ia un lucru si analizeaza-l, intoarce-l pe toate partile, suceste-l si rasuceste-l ca pe un cub incercand sa-i potrivesti culorile. daca reusesti, inseamna probabil ca si in viata iti reuseste mai totul. sau probabil ca nu exista stradanie adevarata fara izbanda. in parte, trebuie sa fie adevarat. dar sunt 6 miliarde de oameni si cu siguranta, eu nu ma numar printre cei care reusesc orice si-au propus. si ca sa-ntelegeti, o sa va spun povestea mea. povestea mea si a ei.
am vazut-o pentru prima data cand aveam 20 de ani. deci acum o buna bucata de vreme. mai exact, zece ani. cand timpul se taraste ca un cersetor pe strazile intortocheate ale existentei, zece ani pot fi tot la fel de bine o eternitate. era vara, o vara fierbinte ca acum, cu asfalt incins si lacuste sarind prin iarba arsa, doar ca atunci cand am cunoscut-o era dimineata. putin inainte de pranz, dar inca dimineata. era racoare in curte, o curte mare inconjurata de case inalte, unde soarele nu patrundea decat pentru cateva minute dupa amiaza, luminand numai latura de vest. celelalte case erau mereu in umbra si aveau peretii reci tot timpul. ma strabate si-acum un fior cand imi aduc aminte de ziua aceea in care am vazut-o in umbra, desculta. nu-i vedeam decat spatele arcuit, parul blond legat sus intr-o coada cu o panglica alba, picioarele goale. probabil nici n-as fi bagat de seama atat de multe amanunte in graba si neatentia mea de-atunci, daca n-ar fi avut picioarele goale. lucrul asta mi-a atras atentia ca un magnet. era tacuta, nu canta, nu facea nimic - nu parea sa faca nimic. de parca era in afara timpului, in afara lumii. asa ca m-am oprit in spatele ei si-am stat s-o privesc lung. si asa am vazut panglica alba si rochita alba-galbuie si pielea de pe picioare vanata de frig. era racoare. dincolo de ea, in casa. era liniste. dar intre ea si zidul cenusiu se afla altceva, ce parea s-o captiveze cu totul, si exista ori doar in imaginatia ei, caci se stie faptul ca un copil merge pana intr-acolo unde povestile devin realitate, umbrele se desprind de trupuri, stelele scanteie pe rau, copacii vorbesc. sau chiar era ceva acolo si eu nu eram capabil sa mai vad, mereu grabit sa dau un sens fiecarei secunde scursa ireversibil.
ce e altceva viata decat a-ti petrece timpul? a-i da un sens trecerii secundei, bobului de nisip ce inalta mari si naruie castele. la douazeci de ani, locuiam in capitala tarii, eram student la drept, cu propria lui casa, masina, lucram cateva ore pe zi la un ziar, si calatoream in provincie destul de des, sa-mi vad parintii, sa-mi ajut tatal la fabrica. toata viata e o trecere. doar o simpla trecere.
cand s-a miscat prima oara, intinzandu-si mana si aplecandu-si capul, a fosnit ca o floare. era o anumita emotie in aer, in pamantul de sub ea, in materialul rochitei. atunci am auzit-o inspirand si scapand un mic oftat. ca o impacare adanca cu un gand. ca o gura de aer dupa o scufundare in adancimile sufletului. culesese ceva de pe jos si mutase respectiva infima prada captiva intre doua degete, in tufisurile de iedera. deasupra capului ei, iedera verde avea frunze mari cat palma, intunecate, inchizand in nervurile pronuntate toata seva verii inaintate. un strat abia perceptibil de praf se depusese pe frunze. pareau mii de maini de batrani zei ai pamantului tesand broderii nemaivazute. gardul viu adapostea de la un capat la celalalt, o multime de panze de paianjen, atat de apropiate incat pareau una singura. nu eram sigur ca locuitorii lor isi cunosteau marginile domeniului, ca sa nu se aventureze dincolo de ele. de altfel, se cunosc povesti ale unor aventurieri, ramasi fara un picior in urma unor confruntari, mai mult sau mai putin accidentale. in rest, in tufisurile de iedera, parea sa domneasca aceeasi pace ca si in restul curtii. si in aceasta pace aparenta sau de substanta, se miscase ea. deodata, prezenta aceea mi se paru pe cat de amuzanta - fara indoiala, copii ma amuza -, pe atat eram de cuprins de fascinatie.
ce faci, am intrebat-o, inaintand spre ea. se ridica intr-o clipa, intorcandu-se instantaneu pe calcaie, ca un soldatel, fosnind. si zambetul mi se topi pe buze deodata cu putinta de a mai rosti vreun nou cuvant. oh, facu, ducandu-si mana la frunte si peste obrazul stang. eram doar.. daca ati venit s-o vedeti pe mama, ea va asteapta. nu zambea, nu parea incurcata, mai mult decat ca voise sa-si dezvaluie preocuparile si se oprise ca sa-mi zica de maica-sa, renuntand implicit la idee. apoi nu mai zise nimic.
ma privea lung. trebuie ca avea vreo 15 ani, poate un pic mai mult - avea 17 de altfel, dupa cum aveam sa aflu. si ca sa vi-o descriu, o sa va rog sa va imaginati cel mai frumos lucru pe care-l poate zamisli natura. avea ochii mari, de culoarea scoartei copacilor tineri. linistea dintre noi se adancea tot mai mult, ca si dara de lumina din partea cealalta a curtii. nu era un copil, desi privita din spate, cum statea ghemuita langa iedera, parea un copil. era subtire si inalta, pana mai sus de umerii mei. vrei sa vezi, mi-a zis atunci, punand capat tacerii, si aerul incepu sa vibreze mai tare intre noi. am adulmecat. mirosea a flori de primavara. o primavara in miez de vara. haha, nu e nevoie, stiu. chipul i se metamorfoza ca un joc al luminilor. acum parea departe, acum aproape, sub ochii mei, incet incet sub pielea mea, si totusi tot timpul un copil. mi se parea ametitoare.
cred ca eram intrigat, dar ma ascundeam in dosul unui calm aparent. voiam deodata s-o provoc, s-o incurc, sa o fac sa fosneasca, asa ca mi-am luat un aer nepasator, fara sa-mi dezlipesc totusi ochii din ochii ei. atunci s-a auzit o usa scartaind. m-am uitat intr-acolo, dar nu era nimeni. e vantul, sopti. nicio fiinta din carne si inzestrata cu mai mult sau mai putina logica, fie ea din ordinul bipedelor sau patrupedelor de casa. vantul deschide usi. cand am dat sa-mi scald din nou privirile in ochii aceia mari ce ma asteptau, ea isi reluase pozitia in care o gasisem cand intrasem in curte. imi spui si mie cati ani ai, am zis, aplecandu-ma langa ea. atunci s-a lasat cu totul pe cimentul rece si-si prinse gleznele in maini. 17, si privirea i se-ntuneca, asa cum uneori cand soarele se-acopera de cate-un nor, dealurile par movile de carbune. sunt oameni pentru care timpul se opreste, stii, si oameni care opresc timpul ca sa.. sunt demoni pe care ii porti inauntru, sunt lupte pe care trebuie sa le duci... nu vreau sa-mi explici, i-am retezat eu vorbele, cu oarecare asprime. pentru mine, timpul alerga mai ceva ca o sanie trasa de cai. orice incetinire ma poticnea, imi pierdeam echilibrul, ca atunci, in fata ei. ce vrei sa stii atunci, mi-a zis. nimic. dar atunci nu te-ai fi oprit... ti-e frig?
i-am privit picioarele lungi. genunchii se aratau ca doua movile indeajuns de ascutite ca sa se numeasca iesiti din comun. vreau sa stiu de ce faci asta. ti se pare crud, nu? a, nu. de fapt, da, mi se parea. si totusi, imi plac furnicile. si incepu sa-mi tina o diseratie despre micile ganganii locuitoare ale oraselor subterane. daca vrei, putem merge mai tarziu sa vedem orasul. cand termini cu mama, incheie ea. orasul? avea buzele rotunde, ca si rotunjimea primei vocale a cuvantului-musuroi de ziduri, labirinturi, umbre si inimi. probabil era atat de singura in curtea dreptunghiulara, in lumea ei, ca i-ar fi facut aceeasi propunere oricui s-ar fi oprit sa-i dea atentie. si totusi, era incredibil de frumoasa. n-are sens. ofta. imi intinse o mana. avea varfurile degetelor murdare de praf. dovada cruzimii sale fara margini. o mana mica, cu degete subtiri si unghii trandafirii. era calda. nu stiam prea bine ce sa fac cu mana ei, asa ca am inceput sa i-o sarut cu ochii si cu degetele. maini de copil. am zambit.
pe degetul mic avea o mica taietura abia vizibila ochilor, dar pielea din jur era uscata asa ca i-am dat tarcoale de mai multe ori, pana am simtit-o zvacnind si strangandu-si palma inauntrul mainii mele. vii? urma de implorare din ochii ei m-a convins. sunt de-acord. parea facuta din aer, plutind undeva deasupra tuturor lucrurilor, usoara pana la punctul disparitiei, aproape imateriala, si cu cat ma gandeam mai mult la asta, cu atat ii rascoleam rana de pe deget, ca s-o simt strangandu-se de durere in mine. pe cand socoteam ca i-am atins cu fierul rosu inima, si-a retras mana la fel de usor precum mi-o si daruise inainte. nu riposta, doar ochii tradau schimbarea care-i tulburase sufletul. ca si cum ar fi vrut sa-mi spuna ceva fara cuvinte, ceva transpus in lumina, in inspiratie, in briza care-i sufla pletele.
la turnul cu ceas, imi zise peste cateva minute. ala se-aude-acum? da. bate orele amiezii. numara! am inceput sa numar. unu, doi, trei,... sapte, opt.. noua. zece. unspe, doi spre zece. se vede, daca iesi in strada. i se vad turlele de argint stralucind in soare. zambi si ochii i se schimbara intr-o nuanta de scoarta de miez de primavara.
nu esti cu totul pierdut.
se ridica.
dar eram pierdut daca pleca.
mi-a frecat mana cateva secunde si a plecat - probabil ca in timpul ei era salutul firesc. oricum, toata acea familiaritate ma coplesise. in scena a intrat apoi mama ei, scuzele ca domnul nu era acasa si trebuia sa accept un inlocuitor, desi, pana la urma eu eram la randul meu doar un mesager al tatalui meu, un angajat al fabricii, decorul s-a schimbat in cel al unei sufragerii in stil vechi, cu o biblioteca impresionanta, freamatul din aer intr-o aroma de mar si scortisoara, si un ceas de perete numarand secundele pana aveam sa stau din nou langa ea. timpul meu incepuse sa se contracte, inauntrul fiecarei secunde pulsand gandul plin de ea, si cuvintele nu se mai regaseau in ordinea fireasca, unde pana atunci se insirasera ca margelele ascultatoare pe o ata.
la ora stabilita eram in fata turnului cu ceas. si pentru ca orasul mi-era strain, am gasit un punct de sprijin si de observatie intr-un mic parc de peste drum de turn. oameni, trasuri si caini se roteau ca intr-un joc de copii si praful din aer parea de aur. era ca si cum trecutul mi se derula pe dinaintea ochilor, un trecut obscur de unde abia daca mai recunosteam lucrurile. doar esenta lor mi-era familiara, formele pareau straine.
si ea m-a rupt de trecut.
in umbra turnului, intr-o gradina, am stat unul langa altul, i-am simtit gustul, i-am cautat trupul de lumina, de caldura, de pamant si de apa si de foc, printre firele de iarba, inganati de apa, mangaiati de cer, leganati de pamant. legati de pamant dezlegati de trecut si fara viitor. un foc ce-mi ardea inima ca si iarba parjolita de sub noi. doua cuvinte inscrise in fiecare milimetru din fiinta mea de gura ei rotunda. doi copii rostind cuvinte mai mari decat pamantul. fluturi prinsi in plasa timpului.
si ea mi-a negat viitorul.
trebuie sa intelegeti ca nu am mai vazut-o de-atunci. sunt zece ani. stau intr-un colt tacut in panza amintirilor si astept sa-nteleg de ce a doua zi disparuse fara urma. e greu cand ai pamantul sub picioare sa il pierzi deodata. e greu cand zbori sa ti se taie aripile. e greu cand sorbi viata din viata cuiva sa ti se ia aerul.
trebuie sa intelegeti ca nu mai exista o asemenea fiinta pentru mine. am cautat-o zadarnic in alti ochi. si sunt o casa cu usile larg deschise, dar atat de batute de vant si ploi ca scartaie din toate balamalele. sunt un paianjen, copil norocos al vantului, vorbind cu stelele, asteptand. dar nici un alt copil nu m-a mai luat in palma sa ma descante.
timpul meu s-a oprit in loc. orologiul din turn cu rotile intepenite.
durerea s-a acutizat, cautarile s-au sfarsit.
intr-o lume in care lucrurile nu sunt ce par a fi, am ramas sa privesc de-alaturi. a ramas doar asteptarea.