca gresesc. Dar trebuie sa-mi implinesc destinul.

Eram tot mai nelinistita.

- Sa nu-l intrerupem - ziceam -. Lasati-l sa-si termine contemplatia.

- Nu trebuia sa fie aici. Trebuia sa fie cu dumneata.

- Poate sta de vorba cu Fecioara.

- Poate, dar tot trebuie sa mergem la el. Vazindu-ma cu dumneata, va sti ca ti-am spus totul. El stie ce cred.

- Azi e ziua Neprihanitei Zamisliri - am insistat -. O zi foarte speciala pentru el. Am vazut cit era de fericit noaptea trecuta, la pestera.

- Neprihanita Zamislire e importanta pentru noi toti -. Acum insa e rindul meu sa refuz sa discutam despre religie: sa mergem la el.

- De ce acum, parinte? De ce chiar in clipa asta?

- Fiindca stiu ca-si hotaraste viitorul. Si s-ar putea sa aleaga drumul gresit.

M-am intors in directia opusa si am inceput sa cobor pe acelasi drum pe care urcasem. Preotul venea dupa mine.

- Ce faci? Nu vezi ca dumneata esti singura fiinta care-l poate salva? Nu vezi ca el te iubeste si ar lasa totul pentru dumneata?

Paseam tot mai repede si-i venea greu sa se tina dupa mine. Si totusi continua sa paseasca alaturi de mine.

- Chiar in clipa asta alege! Poate alege sa te paraseasca! - zicea preotul -. Lupta pentru cel pe care-l iubesti!

Dar eu nu m-am oprit. Am mers cit puteam mai repede, lasind in urma muntele, pe preot, optiunile. Stiam ca barbatul care alerga in spatele meu imi citea gindurile si era constient ca ar fi fost inutila orice incercare de-a ma determina sa ma intorc. Tousi insista, argumenta, lupta pina la sfirsit.

In fine, am ajuns la piatra unde ne odihnisem acum o jumatate de ora. Epuizata, m-am aruncat la pamint.

Nu ma gindeam la nimic. Voiam sa fug de-acolo, sa ramin singura, sa am un ragaz de reflectie.

Preotul ajunse si el dupa citeva minute, la fel de epuizat ca si mine.

- Vezi muntii astia din jur? - ma intreba el -. Ei nu se roaga; ei sint deja o rugaciune a lui Dumnezeu. Sint astfel deoarece si-au gasit locul in lume si ramin in locul acesta. Se aflau aici inainte ca omul sa priveasca spre cer, sa auda tunetul si sa se intrebe cine a creat toate acestea. Ne nastem, suferim, murim, si muntii sint tot aici.

Vine un moment in care trebuie sa ne gindim daca merita atita efort. De ce sa nu incercam sa fim ca muntii acestia - intelepti, stravechi si la locul potrivit? De ce sa riscam totul ca sa transformam o jumatate de duzina de insi, care dupa aceea vor uita tot ce i-ai invatat si vor pleca intr-o noua aventura? De ce sa nu astepti ca un anumit numar de maimute-oameni sa invete si apoi cunoasterea sa se raspindeasca fara suferinta peste toate celelalte insule?

- Chiar credeti asta, parinte?

Tacu citeva clipe.

- Citesti si dumneata gindurile?

- Nu. Dar daca dumneavoastra ati crede asa ceva, n-ar fi trebuit sa alegeti viata religioasa.

- Am incercat de multe ori sa-mi inteleg destinul - zise el -. Si nu am reusit. Am acceptat sa fac parte din ostirea lui Dumnezeu si tot ce am facut a fost sa incerc a le explica oamenilor de ce exista mizerie, durere, nedreptate. Ma rog ca ei sa fie buni crestini, iar ei ma intreaba: "Cum pot crede in Dumnezeu cind exista atita suferinta pe lume?"

Si incerc sa explic ceea ce n-are nici o explicatie. Incerc sa spun ca exista un plan, o batalie intre ingeri, si ca sintem cu totii implicati in lupta asta. Incerc sa spun ca, atunci cind un anumit numar de persoane vor avea destula credinta pentru a modifica scenariul acesta, toate celelalte - in toate colturile planetei - vor beneficia de aceasta modificare. Dar nu-mi dau crezare. Nu fac nimic.

- Sint ca muntii acestia - am zis eu -. Sint frumosi. Cine ajunge in fata loor nu poate sa nu se gindeasca la maretia Creatiei. Sint dovezi vii ale iubirii pe care o simte Dumnezeu pentru noi, dar destinul acestor munti este doar sa stea marturie.

Nu sint ca riurile, care se misca si schimba peisajul.

- Da. Dar de ce sa nu fim ca muntii?

- Poate pentru ca destinul muntilor trebuie sa fie teribil - i-am raspuns -. Ei sint obligati sa contemple vesnic acelasi peisaj.

Preotul nu zise nimic.

- Eu ma straduiam sa devin munte - am continuat -. Fiecare lucru al meu isi avea locul sigur. Urma sa intru intr-un post public, sa ma casatoresc, sa-i invat pe copiii mei religia parintilor mei, desi eu nu mai credeam in ea.

Astazi sint hotarita sa parasesc toate astea si sa-l urmez pe barbatul pe care-l iubesc. Din fericire am renuntat sa fiu munte - n-as mai fi suportat mult timp.

- Spui lucruri intelepte.

- Ma mir si eu de mine. Inainte nu izbuteam sa vorbesc decit despre copilaria mea.

M-am ridicat si am continuat sa cobor. Preotul imi respecta tacerea si nu mai incerca sa stea de vorba cu mine pina ce am ajuns la sosea.

I-am luat miinile si i le-am sarutat.

- Am sa-mi iau ramas-bun de la dumneavoastra. Dar vreau sa va spun ca va inteleg si va inteleg iubirea pentru el.

El zimbi si ma binecuvinta.

- Si eu iti inteleg dragostea pentru el - zise preotul.

 

Mi-am petrecut restul zilei plimbindu-ma prin vale. M-am zbenguit prin zapada, am fost intr-un sat de linga Saint-Savin, am mincat un sandvis, m-am uitat la niste baieti care jucau fotbal.

In biserica din alt sat, am aprins o luminare si am repetat invocatiile pe care le invatasem noaptea trecuta. Apoi am inceput sa rostesc vorbe fara noima, concentrindu-ma asupra unui crucifix din spatele altarului. Treptat, darul limbilor a pus stapinire pe mine. Era mai usor decit crezusem.

Poate parea o prostie - sa murmuri tot felul de lucruri, sa rostesti cuvinte necunoscute si fara nici un inteles pentru ratiunea noastra. Dar Duhul Sfint statea de vorba cu sufletul meu, spunind lucruri pe care sufletul avea nevoie sa le-auda.

Cind m-am simtit destul de purificata, am inchis ochii si m-am rugat:

"Maica a noastra, da-mi inapoi credinta. Sa fiu si eu o unealta a lucrarii tale. Da-mi prilejul sa invat prin dragostea mea. Caci dragostea n-a indepartat niciodata pe nimeni de visele sale.

Fa sa fiu tovarasa si aliata barbatului pe care-l iubesc. Sa faca alaturi de mine tot ce-i va fi dat sa faca."

 

Cind m-am intors in Saint-Savin, aproape se lasase noaptea. Masina era oprita in fata casei unde inchiriasem o camera.

- Unde ai fost? - m-a intrebat el, de indata ce m-a vazut.

- M-am plimbat si m-am rugat - i-am raspuns.

M-a imbratisat strins.

- La inceput mi-a fost teama ca ai plecat. Esti tot ce am mai de pret pe pamint.

Si tu pentru mine - i-am raspuns.

 

Ne-am oprit intr-un sat aflat linga San Martin de Unx. Trecerea Pirineilor ne luase mai mult timp decit ne asteptasem - din cauza ploii si a zapezii din ajun.

- Trebuie sa gasim ceva deschis - zise el -coborind din masina.

Nu m-am miscat.

- Vino - insista el, deschizindu-mi portiera.

- As vrea sa-ti pun o intrebare. O intrebare pe care nu ti-am pus-o de cind ne-am reintilnit.

Deveni grav. Am ris de preocuparea lui.

- E o intrebare foarte importanta?

- Foarte importanta - - i-am raspuns, facind eforturi ca sa par serioasa -. lata intrebarea: unde mergem?

Am izbucnit amindoi in ris.

- La Zaragoza - raspunse el, usurat.

Am sarit din masina si am inceput sa cautam un restaurant deschis. Un lucru aproape imposibil la ora aceea din noapte.

"Nu, nu e imposibil. Cealalta nu mai e cu rnine. Minunile se mtimpla", mi-am zis in sinea mea.

- Cind trebuie sa ajungi la Barcelona? - l-am intrebat.

N-a raspuns, expresia ii deveni grava. "Trebuie sa evit intrebarile astea", m-am gindit. Poate crede ca vreau sa-i controlez viata."

Am mers un timp fara sa mai vorbim. In piata satului era o firma luminoasa : Meson El Sol.

- Acolo e deschis. Hai sa mincam - a fost singurul lui comentariu. Ardeii rosii cu hamsii erau aranjati in forma de stea. Linga ei, brinza manchego, in felii aproape transparente.

In mijlocul mesei, o luminare aprinsa si o sticla de vin de Rioja pe jumatate plina.

- Aici e o crama medievala - comenta chelnerul care servea.

Nu era aproape nimeni la bar la ora aceea din noapte. El se ridica, se duse la telefon si se intoarse la masa. Am simtit impulsul sa-l intreb pe cine sunase - dar de asta data am reusit sa ma stapinesc.

- Avem deschis pina la doua jumatate in zori - continua chelnerul. Dar daca vreti, va mai aducem niste sunca, brinza si vin, si puteti ramine in piata. Vinul o sa va tina de cald.

- Nu raminem atit de mult timp - raspunse el -. Trebuie sa ajungem la Zaragoza pina nu se lumineaza de ziua.

Chelnerul se intoarse la tejghea. Traiam iar senzatia de plutire pe care o incercasem la Bilbao - ameteala delicata a vinului de Rioja, care ne ajuta sa spunem si sa auzim lucruri dificile.

- Ai obosit de atita condus, si acum mai si bem - i-am spus dupa mai multe inghitituri -. Ar fi mai bine sa raminem undeva, pe-aici. Am vazut un parador* pe drum.

 

(* Vechi castele si monumente istorice transformate in hoteluri de catre guvernul spaniol. (n.a.) )

 

Dadu din cap afirmativ:

- Priveste masa din fata noastra - l-am auzit zicind -. Japonezii numesc asta shimoumi: adevarata sofisticare a lucrurilor simple. Oamenii se umplu de bani, se due in locuri scumpe doar ca sa se simta sofisticati.

Am mai baut nitel vin.

Paradorul. Inca o noapte linga el.

Virginitatea care se refacuse in chip misterios.

- E curios sa auzi un seminarist vorbind de sofisticare - am spus, incercind sa-mi concentrez gindurile in alta directie.

- Pai in seminar am invatat asta. Cu cit ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin credinta, El devine si mai simplu. Si cu cit devine mai simplu, cu atit mai covirsitoare ii e prezenta.

Mina ii luneca pe tablia mesei.

- Cristos si-a deprins misiunea taind lemne, facind scaune, paturi si dulapuri. A venit ca timplar, ca sa ne arate ca - indiferent ce facem -totul ne poate duce la trairea iubirii lui Dumnezeu.

Tacu brusc.

- Nu vreau sa vorbesc despre asta - zise el -. Vreau sa vorbesc despre alt fel de dragoste.

Miinile lui imi atinsera fata.

Vinul facea ca totul sa-i fie mai usor. La fel si mie.

- De ce ai tacut brusc? De ce nu vrei sa vorbesti despre Dumnezeu, despre Fecioara, despre lumea spirituala?

- Vreau sa vorbesc despre alt fel de dragoste - insista el -. Cea pe care si-o impartasesc barbatul si femeia si in care se manifesta la fel de bine minunile.

I-am luat miinile intr-ale mele. Putea cunoaste marile mistere ale Zeitei - dar despre dragoste stia tot atita cit stiam si eu. Desi calatorise atit de mult.

Si trebuia sa plateasca un pret: initiativa. Caci femeia plateste un pret mai mare: abandonul.

Am ramas asa, tinindu-ne de miini, vreme indelungata. Ii citeam in ochi temerile ancestrale pe care dragostea adevarata ti le pune in cale ca incercari peste care trebuie sa treci. I-am citit amintirea respingerii din noaptea trecuta, timpul indelungat cit fusesem despartiti, anii din minastire in cautarea unei lumi unde nu se intimplau asemenea lucruri.

Ii citeam in ochi miile de dati in care-si imaginase momentul acesta, scenele pe care le construise in jurul nostru, pieptanatura pe care trebuia s-o am si culoarea rochiei. Doream sa spun "da", sa-i spun ca era bine venit, ca inima mea iesise invingatoare in batalie. Doream sa-i spun cit il iubeam, cit il doream in clipa aceea.

Am pastrat insa tacerea. Am asistat, ca intr-un un vis, la zbuciumul lui launtric. Am vazut ca avea in vedere refuzul meu, teama de a nu ma pierde, vorbele dure de care avusese parte in momente asemanatoare - caci toti trecem prin asa ceva, si acumulam cicatrice peste cicatrice.

Ochii incepura sa-i straluceasca. Stia ca trecea invingator de toate acele bariere.

Atunci mi-am eliberat o mina, am luat un pahar si l-am pus chiar la marginea mesei.

- O sa cada - zise el.

- Exact. Vreau sa-l impingi jos.

- Sa sparg un pahar?

Da, sa sparga un pahar. Un gest aparent simplu, dar antrenind spaime pe care niciodata nu le-am putea intelege cu adevarat. Ce-i rau sa spargi un pahar ieftin - cind toti am mai facut-o fara sa vrem la un moment dat in viata?

- Sa sparg un pahar? - repeta el -. De ce?

- Ti-as putea da unele explicatii - i-am raspuns -. Dar, la drept vorbind, pur si simplu ca sa-l spargi.

- Pentru tine?

- Evident ca nu.

Privea paharul de sticla de la marginea mesei - ingrijorat sa nu cada.

"E un rit de trecere, cum spui chiar tu", imi venea sa-i spun. E lucrul interzis. Paharele nu le spargi intentionat. Intr-un restaurant sau la noi acasa, avem grija ca paharele sa nu stea la marginea mesei. Universul nostru pretinde sa fim atenti ca paharele sa nu cada pe podea.

Cind le spargem fara sa vream, ma gindeam eu, vedem ca nu e atit de grav. Chelnerul zice "nu-i nimic", si niciodata n-am vazut un pahar spart trecut in nota de plata la un restaurant. Spartul paharelor face parte din viata si nu ne dauneaza noua, restaurantului sau semenilor nostri. Am dat un brinci mesei. Paharul s-a clatinat, dar n-a cazut.

- Fii atenta! - zise el, instinctiv.

- Sparge paharul - am staruit eu.

Sparge paharul, gindeam eu, fiindca e un gest simbolic. Incearca sa-ntelegi ca eu am spart in mine lucruri mult mai importante decit un pahar si sint fericita ca am facut-o. Uita-te la propria ta lupta launtrica si sparge paharul asta.

Parintii nostri ne-au invatat cu paharele si cu corpurile noastre. Ne-au invatat ca pasiunile din copilarie sint imposibile, ca nu trebuie sa ne ferim de preoti, ca oamenii nu fac minuni si nimeni nu pleaca intr-o calatorie fara a sti unde se duce.

Sparge paharul asta, te rog - si elibereaza-ne de toate ideile astea blestemate, de mania de a gasi o explicate pentru orice si de a face numai lucruri cu care sint de acord ceilalti.

- Sparge paharul asta - l-am mai rugat o data.

El ma privi fix in ochi. Apoi, incet, isi lasa mina sa alunece pe fata de masa pina ce-l atinse. Cu o miscare rapida, il impinse jos.

 

Zgomotul de sticla sparta atrase atentia tuturora. In loc sa faca un gest de scuze, el ma privea zimbind - si eu ii raspundeam tot cu un zimbet.

- Nu conteaza - striga chelnerul de serviciu.

El insa nici nu auzi. Se ridicase in picioare, prinzindu-mi parul in miini, si ma saruta.

 

Mi-am virit si eu miinile in parul lui, l-am imbratisat cu toata forta, l-am muscat de buze, i-am simtit limba miscindu-i-se in gura mea. Era un sarut pe care-l asteptasem mult - care se nascuse linga riurile copilariei noastre, cind inca nu intelegeam semnificatia dragostei. Un sarut care ramasese suspendat in vazduh pe masura ce cresteam, care a calatorit prin amintirea unui medalion, care a ramas ascuns indaratul unor teancuri de manuale pentru o functie publica. Un sarut care se ratacise de atitea ori si acum fusese gasit. In acel minut al sarutarii erau ani de cautari, de deziluzii, de vise imposibile.

L-am sarutat apasat. Putinele persoane din bar credeau pesemne ca nu vad decit un sarut. Nu stiau ca in minutul acela al sarutului era rezumata viata mea, viata lui, viata oricarui ins care asteapta viseaza si-si cauta drumul sub soare.

In acel minut al sarutului erau toate momentele de fencire pe care le-am trait.

 

M-a dezbracat si m-a patruns cu putere, cu teama, cu dorinta. M-a durut putin, dar nu avea nici o importanta. Dupa cum in clipa aceea nici placerea mea nu avea nici o importanta. Ii mingiiam pe cap, ii ascultam gemetele si-i multumeam lui Dumnezeu ca el era acolo, in mine, facindu-ma sa ma simt ca si cum ar fi fost pentru prima oara.

Ne-am iubit toata noaptea - si dragostea se amesteca cu somnul si cu visele. Il simteam in mine si-l imbratisam ca sa ma asigur ca totul se intimpla cu adevarat, ca n-avea sa dispara dintr-o data - asemeni cavalerilor ratacitori care traisera odinioara in castelul transformat in hotel. Zidurile tacute de piatra pareau sa povesteasca istorii cu printese in necurmata asteptare, cu potop de lacrimi si cu zile nesfirsite la fereastra, privind in zare, in cautarea unui semn sau a unei nadejdi.

Eu insa n-aveam sa tree niciodata prin asa ceva. N-aveam sa-l pierd niciodata. El avea sa fie mereu cu mine - pentru ca eu, privind un crucifix din spatele unui altar, am auzit limbile Duhului Sfint, si ele imi spusesera ca nu savirseam un pacat.

Aveam sa-i fiu tovarasa si aveam sa domesticim o lume ca sa fie creata din nou. Aveam sa vorbim despre Marea Mama, aveam sa luptam alaturi de Arhanghelul Mihail, aveam sa traim impreuna  agonia  si extazul a  doi pionieri. Asta-mi spusesera limbile - si eu imi recistigasem credinta, stiam ca spuneau adevarul.

 

Joi, 9 decembrie 1993

 

M-am trezit cu bratele lui peste sinii mei. Era plina zi si bateau clopotele unei biserici din apropiere.

Ma saruta. Miinile lui ma mingiiara inca o data pe trup.

- Trebuie sa plecam - zise el -. Azi se termina zilele de sarbatoare, soselele trebuie sa fie aglomerate.

- Nu vreau sa ma intorc la Zaragoza - i-am raspuns -. Vreau sa merg direct unde mergi tu. Bancile se deschid in scurt timp, pot sa scot bani cu cardul si sa-mi cumpar haine.

- Mi-ai spus ca n-ai multi bani.

- Nu-mi pasa. Trebuie sa rup fara mila cu trecutul. Daca ne-am intoarce la Zaragoza, s-ar putea sa-mi dea prin gind ca fac o nebunie, ca nu mai e mult pina la sesiune, ca putem sta separati doua luni, pina cind mi-as termina eu examenele.

Si, daca le-as lua, n-as mai vrea sa plec din Zaragoza. Nu, nu ma pot intoarce. Trebuie sa rup puntile de legatura cu femeia care am fost.

- Barcelona - isi spuse el soptit.

- Ce?

- Nimic. Ne continuam calatoria.

- Dar ai o conferinta.

- Mai sint doua zile pina-atunci - raspunse el -. Vocea ii suna ciudat -. Ne ducem in alta parte. Nu vreau sa mergem direct la Barcelona.

M-am ridicat.

M-am dat jos din pat. Nu voiam sa ma gindesc la nici un fel de probleme - ma trezisem poate asa cum te trezesti totdeauna dupa prima noapte de dragoste cu cineva: cu o anumita ceremoniozitate si jena.

M-am dus la fereastra, am tras pe jumatate perdeaua si am privit straduta din fata noastra. Balcoanele caselor erau pline de rufe puse la uscat. Afara bateau clopotele.

- Mi-a venit o idee - am zis eu -. Sa mergem intr-un loc unde am fost in copilarie. N-am mai trecut niciodata pe-acolo.

- Unde?

- Sa mergem la minastirea de la Piedra.

 

Cind am plecat de la hotel, clopotele continuau sa bata si el a propus sa intram putin in biserica.

- Altceva n-am facut - am raspuns eu -. Biserici, rugaciuni, ritualuri.

- Am facut dragoste - spuse el -. Ne-am imbatat de trei ori. Am umblat prin munti. Am echilibrat bine rigoarea si mila.

Spusesem o prostie. Trebuia sa ma deprind cu o noua viata.

- Iarta-ma - am zis.

- Sa intram citeva minute. Clopotele astea sint un semn.

Avea totala dreptate, dar eu aveam sa-mi dau seama de asta abia a doua zi. Fara a intelege cu adevarat semnul ascuns, ne-am urcat in masina si am calatorit vreme de patru ceasuri pina la minastirea de la Piedra.

 

Acoperisul se prabusise si putinele statui care inca mai existau erau decapitate - cu exceptia uneia singure.

Am privit in jur. In trecut, locul acela trebuie sa fi adapostit oameni cu vointa puternica, oameni care se ingrijisera ca fiecare piatra sa fie curata si ca fiecare banca sa fie ocupata de catre unul din mai-marii vremii.

Tot ce aveam insa acum in fata ochilor era o ruina. Ruinele care, in copilarie, se prefaceau in castele prin care ne jucarn impreuna si unde-l cautam pe printul meu fermecat.

Veacuri de-a rindul, calugarii din minastirea de la Piedra isi pastrasera numai pentru ei coltul acela de rai. Situat in fundul unei depresiuni geografice, aveau din belsug ceea ce satele din vecinatate trebuiau sa cerseasca pentru a o capata: apa. Acolo, riul Piedra se risipea in duzini de cascade, girle, lacuri, intretinind in jur o vegetatie luxurianta.

Era destul sa mergi insa citeva sute de metri si sa iesi din canion: totul in jur devenea ariditate si dezolare. Insusi riul, cind sfirsea de strabatut depresiunea geografica, se preschimba din nou intr-un firicel de apa - ca si cum in locul acela si-ar fi cheltuit toata tineretea si energia.

Calugarii stiau asta, iar apa pe care le-o furnizau vecinilor costa scump. Un sir nesfirsit de lupte intre monahi si sateni a marcat istoria minastirii.

In cele din urma, in timpul unuia din numeroasele razboaie ce zguduiau Spania, minastirea de la Piedra a fost prefacuta in cazarma. Prin nava centrala a bisericii treceau cai, printre bancile ei isi facusera tabara soldati, povestind istorii deocheate si facind dragoste cu femei de prin satele din preajma.

Razbunarea - desi tirzie - venise. Minastirea a fost jefuita si distrusa.

Calugarii n-au mai izbutit niciodata sa-si recupereze paradisul. Intr-una din multele batalii juridice care au urmat, cineva a spus ca locuitorii satelor invecinate dusesera la indeplinire o sentinta a lui Dumnezeu. Cristos spusese: "Dati de baut celor insetati", iar monahii ramasesera surzi la vorbele lui. Din acest motiv, Dumnezeu i-a alungat pe cei care se socoteau stapini ai naturii. Si poate tocmai de-aceea, desi mare parte din minastire fusese reconstruita si transformata in hotel, biserica principala ramasese in ruine. Descendentii satenilor locali continuau sa-si aminteasca de pretul mare pe care trebuisera sa-l plateasca parintii lor - pentru un lucru pe care natura il ofera pe gratis.

- A cui e singura statuie cu cap? - l-am intrebat.

- A Sfintei Tereza din Avila - raspunse el -. Are mare putere. Si, in ciuda setei de razbunare pe care au adus-o cu ele razboaiele, nimeni n-a indraznit sa se atinga de ea.

M-a luat de mina si am plecat. Ne-am plimbat pe coridoarele uriase ale minastirii, am urcat pe largile scari de lemn si am vazut fluturii din gradinile interioare ale claustrului. Imi aminteam fiecare amanunt al acelei minastiri, deoarece fusesem acolo in copilarie, iar amintirile vechi par mai vii decit cele recente.

 

Amintiri. Luna precedenta si zilele precedente acelei saptamini pareau a face parte dintr-o alta incarnare a mea. O epoca la care nu voiam sa ma intorc niciodata fiindca ceasurile ei nu fusesera atinse de mina iubirii. Ma simteam de parca as fi trait aceeasi zi ani de-a rindul, trezindu-ma la fel, repetind aceleasi lucruri si avind mereu aceleasi vise.

Mi-am amintit de parintii mei, de parintii parintilor mei si de numerosii mei prieteni. Mi-am amintit cit timp luptasem ca sa obtin ceva ce nu doream.

De ce facusem asta? Nu puteam gasi o explicatie. Poate pentru ca imi fusese lene sa ma gindesc la alte drumuri. Poate pentru ca ma temusem de ce aveau sa creada ceilalti. Poate pentru ca m-ar fi costat prea multa truda ca sa fiu altfel. Poate pentru ca fiinta omeneasca e osindita sa repete pasii generatiei anterioare pina cind - si mi-am amintit de parintele superior - un anumit numar de oameni incep sa se comporte diferit.

Atunci, lumea se schimba si noi ne schimbam o data cu ea.

Nu voiam sa mai fiu insa asa. Destinul imi restituise ceea ce-mi apartinea, iar acum imi dadea posibilitatea sa ma schimb pe mine insami si sa pun umarul la transformarea lumii.

M-am gindit iarasi la munti si la alpinistii pe care i-am intilnit in plimbarea noastra. Erau tineri, aveau haine in culori vii, ca sa atraga atentia daca se rataceau in zapada, si cunosteau poteca sigura catre virfuri.

Traseele erau deja prevazute cu pitoane de aluminiu: tot ce aveau de facut era sa utilizeze cirlige ca sa-si treaca prin ele corzile si sa urce in siguranta. Se aflau acolo pentru o aventura din zilele libere, iar luni aveau sa se intoarca la muncile lor cu senzatia de a fi sfidat natura si a fi invins-o.

Nu era insa vorba de asta. Aventurierii au fost cei dintii, cei care se hotarisera sa descopere traseele. Unii, la nici jumatate de drum, s-au prabusit si s-au zdrobit de stinci. Altii si-au pierdut degetele, cangrenate de ger. Multi n-au mai fost vazuti niciodata. Dar intr-o zi cineva a ajuns in virful uneia din crestele acelea.

Si ochii lui au fost primii care au vazut peisajul de-acolo, si inima lui a batut fericita. El isi asumase riscurile si acum ii onora - prin cucerirea lui - pe toti cei care murisera incercind.

E posibil ca oamenii ramasi jos sa fi gindit: "Nu e nimic acolo sus, doar peisajul; ce multumire au?"

Dar primul alpinist stia care era multumirea: acceptarea sfidarilor si mersul inainte. Constiinta ca nici o zi nu era la fel cu alta si ca fiecare dimineata isi avea miracolul ei aparte, momentul ei magic, in care vechi universuri erau distruse si se creau noi stele.

Primul om ajuns pe acei munti trebuie sa-si fi pus aceeasi intrebare la vederea casutelor din vale cu hornurile lor fumeginde: "Zilele lor par mereu la fel; ce multumire au?"

Acum muntii erau gata cuceriti, astronautii umblasera prin spatiu, nu mai era nici o insula pe Terra - oricit de neinsemnata - care sa nu fi fost descoperita. Ramineau insa marile aventuri ale spiritului - si una dintre ele mi se oferea acum.

Era o binecuvintare. Parintele superior nu intelegea nimic. Asemenea dureri nu dor.

Fericiti sint cei ce pot face primii pasi. Intr-o zi oamenii vor sti ca omul era capabil sa vorbeasca limba ingerilor, ca toti sintem in posesia darurilor Duhului Sfint, si ca puteam face minuni, vindeca, profeti, intelege.

 

Ne-am petrecut dupa-amiaza plimbindu-ne prin canion, amintindu-ne de vremurile copilariei. El facea asta pentru prima data; in calatoria noastra pina la Bilbao parea ca nu mai manifesta nici un interes pentru Soria.

Acum insa ma intreba amanuntit despre fiecare dintre prietenii nostri, voia sa stie daca erau fericiti sau ce faceau in viata.

Am ajuns in cele din urma la cea mai mare cascada a riului Piedra - care aduna apele unor piraie risipite peste tot si le precipita de la o inaltime de aproape treizeci de metri. Ne-am oprit pe malul ei, ascultind zgomotul asurzitor, contemplind un curcubeu in ceata alcatuita de marile caderi de apa.

- Coada-Calului - am zis eu, mirindu-ma ca inca-mi aminteam un nume auzit cu atit de mult timp in urma.

- Imi amintesc... - incepu el.

- Da! Stiu ce-o sa spui!

Sigur ca stiam! Caderea de apa ascundea o pestera uriasa. Copii inca, la intoarcerea din prima noastra plimbare la minastirea de la Piedra, am tot vorbit zile-ntregi despre subiectul acesta.

- Caverna - adauga el -. Sa mergem acolo!

Era imposibil sa treci pe sub torentul de apa care se prabusea. Vechii calugari construisera un tunel care incepe in punctul cel mai inalt al cascadei si coboara prin pamint pina in spatele grotei.

Intrarea n-a fost greu de gasit. In timpul verii existau poate lurnini ca sa arate drumul, dar acum eram numai noi acolo, iar tunelul era absolut intunecos.

- Intram totusi?

- Sigur. Ai incredere in mine.

 

Am inceput sa coborim prin cavitatea de linga cascada. Desi eram in plina bezna, stiam incotro mergem - si apoi el imi ceruse sa-l urmez cu incredere.

"Multumesc, Doamne", gindeam eu, in vreme ce patrundeam tot mai adinc in sinul pamintului. "Caci eu eram oaia cea pierduta, si Tu m-ai gasit. Pentru ca viata mea era moarta, si Tu ai readus-o la viata. Pentru ca dragostea nu-mi mai umplea inima, si Tu mi-ai inapoiat harul acesta."

Ma tineam de umarul lui. lubitul meu imi calauzea pasii pe cararile intunecate, stiind ca aveam sa regasim lumina si aveam sa fim fericiti cu ea. Poate ca, in viitorul nostru, au sa mai existe momente in care situatia sa se inverseze: atunci am sa-l calauzesc eu cu aceeasi dragoste si certitudine, pina cind o sa ajungem la un loc sigur, unde sa ne putem odihni impreuna.

Mergeam tot in jos si coborirea parea a nu se mai sfirsi. Era poate un nou rit de trecere - sfirsitul unei epoci in care nici o lumina nu-mi mai stralucea in viata. Pe masura ce paseam prin acel tunel, imi aminteam cit timp pierdusem intr-un singur loc, incercind sa prind radacini intr-un sol unde nu mai crestea nimic.

Dumnezeu insa era bun si-mi inapoiase entuziasmul pierdut, aventurile la care visasem, pe barbatul pe care - fara sa vreau - il asteptasem toata vviata. Nu simteam nici o remuscare ca-si parasise seminarul, fiindca erau multe moduri de a-l sluji pe Dumnezeu, asa cum spusese preotul, iar dragostea noastra avea sa sporeasca si mai mult aceste moduri. De acum inainte, si eu aveam sansa de a sluji si ajuta - totul datorita lui.

Aveam sa mergem in lume, el ajutorindu-i pe ceilalti, iar eu fiindu-i de ajutor lui.

"Multumesc, Doamne, ca ma ajuti sa slujesc. Invata-ma sa fiu demna de asta. Da-mi puteri sa-i impartasesc misiunea, sa pasesc impreuna cu el pe pamintul acesta si sa-mi dezvolt iar viata spirituala. Toate zilele noastre sa fie asa cum au fost acestea, din loc in loc, vindecindu-i pe bolnavi, mingiindu-i pe cei tristi, vorbind despre dragostea Marii Mame pentru noi toti."

 

Brusc, s-a auzit din nou vuietul apei, lumina ne-a inundat drumul si tunelul negru s-a transformat intr-unul din cele mai frumoase spectacole de pe pamint. Ne gaseam intr-o imensa caverna - de dimensiunile unei catedrale. Trei pereti erau de piatra; cel de-al patrulea perete era Coada-Calului, cu apa coborind si cazind in lacul verde-smarald de la picioarele noastre.

Razele soarelui la apus strabateau cascada si peretii umezi straluceau.

Ne-am rezemat de stinca, nemaispunind nimic.

Pe cind eram copii, locul acesta era ascunzatoarea piratilor, care adapostea comorile fanteziilor noastre copilaresti. Acum, era minunea Mamei Terra; ma simteam in pintecele ei, stiam ca Ea era acolo, aparindu-ne cu peretii ei de piatra si spalindu-ne pacatele cu peretele ei de apa.

- Multumesc - am zis eu cu voce tare.

- Cui ii multumesti?

- Ei. Si tie, care ai fost un instrument in regasirea credintei mele.

El se apropie de malul lacului subteran. Ii contempla apele si zimbi.

- Vino aici - imi spuse el. M-am apropiat.

- Trebuie sa-ti povestesc ceva ce nu stii inca - spuse el.

Vorbele lui ma nelinistira un pic. Dar privirea ii era linistita si calmul mi-a revenit.

- Toti oamenii de pe fata pamintului au un dar - incepul el -. La unii, el se manifesta spontan; altii trebuie sa trudeasca pentru a si-l gasi. Eu am muncit pentru darul meu cei patru ani pe care i-am petrecut in seminar.

Acum trebuia ca eu sa "joc un rol", ca sa folosesc un termen pe care mi-l spusese el cind batrinul ne izgonise din biserica.

Trebuia sa ma prefac ca nu stiam nimic.

"Nu e fals", m-am gindit. "Nu este vorba de o frustrare, ci de bucurie."

- Ce-ai facut la seminar? - l-am intrebat, cautind sa cistig timp si sa-mi fac mai bine rolul.

- Nu conteaza - zise el -. Fapt e ca mi-am dezvoltat un dar. Sint capabil sa vindec, atunci cind vrea Dumnezeu.

- Ce bine - i-am raspuns eu, incercind sa par surprinsa -. Nu vom cheltui bani cu doctorii!

Nu a ris. Iar eu m-am simtit de-a dreptul idioata.

- Mi-am dezvoltat darurile prin practicile harismatice pe care le-ai vazut - continua el -. La inceput, eram surprins; ma rugam, invocam prezenta Duhului Sfint, imi impuneam miinile si le redam sanatatea multor bolnavi. Faima a inceput sa mi se raspindeasca si zilnic erau oameni care stateau la rind la poarta seminarului asteptind sa-i ajut. In fiecare rana infectata si fetida vedeam stigmatele lui Isus.

- Sint mindra de tine - am spus eu.

- Multi din minastire au fost impotriva mea, dar superiorul meu mi-a dat tot sprijinul.

- O sa continuam munca asta. O sa mergem impreuna prin lume. Eu voi curata ranile, tu le vei binecuvinta si Dumnezeu isi va savirsi minunile.

El isi intoarse privirea de la mine si si-o opri asupra lacului. In pestera aceea parea a fi o prezenta - asemanatoare cu cea din noaptea cind ne ametisem linga fintina din Saint-Savin.

- Ti-am mai povestit, dar o sa ti-o mai spun o data - urma el -. Intr-o noapte, m-am trezit si camera mea era luminata ca ziua. Am vazut chipul Marii Mame si privirea ei iubitoare. De atunci, am inceput sa O vad din cind in cind. Nu reusesc sa O chem cind vreau, dar din cind in cind Ea mi se arata.

La data aceea, eram deja la curent cu lucrarea adevaratilor revolutionari ai Bisericii. Stiam ca misiunea mea pe pamint, pe linga aceea de a vindeca, era sa netezesc drumul pentru ca Dumnezeu-Femeie sa fie acceptat din nou. Principiul feminin, stilpul milostivirii, avea sa se ridice din nou - si Templul Intelepciunii avea sa fie recladit in inima oamenilor.

Il priveam. Expresia lui, la inceput incordata, isi recapatase linistea.

- Toate acestea aveau un pret - pe care eram dispus sa-l platesc.

Se opri, nestiind cum sa-si continue povestirea.

- Cum adica "eram"? - l-am intrebat. -Calea Zeitei poate fi deschisa doar cu cuvinte si minuni. Lumea insa nu mai functioneaza asa. Va fi mai greu - lacrimi, neintelegere, suferinta.

"Preotul acela", am gindit in sinea mea. "A incercat sa-i strecoare teama in inima. Dar eu ii voi sta alaturi."

- Calea nu este spre durere, este spre slava slujirii - i-am raspuns.

- Majoritatea fiintelor umane nu mai au incredere in iubire.

Am simtit ca voia sa-mi spuna ceva si nu izbutea. Poate-l ajutam eu.

- Ma gindeam la asta - l-am intrerupt -. Primul om care a escaladat cel mai inalt virf din Pirinei a inteles ca viata fara aventura nu avea har.

-  Ce intelegi prin har? - m-a intrebat el si l-am vazut iarasi incordat -. Una din numirile Marii Mame e Doamna Noastra a Harurilor - si miinile ei generoase isi revarsa binecuvintarile asupra tuturor persoanelor care stiu sa le primeasca.

Niciodata nu putem judeca viata celorlalti, pentru ca fiecare isi cunoaste propria durere si renuntare. Una este sa crezi ca esti pe drumul cel bun; alta e sa crezi ca drumul tau e unic.

Isus a zis: casa tatalui meu are multe salasuri. Darul e un har. Dar tot har este si sa stii a trai cu demnitate, in iubirea aproapelui si in munca. Maria a avut un sot pe pamint care a incercat sa demonstreze valoarea muncii anonime. Chiar daca n-a iesit in evidenta, el a asigurat acoperisul si hrana pentru ca sotia si fiul lui sa poata face tot ce au facut. Munca lui are tot atita insemnatate ca si munca lor. Chiar daca nimeni nu i-a pretuit-o dupa cuviinta.

N-am zis nimic. M-a luat de mina.

- Iarta-mi intoleranta.

I-am sarutat mina si i-am dus-o la obrazul meu.

- Asta vreau sa-ti explic - spuse el, zimbind din nou -. Ca, din momentul in care te-am regasit, am inteles ca nu te puteam face sa suferi din pricina misiunii mele.

M-am simtit usor nelinistita.

- Ieri te-am mintit. A fost prima si ultima minciuna pe care ti-am spus-o - continua el -. Adevarul este ca, in loc sa ma duc la seminar, am fost pe munte si am stat de vorba cu Marea Mama.

I-am spus, ca, daca aceasta Ii era voia, te voi parasi si-mi voi urma drumul. Ma voi intoarce la poarta asaltata de bolnavi, la vizitele din toiul noptii, la neintelegerea celor care vor sa nege credinta, la privirea cinica a acelora care nu cred ca iubirea salveaza. Daca ea mi-ar cere-o, as renunta la ceea ce-mi doresc cel mai mult pe lume: la tine.

Mi-am adus iar aminte de preot. Avea dreptate. In acea dimineata avusese loc o alegere.

-  Dar - continua el -, daca ar fi fost cu putinta sa indepartez paharul acesta din viata mea, fagaduiam sa slujesc lumea prin dragostea mea pentru tine.

- Ce vrei sa spui? Paru ca nu ma auzise.

- Nu e nevoie sa muti muntii din loc ca sa-ti dovedesti credinta - zise el -. Eram gata sa infrunt de unul singur singuratatea si suferinta, dar nu sa o si impart cu altcineva. Daca as merge mai departe pe drumul acela, n-am mai avea niciodata o casa cu perdele albe si vedere spre munti.

- Nici nu vreau s-aud de casa asta! Nu vreau sa intru in ea! - am facut eu, incercind sa ma stapinesc ca sa nu strig -. Eu vreau sa te insotesc pe tine, sa fiu cu tine in lupta ta, sa fac parte dintre cei care se aventureaza primii. Ce, nu intelegi? Tu mi-ai redat credinta!

Soarele se deplasase intre timp si razele lui scaldau acum peretii pesterii. Dar toata frumusetea aceea incepea sa-si piarda intelesul.

Dumnezeu a ascuns iadul in mijlocul paradisului.

- Tu nu stii - zise el, si am vazut ca ochii lui ma implorau sa inteleg -. Nu-ti dai seama de riscuri.

- Dar erai fericit sa ti le-asumi!

- Sint fericit sa mi le-asum. Sint insa riscurile mele.

Am vrut sa-l intrerup, dar nu ma auzea.

- Asa ca, ieri, i-am cerut Fecioarei o minune - urma el -. I-am cerut sa-mi ia darul inapoi.

Nici nu-mi venea sa-mi cred urechilor.

- Am ceva bani si experienta pe care am dobindit-o in atitia ani de calatorii. Ne vom cumpara o casa, imi voi gasi un serviciu si-l voi sluji pe Dumnezeu asa cum a facut-o Sfintul losif, cu umilinta unui anonim. N-am nevoie de minuni ca sa-mi pastrez credinta vie. De tine am nevoie.

Simteam o slabiciune in picioare, ca si cum as fi stat sa lesin.

- Si, in clipa in care i-am cerut Fecioarei sa-mi ia inapoi darul, am inceput sa vorbesc in limbi - continua el -. Limbile imi ziceau urmatoarele: &quoot;Pune-ti miinile pe pamint. Darul va iesi din tine si se va intoarce in sinul mamei."

Ma cuprindea panica.

- Doar n-ai...

- Ba da. Am facut ceea ce-mi poruncea inspiratia Duhului Sfint. Ceata a inceput sa se risipeasca si soarele a stralucit din nou asupra muntilor. Am simtit ca Fecioara ma intelesese - pentru ca si ea a iubit mult.

- Dar ea Si-a urmat barbatul! Ea a acceptat calea aleasa de Fiu!

- N-avem puterea Ei, Pilar. Darul meu va trece la altcineva - asemenea lucruri nu se risipesc niciodata.

Ieri, din barul acela, am telefonat la Barcelona si am anulat conferinta. Mergem la Zaragoza: ai cunostinte acolo si putem face acolo primii pasi. Imi voi gasi usor un loc de munca.

Nici nu mai puteam gindi.

- Pilar! - zise el. Dar o si luasem inapoi prin tunel, fara nici un umar prietenos ca sa ma calauzeasca - urmata de o multime de bolnavi ce aveau sa moara, de familiile care aveau sa sufere, de minunile ce nu aveau sa mai fie savirsite, de risetele ce n-aveau sa mai insenineze lumea, de muntii care aveau sa ramina mereu in acelasi loc.

Nu vedeam nimic - doar bezna aproape fizica ce ma inconjura.

 

Vineri, 10 decembrie 1993

 

La riul Piedra am sezut si-am plins. Amintirile din noaptea aceea sint confuze si vagi. Stiu doar ca am fost in pragul mortii - dar nu-mi mai amintesc chipul lui si nici pe unde m-a dus.

As fi preferat sa mi-o amintesc - ca sa mi-o pot si alunga din inima, dar nu reusesc. Totul pare un vis din momentul in care am iesit din tunelul acela intunecat si am regasit lumea peste care coborise tot noaptea.

Nici o stea nu stralucea pe cer. Imi amintesc vag ca am mers pina la masina, mi-am luat geanta pe care-o aveam cu mine si am inceput sa merg fara tinta. Se vede ca am ajuns la sosea si am incercat sa fac autostopul ca sa ma-ntorc la Zaragoza - dar n-am reusit. M-am intors in cele din urma in gradinile minastirii. Zgomotul apei era omniprezent - cascadele erau in toate partile si simteam pretutindeni prezenta Marii Mame. Da, Ea iubise lumea; iubise lumea la fel de mult ca Dumnezeu - caci si ea si-a dat fiul ca sa fie jertfit pentru oameni. Putea intelege insa dragostea unei femei pentru un barbat?

Se poate sa fi suferit din dragoste, dar era un alt fel de dragoste. Marele Ei Mire cunostea totul, facea minuni. Mirele ei de pe pamint era un muncitor umil, care credea in tot ce i se arata in vise. Ea n-a stiut niciodata ce inseamna sa parasesti sau sa fii parasita de un barbat. Cind losif s-a gindit s-o alunge de acasa pentru ca era insarcinata, Mirele ceresc a trimis un inger pentru a evita sa se intimple asa ceva.

Fiul Ei a parasit-o. Fiii isi parasesc insa totdeauna parintii. E usor sa suferi din dragoste pentru aproapele, din dragoste pentru lume sau din dragoste pentru copil. Suferinta iti da sentimentul ca asta face parte din viata, ca este o durere nobila si mareata. E usor sa suferi din dragoste pentru o cauza sau pentru o misiune: asta inalta inima celui ce sufera.

Dar cum sa explici suferinta din pricina unui barbat? E imposibil! Atunci te simti in infern, pentru ca nu exista noblete sau maretie - ci doar mizerie.

 

In noaptea aceea m-am intins pe pamintul inghetat si frigul m-a anesteziat curind. Mi-a dat prin gind ca s-ar putea sa mor daca nu gasesc un acoperamint - dar unde? Tot ce era mai important in viata mea imi fusese daruit cu generozitate intr-o saptamina - si-mi fusese luat inapoi intr-o clipa, fara sa pot spune nirnic.

Corpul imi tremura de frig, dar nu-mi dadeam seama. De la o clipa la alta avea sa intepeneasca - pentru ca-si cheltuise toata energia incercind sa ma incalzeasca si eram acum incapabila sa mai intreprind ceva. Atunci, corpul avea sa se intoarca la impasibilitatea sa obisnuita si moartea avea sa ma primeasca in bratele ei.

Am continuat sa dirdii mai bine de un ceas. Si apoi s-a instalat pacea.

Inainte de-a inchide ochii, am inceput sa aud glasul mamei mele. Ea imi spunea o poveste pe care mi-o mai spusese si in copilarie, fara a-si da seama ca era o poveste despre mine.

"Un baiat si o fata se indragostisera nebuneste unul de altul", spunea glasul maicutei mele, intr-un amestec de vis si delir. Si s-au hotarit sa se logodeasca. Logodnicii isi fac mereu daruri.

Baiatul era sarac - singura lui avere era un ceas pe care-l mostenise de la bunicul lui. Cu gindul la parul iubitei lui, s-a hotarit sa vinda ceasul si sa-i cumpere o agrafa frumoasa de argint.

Nici fata nu avea bani pentru darul de logodna. Atunci s-a dus la magazinul celui mai mare negustor din partea locului si si-a vindut parul. Cu banii obtinuti, a cumparat o bratara de aur pentru ceasul iubitului ei.

Cind s-au intilnit, de ziua solemna a logodnei, ea i-a daruit bratara pentru un ceas care fusese vindut, iar el i-a daruit agrafa pentru parul care nu mai exista."

 

M-am trezit scuturata de un barbat.

- Bea! - zicea el -. Bea repede!

Nu stiam ce se intimpla si nici nu mai aveam putere sa rezist. Mi-a deschis gura si m-a silit sa inghit un lichid fierbinte. Am observat ca era in camasa si ca-si pusese haina pe mine.

- Mai bea! - insista el.

Nu stiam ce se petrecea; l-am ascultat totusi. Apoi am inchis ochii iarasi.

 

M-am trezit din nou in minastire.

- Ati fost cit pe ce sa muriti - zise ea -. Daca n-ar fi fost paznicul de la minastire, n-ati mai fi fost aici.

M-am ridicat impleticindu-ma, fara a-mi da seama ce fac. Parte din ziua anterioara mi-a revenit in memorie si mi-am dorit ca paznicul sa nu fi trecut niciodata pe-acolo.

Acum insa sorocul cert al mortii trecuse. Continuam sa traiesc.

Femeia m-a dus la bucatarie si mi-a dat cafea, biscuiti si piine cu untdelemn. Nu m-a intrebat nimic si nici eu nu i-am dat vreo explicatie. Cind am ispravit de mincat, mi-a inapoiat geanta.

- Vedeti daca e totul in ea.

- Cred ca da. Oricum n-am mare lucru.

- Ai viata, draga mea. O viata lunga inaintea dumitale. Fii mai atenta cu ea.

- E un oras in apropiere, cu o biserica - am spus eu, simtind impulsul de a plinge -. Ieri, inainte de a veni aici, am intrat in biserica aceea cu...

Nu stiam cum sa explic.

- ... cu un prieten din copilarie. Ma saturasem de vizitat biserici, dar bateau clopotele si el mi-a spus ca era un semn, ca trebuia sa intram.

Femeia imi umplu ceasca, isi turna si ea putina cafea si se aseza ca sa-mi asculte povestea.

- Am intrat in biserica - am spus eu mai departe -. Nu era nimeni, era intuneric. Am tot incercat sa descopar un semn, dar tot ce vedeam erau aceleasi altare si aceiasi sfinti. Deodata am auzit o miscare in partea de sus, unde e orga.

Era un grup de baieti, cu ghitare, care au inceput numaidecit sa-si acordeze instrumentele. Ne-am hotarit sa ne asezam intr-o banca si sa ascultam putina muzica inainte de a ne continua calatoria.

Curind a intrat un barbat si s-a asezat linga noi. Era vesel si le-a strigat baietilor sa cinte un pasodoble.

- O muzica pentru coride! - zise femeia -.

- N-au facut-o. Dar au izbucnit in ris si au cintat un cintec flamenco. Eu si prietenul meu din copilarie ne simteam de parca ar fi coborit cerurile pe pamint; biserica, obscuritatea primitoare si bucuria barbatului de linga noi - totul era un miracol.

Incetul cu incetul, biserica a inceput sa se umple. Baietii continuau sa cinte muzica flamenco si cei ce intrau zimbeau si se lasau molipsiti de veselia muzicantilor.

Prietenul meu ma intreba daca voiam sa asist la misa care urma sa inceapa in scurt timp. Eu i-am spus ca nu - ne astepta o calatorie lunga. >Ne-am hotarit sa plecam - dar mai inainte i-am multumit lui Dummnezeu pentru inca un moment frumos in vietile noastre.

Cind am ajuns la poarta, am observat ca multi oameni - chiar foarte multi, poate toti locuitorii acelui orasel - se indreptau spre biserica. M-am gindit ca era pesemne ultima asezare integral catolica din Spania. Poate pentru ca liturghiile erau foarte insufletite.

Cind sa ne suim in masina, am vazut apropiindu-se un cortegiu. Aduceau un sicriu. Murise cineva si era slujba dinaintea inmormintarii. De indata ce cortegiul a ajuns la poarta bisericii, muzicienii au terminat cu cintecele flamenco si au inceput sa cinte un recviem.

- Dumnezeu sa-l odihneasca - zise femeia, facindu-si cruce.

- Sa-l odihneasca Dumnezeu - am zis si eu, facind acelasi gest -. Dar faptul ca am intrat in acea biserica a fost un semn. Ca la sfirsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.

Femeia ma privi, dar nu zise nimic. Apoi iesi, intorcindu-se citeva clipe mai tirziu cu hirtie si un pix.

- Sa mergem afara - zise ea.

Am iesit impreuna. Se lumina de ziua.

- Respira adinc - zise ea -. Lasa ca dimineata asta noua sa-ti intre in plamini si sa-ti curga prin vine. Dupa cum se vede, ieri nu te-ai ratacit din intimplare.

N-am zis nimic.

- N-ai inteles nici istoria pe care tocmai mi-ai povestit-o, cu semnul din biserica - urma ea -. N-ai vazut decit tristetea de la sfirsit. Ai uitat momentele de bucurie pe care le-ai trait in ea. Ai uitat senzatia ca cerurile coborisera pe pamint si ce bine era sa traiesti totul impreuna cu ...

Se opri si zimbi:

-  ... prietenul dumitale din copilarie - zise ea, facindu-mi cu ochiul. -. Isus a spus: "Lasati mortii sa-si ingroape mortii." Caci El stie ca moartea nu exista. Viata exista si inainte de nasterea noastra si va continua sa existe si dupa ce nu vom mai fi pe lume.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi

- La fel stau lucrurile si cu dragostea - urma ea -. Exista inainte si va continua mereu.

- S-ar zice ca-mi cunoasteti viata - am spus eu.

- Toate povestile de dragoste au multe in comun. Si eu am trecut prin asa ceva in viata la un moment dat. Dar nu mai tin minte. Tin minte doar ca iubirea a revenit, sub forma altui barbat, a unor noi sperante, a unor noi vise.

Mi-a intins filele de hirtie si pixul.

- Scrie tot ce simti. Scoate-ti totul din suflet, pune totul pe hirtie si apoi arunca totul. Legenda zice ca riul Piedra e atit de rece, incit tot ce cade in el - frunze, insecte, pene de pasari - se preschimba in piatra. Cine stie daca n-ar fi o buna idee sa-ti arunci suferintele in apa lui?

Am luat hirtiile, ea m-a sarutat si mi-a spus ca puteam sa ma-ntorc la dejun, daca doream.

- Un lucru sa nu uiti - striga ea pe cind ma departam -. Dragostea ramine. Doar oamenii se schimba!

Am ris si ea mi-a facut un semn cu mina. Am privit mult timp riul. Am plins pina cind am simtit ca-mi secasera lacrimile. Atunci am inceput sa scriu.

 

EPILOG

 

Am scris o zi intreaga, si inca una, si inca una. In fiecare dimineata ma duceam pe malul riului Piedra. Pe inserate femeia se apropia de mine, ma lua de brat si ma conducea in locuinta ei din vechea minastire.

Imi spala hainele, facea de mincare, vorbea despre lucruri fara insemnatate si ma trimitea la culcare.

 

Intr-o dimineata, cind ajunsesem aproape la sfirsitul manuscrisului, am auzit un zgomot de masina. Inima mi-a tresarit, dar nu voiam sa cred in cele spuse de ea. Ma simteam eliberata de toate, gata sa ma intorc in lume si sa fac iarasi parte din ea.

Ce era mai greu trecuse - desi dorul raminea.

Inima mea insa avea dreptate. Chiar fara sa-mi ridic ochii de pe manuscris, i-am simtit prezenta si sunetul pasilor.

- Pilar - zise el, asezindu-se linga mine.

Nu i-am raspuns. Am scris mai departe, dar nu mai reuseam sa-mi adun gindurile. Inima imi batea nebuneste, incercind sa-mi evadeze din piept si sa-i alerge in intimpinare. Eu insa nu-i dadeam voie.

El sedea linga mine, uitindu-se la riu, in timp ce eu continuam sa scriu. Am petrecut asa toata dimineata - fara a scoate o vorba - si mi-am amintit de tacerea unei nopti, linga fintina - cind deodata am inteles ca-l iubeam.

Cind mina mi-a cedat de oboseala, m-am oprit un pic. Atunci el a vorbit:

- Era intuneric cind am iesit din pestera si n-am mai reusit sa te gasesc. M-am dus atunci la Zaragoza - zise el -. Si m-am dus la Soria. Si as fi batutt lumea intreaga in cautarea ta. M-am decis sa ma intorc la minastirea de la Piedra ca sa vad daca nu gasesc vreo urma si m-am intilnit cu o femeie.

Ea mi-a aratat unde erai. Si mi-a spus ca m-ai asteptat toate zilele astea.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

- Si voi continua sa sed linga tine cit timp vei sta pe malul riului. Si daca te vei duce la culcare, eu am sa dorm in fata casei tale. Si daca vei pleca departe de aici, eu am sa merg pe urmele tale.

Pina cind imi vei spune: pleaca. Si voi pleca. dar am sa te iubesc tot restul vietii mele.

Nu mai reuseam sa-mi ascund plinsul. Am vazut ca si el plingea.

- Vreau sa stii un lucru ... - incepu el.

- Nu spune nimic. Citeste - i-am raspuns, intinzindu-i hirtiile pe care le tineam in poala.

 

Toata dupa-amiaza am privit apele riului Piedra. Femeia ne-a adus sandvisuri si vin, a spus ceva despre vreme si ne-a lasat din nou singuri. S-a oprit din citit de mai multe ori si a ramas cu ochii pierduti in zare, cazut pe ginduri. La un moment dat, m-am hotarit sa dau o raita prin padure, pe la micile cascade, pe povirnisurile pline de istorii si intelesuri. Cind soarele se pregatea sa apuna, m-am intors in locul unde-l lasasem.

- Multumesc - au fost primele lui cuvinte cind mi-a inapoiat hirtiile -. Si iarta-ma.

La riul Piedra am sezut si-am plins.

- Dragostea ta ma salveaza si ma reda viselor mele - urma el.

Am tacut, n-am facut nici un gest.

- Cunosti psalmul 136? m-a intrebat el.

Am dat din cap ca nu. Mi-era teama sa vorbesc.

- La riul Babilonului...

- Da, da, il stiu - am zis, simtind ca reveneam incetul cu incetul la viata -. Vorbeste despre exil. Vorbeste despre cei care si-au atirnat harpele pentru ca nu mai puteau cinta cintece dupa inima lor.

- Dar dupa ce psalmistul plinge, mistuit de dorul tarii viselor lui, el isi fagaduieste:

          "De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea!

          Sa se lipeasca limba mea de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, lerusalime."

Am suris din nou.

- Eu incepusem sa uit. Si tu m-ai facut sa-mi aduc aminte.

- Crezi ca ti se va inapoia darul? - l-am intrebat.

- Nu stiu. Dar Dumnezeu mi-a dat intotdeauna o a doua sansa in viata. Mi-o da cu tine. Si ma va ajuta sa-mi regasesc drumul.

- Drumul nostru - l-am intrerupt eu inca o data.

- Da, al nostru.

M-a luat de miini si m-a ridicat.

- Du-te sa-ti stringi lucrurile - zise el -. Visele inseamna munca.

 

 

†

ian./94