|
UTOPIA GETICA
Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai
lui Zamolxis a fost, pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara
aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia
bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le
ziceau daci sau geti…iar grecii, care-i socoteau traci”cei mai
viteji si mai drepti dintre traci”—spuneau ca Ares (la inceput a
fost zeul viscolului) sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca
aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare
si mai puternic stapinea destinul acelui popor. Dacii crede-au in
ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori.
Oamenii aceia—dacii sau getii nemuritori—si tara lor, erau
ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe
tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior.
Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira
teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau paminturile care
dormitau sub lenesele stele ale polului getic—Getici sidera pigra
poli—Martial ( 40—104 en) evoca in versurile sale imagini care
fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel
moment, imparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de
iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele
cailor:
“Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce
Et ungularum pulsibus calens Hister”
Obsesia razboinicului
get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa
inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si
in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului.
Lucan, un alt hispanic vorbise si el de “barbara Cone, unde Istru,
printr-o mie de guri, isi pierde in mar, sarmaticele unde si inunda
insula Peuce”, despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic,
si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti
cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si
getului se intilnesc in acelasi vers ”Hinc Dacus premet inde Getes
ocurrat Hiberis” .Versul acesta a fost interpretat de Isidor din
Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti.
Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vre-o indoiala.
Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea
intreaga avea sa fie inca o data intemeiata de ei.
Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului
getic, mult mai mare si mai semnificativa decit cea faptelor
concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu
serveste decit pentru o povestire. Mitul e permanent si chiar daca i-a
forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si
se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile
cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor. Pentru
romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul
iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu
salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic,
si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie
infricosatorul spectacol al “zilei fatale”cind Dunarea
dezlantuita isi va inalta apele pina la cer si,intr-un singur virtej
prapastios, “va cuprinde o imensa intindere de paminturi si cetati”…O
profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin
apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care –lucru straniu—cu
numele getilor, cu istoria acestora preschimbata in propria lor
istorie si cu zeul Zamolxe—nu cu zeul Walhalei—aveau sa
rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pina in
Spania.Vaticiniul lui Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu sa
indoit niciodata! Cum sa te indoiesti de realitate, cind ea singura
isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret l-a cautat fara
odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor.
Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca,
impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta
decit despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile
elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult
decit faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale
Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a
Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre
pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau
puteri si mistere. Atit se putea afla de la Seneca; si nimeni nu
stia mai mult. Dunarea isi pastra bine secretele.Oameni se ascundeau
in munti—Daci, montibus in haerent--. Padurile erau intunecoase.
Acopereau acea tara plina de primejdii.
Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul
acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi
in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. Romanii
cunosteau acea padure de departe, cind se vedeau nevoiti sa o
ocoleasca; s-au mai de aproape cind, in intunecimea ei, pierea vreo
legiune sau un general faimos. Atunci umbra paduri dacice ajungea
pina la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari, care notau
dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio,
care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci
si ajunsese pina la Dunare. Dar inspaimintat de padurile pe care le
vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi: Curio
Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit—(Curio s-a intors
din Dacia, inspaimintat de intunecimile [padurilor] sale) spune
Florus. In alta imprejurare, Roma sa emotionat de moartea lui
Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in
padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau:
”Aici zace Fuscus…
Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase…
Umbra victorioasa a generalului stapineste victorioasa padurea
supusa”
Retorica poetului era mai mult decit tragica. Generalul pierise
fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise.
Raminea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei.
Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care
inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si
venea in apararea lui, ascunzind realitatea. Padurea era fondul
obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe
culmi solitare, avea o stiinta a secretului, inviolabila in asa
masura incit nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede
intre mitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos raminea ascuns. Nu
i se cunosc altarele si nici chipul.Potrivit unor reguli magice, se
figura nu persoana divina, ci principiul contrar si invins, balaurul
cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si se
lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau,
dar trageau in el cu sagetile in nori cind izbucnea furtuna. Acest
balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si
a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes
mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine,
deci trac, primise in Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care
inseamna lup. Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre
oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in
tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau
Zalmoxis, iar mai tirziu, cine ar crede? intr-o inscriptie Jupiter
Optimus Maximus Paternus Aepilofius.
Ultimul calificativ il tradeaza: ” Zeul din stinca”
Siret zeu. Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat
intre straini. Acest mod de a se ascunde in nume, de a desena
lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori
cuvintele sint grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate
ramineau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic:
Zamolxis-Gebeleizis; Danubius-Ister; Carpathus-Caucasus;
Decebalus-Diurppaneus; Daci-Dai-Getae. S-ar putea intemeia multe
speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice.
Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a
dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a
lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de
straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe aceiasi cale
ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin
izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a
putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient
observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi: planul real, al
cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin
razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii
si Danubiul sint numele exacte in acest plan. Apoi celalalt plan, al
mitului propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au
confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul
sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, Delta cu o mie de guri si
lenesele stele ale polului getic.
Al. Busuioceanu
|