m-am nascut acum doua decenii si ceva intr-un orasel de provincie din statul alabama. casa parinteasca, mica si cocheta, cu peluza verde neingrijita si tufisuri de roze salbatice, martor tacut al trecerii ireversibile a timpului, intr-un loc in care secundele par totusi sa se fi oprit in loc, cum sunt mai toate casele de prin partea locului, se gaseste inca la capatul strazii principale, ce taie orasul in doua, ca o artera pulsand abia perceptibil viata pe sub norii de praf care se ridica la intervale regulate de pe asfaltul fierbinte, ori de cate ori isi face aparitia camioneta incarcata cu mere de la ferma domnului Williams.
de la moartea tatalui meu n-am pus piciorul dincolo de usile albe cu manere aurii. mi-a lipsit curajul sau poate doar interesul, sau poate pur si simplu pentru ca viata in camera de hotel - unde nu trebuia niciodata sa fac curat, din moment ce in fiecare dimineata venea o fata sa curete, si nici sa gatesc, caci mancam pe apucate la cafeneaua de langa librarie - mi se parea mult mai potrivita decat o posibila reintoarcere in casa plina de amintiri de la capatul strazii principale. am fost intr-un fel sau altul lenes de cand ma stiu. prea lenes ca sa tund iarba din fata casei, intr-o vreme cand ceilalti baieti de varsta mea asteptau cu o nerabdare pe care nu am inteles-o niciodata, ba mi se parea de-a dreptul prosteasca, sa li se dea incuviintarea sa foloseasca masinaria aia zgomotoasa mai cunoscuta ca 'masina de tuns iarba'; prea lenes ca sa imi ajut vreodata sora in bucatarie - stau cateodata si ma intreb ce anume a tinut-o legata de casa dupa moartea mamei, avand grija de noi, baietii, si de tata, a carui decadere avea sa inceapa de altfel imediat dupa disparitia mamei si sa se sfarseasca printre merii inca in floare din livada lui Frank Williams, fermierul, langa o sticla pe jumatate plina de whiskey, in bataia soarelui unei amiezi de care sincer as vrea sa nu imi mai amintesc niciodata. din tot trecutul, sora mea, annabelle, e singura faptura de care mi-e dor uneori, dar si asta se intampla destul de rar, si numai cand trec pe langa casa de care va povesteam. motiv pentru care evit pe cat posibil s-o fac, se intelege de la sine. ceilalti frati, trei la numar, s-au risipit si ei care incotro, si am o senzatie ca daca nu i-am vazut de cinci ani, probabil n-o sa-i mai vad niciodata. dar sa revin la ideea pe care am abandonat-o mai inainte. asadar..sunt prea lenes. prea lenes ca sa simt ceva pentru vreo fata din orasel, si sa ma insor si eu, cum ar face orice barbat normal trecut de 20 de ani si singur pe lume; prea lenes ca sa pun o floare la mormantul parintilor, prea lenes ca sa imi termin scoala si inca prea lenes ca sa renunt la afacerea mea, care de altfel imi ocupa tot timpul si care e tot pe atata de neprofitabila: libraria. am iubit cartile de cand ma stiu, poate si din cauza mamei, care mi-a insuflat o dragoste dusa de ea pana aproape de fanatism pentru paginile pline de intelesuri, poate si din cauza firii mele ciudate si cautarii neincetate a unor raspunsuri la intrebari pe care mi le puneam si inca mi le pun de multe ori, in momentele de apatie (iar de-a lungul unei zile la magazin sunt sute de asemenea momente).
cu toata iubirea mea declarata si recunoscuta de altfel in oras (sunt desigur un mic soarece de biblioteca), un oras din acelea in care nu se intampla niciodata mai nimic (daca imi amintesc bine, de la dupa-amiaza in care tata a fost gasit mort cu o sticla de bautura pe piept la umbra unui mar chiar nu s-a mai intamplat nimic demn de retinut) sau oricum nu se intampla nimic fara ca vestea sa circule de la un capat la altul cu o viteza care l-ar face pana si pe telegraf sa paleasca de invidie, daca acest lucru ar fi posibil, spuneam in ciuda dragostei mele nefiresti pentru carti, au trecut ani de cand nu am mai citit o carte, iar cauza e desigur lenea. au fost vremuri cand citeam tot ce imi cadea in mana, cu o pasiune care ma facea sa uit de mine insumi la lumina lampii, intins pe treptele de marmura din fata usii albe cu maner auriu, in nopti caldute de vara, cu fruntea in palme si frecandu-ma la ochi ca sa le prelungesc starea de functionare normala. au fost zile cand ii citeam fara oprire lui annabelle, in timp ce ea spala vase in bucatarie sau astepta sosirea tatei de la ferma unde lucra cu ziua cand era in stare de asa ceva. probabil ca plecarea ei a fost primul moment in care am simtit raceala in lumea pe care o construisem in jurul meu din cuvinte si cred ca e adevarata cauza a incapacitatii mele de a mai sfarsi o carte inceputa. devenisem incapabil sa duc la bun sfarsit orice lucru de care ma apucam la un moment dat. am ramas insa prizonier intr-o lume a cuvintelor si nu cred ca mi-as dori sa ies cu adevarat din ea, poate si pentru ca nu imi e cunoscuta o alta lume.
de cativa ani ma invarteam deci invariabil intre camera de hotel, librarie si cafeneaua unde imi luam micul dejun si uneori pranzul - despre cina nu putea fi vorba, din moment ce serile ma inchideam singur in magazin si uitam de mine insumi rasfoind cate o carte sau stand pe scaun si gandindu-ma la tot felul de lucruri. de cele mai multe ori insa, nici macar nu ma gandeam la un lucru anume. adica observam tot mai clar de ceva vreme tendinta mintii mele de a incepe sa urmareasca o idee si de a o abandona apoi pentru a urmari o alta, si asa la infinit, fara a ajunge la vreun rezultat cat de cat multumitor. jocul acesta cu gandurile si apoi cu franturi de ganduri l-am jucat de cand ma stiu si imi place. nu ma satisfacea niciodata, dar continuam sa il joc fascinat. asa cum de exemplu imi placea cand veneam incet de la liceu pe aleea scaldata de soarele fierbinte al amiezii de mai sa urmaresc baietii care jucau baschet in curtea scolii sau cum stropeau fetele cu apa de la tasnitoare - ma opream uneori si-i priveam lung si zambeam constient ca in lumea aceea nu voi putea intra niciodata. le urmaream miscarile agile si traiectoria stranie a mingii traversand aerul fierbinte si zambetele pline de complicitate ale fetelor. nu erau ale mele dar ma bucuram ca sunt acolo si le pot privi. intotdeauna mi-a placut mai mult sa privesc decat sa actionez in vreun fel sau sa fiu privit.
de iubit insa in adevaratul sens al cuvantului nu am iubit niciodata. poate cu exceptia lui annabelle. eram constient de singuratatea in care ma cufundam tot mai mult, de izolarea mea voluntara, dar aveam nevoie de ea ca de aer. nici macar nu ma mai simteam singur. iar cand ieseam din aceasta izolare pentru a schimba o vorba cu vreun cunoscut la cafenea o faceam doar pentru ca asa cereau regulile societatii din care faceam si eu parte si de care pentru binele meu era prudent sa nu fac abstractie cu totul... cu exceptia lui annabelle... trecusera trei ani de la moartea tatei, annabelle plecase in lume cu un tip pe care il cunoscuse la liceu, campion de box, si tocmai imi scrisese ca avea de gand sa se marite cu nenorocitul acela - dumnezeule, daca l-as intalni, nu cred ca as gasi puterea de a-mi controla furia ce ma face uneori sa imi inclestez pumnii, si sa nu il snopesc in bataie. nu sunt un tip agresiv dar poate ca plecarea fetei blonde, singura care m-a iubit vreodata, m-a ranit mai mult decat imi place sa recunosc eu insumi. faptul ca era campion la box si snopise in bataie o multime de baieti inca mai puternici decat mine nu ma speria catusi de putin. pus fata in fata cu el, intr-o situatie pe care mi-o imaginasem de multe ori in singuratatea librariei mele, probabil ca as fi dat inapoi. lenea mea notorie ma face sa fiu rau doar pana la un punct, dincolo de care raman cum am mai zis, incapabil de actiune.