Se scotoci infrigurat prin buzunare si scoase o bucata de hartie mototolita. O gasise la receptie, dimineata, cand venise de la aeroport. Baiatul de la receptie, acelasi sau poate altul, ii inmanase biletul zambind: De la un domn. Alan isi aminti cum fusese de surprins cand vazuse ca biletul era semnat "Adam". Neplacut surprins. Intrigat. Derutat. Invins. De unde stia Adam de venirea lui? De unde?...
Desfacu repede hartia cu o mana si cu cealalta isi scutura parul de zapada. Se opri sub un felinar si citi: Te astept la ora zece la cafenea. FOREVER. Adam.
Vara hartia inapoi in buzunar si-si scutura din nou parul. Ii veni o pofta nebuna sa fumeze o tigara. Noaptea trecuta, sau, oricum, intr-una din noptile trecute, se visase fumand, tinand intre degete o tigara alba, ducand-o la gura si privind valatucii de fum urcandu-se spre tavan. Se trezise tremurand din toate incheieturile si nu-si recapatase linistea pana nu fumase doua, trei tigari. Adanc, cu nesat. Si-apoi, regretul, remuscarea. O promisiune incalcata nici nu mai stia a cata oara. Un gust amar... Aileen!... Aileen!...
Trebuia sa-mi fi luat palaria, se gandi Alan. Trebuia... trebuia sa las articolul la New York Post, si... trebuia sa verific daca am inchis usa la plecare... Isi simti mainile inghetate. Trebuia sa-mi iau manusile, manusile mele verzi de lana... dar nu...
"- Le am de la mama. Iti dai seama, a stat trei zile nemiscata aproape pe canapeaua din sufragerie si mi le-a facut. Zicea ca la New York e frig, mai frig decat in Littletown. I-am zis: mama, stii ca nu imi place... stii ca nu imi place culoarea verde. Si-apoi, n-am nevoie de manusi. Nu m-a ascultat."
"- Sunt frumoase... Si ochii tai sunt tot verzi", sopti ea, ridicandu-i parul de pe frunte. "Ti-am spus ca-mi plac mult ochii tai, nu? Sunt frumosi... Si parul tau... Raza de soare!"
Glasul i se ineca in gat ca unei pasari atinse de alicea vanatorului.
Trebuia sa-mi iau palaria, isi zise Alan din nou, si porni incet pe langa biserica, pe sub felinare, si umbra sa intunecata se prelinse in urma lui pe zidurile cenusii. Adam avea o palarie la fel. Identica. Neagra, cu boruri largi, caraghioasa. O primise de ziua lui, la 18 ani. Tocmai terminasem liceul si eram amandoi indragostiti de aceeasi fata. Matusa Molly si unchiul Sam organizasera o petrecere de pomina pentru noi, absolventii, in curtea casei lor din Denver. Era vara si asa de cald ca unii s-au aruncat imbracati in piscina. La un moment dat, a venit o fata, una Selma nu-mai-stiu-cum si i-a dat lui Adam un pachetel invelit in hartie roz. Era imbracata toata in roz si se daduse cu ruj roz. La vie en rose, nu altceva. Un deliciu. Simon, baiatul gradinarului doamnei Smith, iesea in fiecare seara cu bicicleta si vindea inghetata de culoare roz. Zicea ca-i de capsune, dar avea un gust ciudat, ca de lamaie. Un deliciu. Pana intr-o seara, cand niste derbedei l-au prins si i-au furat bicicleta, cu inghetata cu tot... Dumnezeule, ce figura caraghioasa a facut atunci Adam! Ura culoarea roz si n-a putut sa se abtina. A inceput sa rada ca un apucat si lacrimile ii curgeau siroaie pe obrajii lui rotunzi. A fost prima si ultima data cand am vazut pe cineva razand cu lacrimi. Prima si ultima data cand am vazut-o pe Selma nu-mai-stiu-cum. S-a facut mica, mica de tot, si a plecat. Si ma uitam la Adam cum radea tinandu-se cu mainile de burta si radeam si eu, desi-mi parea tare rau de biata fata. Nici nu stiu cum de ajunsese la petrecerea noastra, cine-o invitase, dar zau ca imi parea rau pentru ea. Si-mi parea rau ca Adam nu se indragostise de ea. Ah, cat eram de naiv! Aileen!... Aileen!...
"Raza de soare!... Raza de soare!... N-o sa ma gasesti niciodata!..."
Alan se opri brusc si privi inapoi. Strada era pustie si continua sa ninga linistit. Baiatul de la receptie ii zisese sa ia un taxi. Era mai sigur. Si-apoi, viscoleste... Nu viscolea. Era chiar placut sa stai intr-un loc si sa te ninga. Sa te ninga din cap pana-n picioare si sa stai nemiscat. Sa stai pur si simplu. Sa ramai suspendat deasupra timpului. Sa-l lasi sa treaca, sa-l vezi cum trece, sa-l simti trecand nu prin tine, ci undeva, pe langa tine. Instinctiv, isi pipai cu mana dreapta inelul. O simpla piatra verde si rece in mijloc.
"Verde... ca ochii tai. Vreau sa-ti aminteasca mereu de mine, Raza de soare!" Isi scoase inelul de pe degetul ei subtire si i-l aseza in palma. "Stii bine ca n-am nevoie de un inel care sa-mi aminteasca de tine. Si-apoi, nu-nteleg..." Ii astupa gura cu o mana. Mana ei mica si rece, rece ca mana unei moarte, deasupra buzelor lui arse. "Nu e nimic de inteles. Oricum, uneori e mai bine sa nici nu-ntelegi", sopti ea, sarutandu-i parul blond. Se apleca apoi sa-i sarute buzele, sau asa i se paruse lui, dar se razgandi si se intuneca la fata. "Cat e ceasul?"
Cat e ceasul? repeta o voce nerabdatoare, si parca dintr-o alta lume, de departe. Nu stiti cat e ceasul?
Alan deschise ochii si raspunse, dupa cateva momente in care-si aduna gandurile risipite:
Trebuie sa fie noua, noua si ceva...
Necunoscutul ii multumi grabit si trecu mai departe, pierzandu-se in intunericul din care se ivise pe neasteptate. Alan se uita o vreme in urma lui si-apoi traversa strada cu pasi grabiti. Ce mult se schimbase orasul! Unde era magazinul lui Tom Robinson, si farmacia, si pizzeria lui Angello si... si atelierul lui John?... Atelierul lui John trebuia sa fie langa biserica. Poate am trecut pe langa el fara sa- vad sau poate nu mai e, se gandi Alan. Isi scoase inelul de pe deget si-l vara in buzunar. Atelierul lui John... Dumnezeule, cat era de mandru de incaperea aia mica si intunecoasa careia-i zicea atelier! Daca erai inalt, nu prea inalt, ci potrivit de inalt, trebuia sa te apleci ca sa poti intra pe usa. Si-apoi, mai era si mirosul acela intepator, care-ti desfunda pe loc nasul, mai ceva ca niste picaturi adevarate sau alte minuni de la farmacie. Iar cand un copil ii trecea pragul, John avea intotdeauna sa-l serveasca cu piersici. John iubea copiii, dar n-avuses noroc. Sotia-i daruise doi, si intr-o zi disparuse fara urma. Pur si simplu, intr-o zi a plecat la piata si nu s-a mai intors. Dl. Stevens, frizerul, era de parere ca fugise cu un cubanez care-si petrecuse vara respectiva la hotelul din Littletown, fara ca nimeni sa stie ce anume cauta acolo. Altii credeau ca d-na Lavinia - asa se numea sotia lui John - fusese rapita si poate chiar ucisa de vreun nebun. Apoi, la scurta vreme, baiatul cel mare, Adrian, a cazut in apa inghetata a lacului din centrul orasului pe cand patina cu o fata. S-a rupt gheata si a cazut si nimeni nu l-a mai scos viu. Iar celalat copil, Elliott, locuia la New York, la o matusa. Studia pictura sau sculptura si frecventa tot felul de petreceri zgomotoase. Pe John nu-l vazuse de ani de zile. Dar John avea mereu cate o piersica pentru copii. Si copiii il intrebau daca are vreo livada, iar el zambea misterios, dezvelindu-si toti dintii albi sub mustata negricioasa, si se ducea inapoi la treburile sale...