Despre problema privatului şi

despre bunurile publice

 

În acest eseu încerc să abordez problema bunurilor publice din perspectiva unei realităţi sociale, politice şi economice complet nouă: anume din perspectiva interconectivităţii globale realizate cu ajutorul Internetului. În mod deliberat voi ignora unele aspecte ale discuţiilor pe marginea bunurilor publice; voi face acest lucru din două motive: pe de o parte, întrucât disputa privind bunurile publice presupune abordarea unui volum mare de probleme de ordin economic, şi asupra cărora nu consider că am pregătirea necesară pentru a mă pronunţa; pe de altă parte, Internetul schimbă, uneori fundamental, datele discuţiei, atât întrucât fenomenele economice, sociale şi politice pe care le întâlnim de obicei suferă în acest spaţiu modificări esenţiale, dar şi întrucât Internetul ajunge să pună probleme absolut noi cu referire la bunurile publice. Aşadar pentru coerenţa expunerii îmi limitez argumentele şi problemele vizate, aşa cum tocmai am precizat.

Problema de la care pornesc este aceea că distincţia public/privat este o distincţie ambiguă. Circumscrierea exactă a celor doi termeni va arunca, cred, o lumină nouă asupra discuţiilor din jurul bunurilor publice/bunurilor private. Faptul că instrumentarul pe care îl propun pentru re-definirea mai exactă a termenilor de public/privat nu este funcţional decât într-o societate în care Internetul este factorul socializant major nu cred că afectează serios credibilitatea demersului meu, întrucât problemele asupra cărora doresc să mă aplec ţin, aşa cum am precizat, tocmai de apariţia Internetului.

Întreaga discuţie (la care mă refer în acest eseu) pe marginea bunurilor publice se limitează la a lua în considerare numai teoriile care presupun, mai mult sau mai puţin explicit, contractualismul. Sintetizând teoriile (mai mult sau mai puţin) contractualiste, pot spune cu certitudine că ele presupun că societatea poate fi explicată în mod logic dacă se presupune că a existat o stare naturală iniţială, de la care, prin diverse mecanisme, s-a ajuns la starea actuală de lucruri. Problema majoră a acestei metode de abordare a societăţii este aceea că nu poate convinge pe nimeni că, într-adevăr, acea stare naturală iniţială a existat vreodată. După ştiinţa mea, Platon este unul dintre primii gânditori care amintesc de o stare presocială (lumea ciclopilor), însă şi această stare platonică este mai mult sau mai puţin mitologică. Dificultatea cu care se confruntă tezele care explică drepturile, statul, etc. pornind de la idea stării naturale este aceea că starea naturală nu este decât un concept euristic. Aşa cum argumentează Nozick, starea naturală este numai o explicaţie mai la îndemână şi mai logică de a explica anumite aspecte ale societăţii. Însă din cauză că această stare este, încă din start, o utopie[1], ea poate fi interpretată în foarte multe feluri, multe dintre aceste interpretări ajungând să se contrazică în mod flagrant.

Însă o dată cu apariţia fenomenului Internet părerea mea este că datele cu privire la teoriile stării naturale se schimbă întru totul: în primul rând, acuzaţia de contrafactualitate nu se mai aplică; în al doilea rând, toate rezultatele la care au ajuns teoriile care porneau de la contractualism trebuie revizuite, întrucât ele se bazau pe un concept contrafactual, şi era modelat, în consecinţă, după dorinţele autorilor. Aşadar teza pe care o propun este aceea că ceea ce se petrece acum pe/prin intermediul Internetului constituie o stare naturală. Diferenţa majoră între starea naturală contrafactuală şi starea naturală oferită de Internet este aceea că starea naturală contrafactuală ori era încărcată, neexplicit, de valorile, normele şi interesele autorilor respectivi (şi, drept consecinţă, avem tot atâtea ‘stări naturale’ pe câţi autori s-au referit la ea), ori starea naturală contrafactuală era văzută ca un fel de tabula rasa, o stare neinfluenţată de nici un fel de stări, norme, valori, etc. anterioare. Spre deosebire însă, Internetul este un fenomen, şi descrierile care i se aduc pot fi verificate; şi, la fel de important, Internetul ca paradigmă a stării naturale dovedeşte că starea naturală nu este nici pe departe liberă de pre-valorizări, pre-normări, pre-distribuiri, etc.: ci starea naturală pe care o oferă Internetul se resimte de stările, normele, valorile, distribuirile care îi preced atât istoric cât şi logic.

Date fiind aceste premise, discuţia asupra bunurilor private/publice capătă, cred eu, dimensiuni noi. În mediul informatic, pornind de la teoria stării naturale şi de la noua dimensiune a distincţei sferă publică/sferă privată, cred că drepturile şi îndreptăţirile îşi schimbă atât forma, cât şi utilitatea. Redistribuirea, taxarea, monopolul – toate aceste concepte, care sunt implicate în disputa asupra bunurilor publice, se redefinesc şi se aplică altfel. Explicitarea acestor redefiniri şi implicaţiile pe care le au este scopul şi miza acestui eseu.

 

1. Problema privatului

 

'Privatitatea' imi pare a fi, in acceptia uzuala, un termen ambiguu, care ascunde un sistem de ierarhii valorice pe care il consideram de multe ori unitar, dar care are in fapt conotatii diferite, in functie de situatiile la care se aplica. Conform acceptiei obisnuite, privatitatea se refera la ceva particular, fiind opusa generalului si comunului; ea ar fi ceea ce nu este de interes public, adica nu este obiectul direct al deciziilor, normelor, valorilor, resurselor, intereselor, credintelor unei puteri supra-individuale. Problema care apare este insa ca privatitatea se aplica atat in cazul in care vorbim despre un individ, dar si in cazul in care vorbim despre o suma de indivizi, care are insa interese, norme, etc. diferite de cele ale grupului mai mare din care face parte. In cazul in care nu se aplica la cazul strict individual, privatitatea presupune ierahizari si relatii complexe intre grupuri, astfel ca, de exemplu, daca din punctul de vedere al unui guvern activitatea unei anumite societati comerciale si a angajatilor sai pot fi calificate drept private, din punctul de vedere al acelei companii activitatea unui salariat al sau nu mai este calificabila drept privata, ci ca tinand de interesul general al companiei. In aceste situatii privatitatea este deci circumstantiala, si in multe cazuri structurile de forta, valorice, decizionale difera prea putin de la sfera 'publica' la cea 'privata', intrucat unele sfere private presupun anumite aspecte de comun si general, insa la o scara mai redusa. Pentru a elimina aceste ambiguitati, care, asa cum voi incerca sa arat, au implicatii majore asupra structurii sociale si asupra înţelegerii bunurilor publice şi bunurilor private, am sa utilizez privatitatea intr-un sens strans legat de acela al reprezentativitatii.

Actul reprezentarii este un proces prin intermediul caruia un anumit numar de individualitati isi transfera unele capacitati si interese asupra unui numar (in general mai restrans) de individualitati. Ori ca acest transfer se face dinspre un numar de individualitati catre un numar egal de individualitati, fie ca transferul se face catre un numar mai mic de individualitati, efectul este acelasi: restrangerea numarului de agenti care vor fi interesati si vor actiona (avand capacitatea sa actioneze) in diferite sfere considerate publice (publice in sensul circumstantial pe care l-am semnalat mai inainte). Evident, in prima forma de reprezentare, proportia intre reprezentanti/reprezentati va fi mai mare decat in cea de a doua forma. Desi diferitele proportii care rezulta de aici sunt interesante, atat sub aspectul determinatiilor care conduc la proportii diferite de reprezentare, cat si sub aspectul efectelor sociale si politice pe care il au un numar mai mare sau mai mic de actori sociali, nu acesta este obiectul prezentei lucrări, şi mă rezum sa observ ca in urma acestui transfer reprezentantii devin purtatorii capacitatilor si intereselor puse in discutie, inlocuindu-i pe cei pe care ii reprezinta. Acest proces are ca presupozitie ideea ca un actor social poate inlocui unul sau mai multi actori sociali, fara ca acest lucru sa ridice probleme deosebite. Asadar reprezentarea este o simbolizare a unora de catre ceilalti; iar cand numarul celor reprezentati este unul care impiedica preluarea de catre reprezentant a particularitatilor individuale ale fiecaruia, se petrece si fenomenul de esentializare, atat a individualitatilor reprezentate, cat si a capacitatilor, valorilor, credintelor, intereselor, cunostintelor etc. ce vor fi simbolizate de catre el. Cei reprezentati sunt dizolvati, anonimizati, prin procesul de esentializare si astfel, prin actul reprezentarii anumite individualitati capata un ascendent simbolic asupra altora. Pentru simplificarea discutiei ulterioare, voi denumi proportia reprezentati/reprezentanti care intervin intr-un anumit proces prin sintagma 'simbolizare de grad x', unde x arata cati indivizi sunt reprezentati de catre subiectul simbolizator.

Acum, distinctia pe care o semnalasem in privinta conceptului de privatitate devine mai clara. Atunci cand intr-un anumit sistem de relatii intervin procese care conduc la superioritatea simbolica a unora in detrimentul altora, nu mai putem vorbi de o sfera privata de relatii. Privatitatea ramane valabila numai atunci cand avem de a face cu un sistem de relatii exhaustiv intre individualitati simbolizate in mod egal.

Care sunt problemele ce le ridica acest mod de a intelege privatul, modalitatile prin care aceste relatii pot fiinta realmente, cat si implicatiile directe ale acestei abordari - sunt lucrurile asupra carora doresc sa ma aplec in continuare.

 

            1.1. Lămuriri suplimentare privind distincţia public/privat

 

Presupozitia de la care pornesc este aceea ca individul este cea mai simpla entitate social-politica la care ne putem raporta. Procesul de reprezentare, prin care se formeaza inegalitatea simbolica, porneste de la individ - si diferentele in gradele de reprezentare simbolica dintre actorii sociali rezida, in mod esential de cele mai multe ori (desi relevanta este si calitatea celor simbolizati), in numarul diferit de indivizi care sunt simbolizati de catre respectivii actori sociali. Astfel, statul constituie o simbolizare mai comprimata, o esentializare a celor reprezentati intr-o masura mai mare - adica este mai abstract, mai impersonal, etc. - decat o institutie sau un grup care reprezinta mai putini indivizi - cum ar fi o primarie, o asociatie profesionala sau o firma - care, pentru a-si conferi o forma, isi poate permite sa pastreze o suma mai mare de note individuale ale celor reprezentati, adica sa esentializeze intr-o masura mai mica indivizii, gradul de simbolizare fiind in acest caz inferior.

Privatul, ca relatii intre individualitati simbolizate in mod egal, se reduce, prin deductie logica, numai la a desemna relatii dintre indivizi simpli. Dat fiind ca relatia dintre un individ si un alt individ, care este cu siguranta una intre actori sociali egali din punct de vedere simbolic, intrucat ei nu se simbolizeaza decat pe ei insisi (individul reprezinta simbolizarea de grad 1, proportia fiind de 1/1), atunci aceasta relatie este singura relatie care poate fi privita ca privata. In cazul unei relatii intre un individ si un actor social simbolizat superior (o organizatie, etc.), imposibilitatea aplicarii termenului de privatitate decurge destul de neproblematic din clarificarea pe care am facut-o cu privire la termen, in sectiunea precedenta. La fel in cazul unor actori sociali simbolizati superior, insa cu grade diferite de simbolizare (si exemplu este relatia dintre administratia de stat si o firma, organizatie, etc.).

Mai dificil de clarificat insa pot parea a fi relatiile dintre grupurile simbolizate superior, al caror grad de simbolizare este insa egal. Dintr-o anumita perspectiva (de exemplu, una guvernamentala), relatiile dintre doua firme de valoare egala[2] pot fi categorisite drept 'private', insa din perspectiva individului, relatiile dintre cele doua firme par a fi impropriu etichetate ca 'private'. La prima vedere, relatiile dintre cele doua entitati, din punctul de vedere al privatitatii inteleasa ca sistem de relatii de egalitate simbolica, pot fi catalogate ca private. Insa acest lucru se poate produce numai in situatii experimentale, cand desprindem cele doua entitati analizate si studiem numai relatiile care pot aparea intre conceptul tare, complet abstract al primei entitati, si conceptul tare, la fel de abstract,  al celei de a doua entitati (cum ar fi 'firma A este numai o persoana juridica cu un obiect X de activitate' si 'firma B este numai  o persoana juridica cu un obiect Y de activitate'). Insa, in situatiile concrete in care regasim relatiile dintre cele doua firme, acestea nu se reduc numai la relatii intre conceptele tari, esentializatoare, ele presupunand atat relatiile interne care le compun - si aceste relatii, dat fiind ca se inscriu intr-o anumita ierahie, deci intr-un sistem care valorizeaza simbolic diferit angajatii, nu sunt catalogabile drept relatii private - cat si relatiile dintre cele doua firme care nu se poarta insa numai intre egali, ci si intre agenti cu grade diferite de simbolizare (cum ar fi relatia dintre secretariatul de la prima firma si consiliul de administratie de la cea de a doua firma), relatii care, din nou, nu mai pot fi etichetate ca private. Analiza modului in care se aplica termenul de privat indica cum ca relatiile nu pot fi catalogate drept private, desi entitatile care relationeaza sunt egale simbolic, deoarece acele entitati presupun o seama intreaga de relatii care nu pot fi reduse la un numitor comun, abstract.

 

2. Problema teoriilor contractualiste

 

            2. 1. De ce contractualism

 

Nu am definit privatitatea printr-o sintagma mai simpla, cum ar fi 'relatii intre indivizii luati ca scopuri in sine' (sau ceva asemanator), si am preferat ambiguul 'relatii intre individualitati simbolizate in mod egal', pentru a creiona nevoia logică de a recurge la teoria stării naturale. Presupoziţia că individul este cea mai simplă entitate social-politică se justifică (chiar dacă, de multe ori, acest lucru nu este spus în mod explicit) prin apelul la teoria stării naturale: întrucât starea naturală nu îi conţine nici un fel de instituţii şi entităţi politice, singurii de la care se poate porni sunt indivizii umani.

Mi-ar fi greu sa ma pronunt cu siguranta care dintre tipurile de relatii dintre individualitati este primordial si bazilar, si care sunt ulterioare si derivate. O pendulare intre aristotelica precedenta (macar logica) a statului, si deci a unor relatii de tip ierarhic, care presupun grade diferite de simbolizare intre actorii sociali (care aduce cu sine acel 'din totdeauna a fost asa'), si precedenta starii naturale, deci a unei ideale egalitati simbolice (care aduce cu sine acel 'de aici inainte a fost asa'), imi pare a fi necesara si de un prudent bun simt. Cu toate acestea, creditarea preponderenta a tezei starii naturale are un avantaj: acela explicativ[3]. Spre deosebire, precedenta statului ca sistem de relatii ridica dificultati mai mari decât teoria stării naturale si presupune un aparat demonstrativ mai greoi si mai stufos. Sa presupunem ca sistemul de relatii ierarhic este primordial logic oricarui tip potential de relatie intre individualitati. Ansamblul de sisteme care constituie statul sunt ierarhice, deci intre individualitatea cel mai jos pozitionata ierarhic si cea mai sus plasata ierahic exista cel mai mare decalaj posibil intre gradele de simbolizare ale individualitatilor. Cel mai mare decalaj posibil trebuie sa fie prezent inca de la inceput, dat fiind ca statul este un ansamblu de sisteme care, in paradigma adoptata, este deja format la aparitia tuturor individualitatilor care o compun, si acestea nu au altceva de facut decat sa-si ocupe locul corespunzator gradului propriu de simbolizare.  Dar primordialitatea sistemului ierarhic de relatii nu poate ajunge sa dea seama decat intr-un mod cu totul problematic de relatii pe care noi le intalnim in experienta noastra de zi cu zi, si ma refer aici in special la relatia privata dintre doua individualitati. Daca statul presupune, prin insasi conceptul de care da seama, o individualitate (sau un numar oarecare de astfel de individualitati, numar care insa este constrans logic la unul destul de mic, altfel structura ierarhica care formeaza osatura statala cade) cu gradul de simbolizare maxim, acest fapt nu poate explica logic de ce ar trebui ca cel mai mare decalaj posibil intre gradele de simbolizare ale individualitatilor trebuie sa aiba neaparat o anumita valoare sau daca chiar trebuie, in cele din urma, sa aiba o anumita valoare. Pentru a lucra cu un exemplu explicit, faptul ca un stat monarhic il are pe rege autoritatea suprema nu conduce logic la faptul ca intre rege si cel mai slab (ierarhic) supus al sau trebuie sa se interpuna un anumit numar de supusi plasati intermediar. La limita, intre rege si ultimul supus se pot interpune toti ceilalti supusi ai regelui (adică fiecare are o poziţie unică în ierarhie, fiind ierarhic aranjaţi în şir descrescător, neexistând doi indivizi pe aceeaşi treaptă ierarhică), ceea ce, din punct de vedere functional, duce la imposibilitatea existentei acelei organizari statale. Cel mai mare decalaj posibil intre gradele de simbolizare ale individualitatilor, cat si atasarea celei mai mari valori persoanei regale nici macar nu indica unde trebuie cautat supusul cu cea mai mica valoare de simbolizare, care este criteriul descresterii gradului simbolizarii. Variaza acel etalon, care detaseaza diferitele pozitionari, de la un palier al ierarhizarii la altul? Datorita caror criterii? sunt acestea modificabile? Cine le instituie? Asigura acest sistem integrarea tuturor indivizilor in sistemul ierarhic, sau cel mai mare decalaj posibil poate sa nu fie exhaustiv? Daca sunt indivizi care nu sunt incorporati sistemului, atunci cum mai putem defini relatiile care au loc atat intre ei, cat si intre ei si cei din sistemul ierarhic, din moment ce sistemul relatiilor ierarhice este primordial tuturor relatiilor posibile? Daca toti indivizii sunt incorporati sistemului ierarhic, putem spune cu certitudine ca o anumita relatie este privata, anume ca exista doua individualitati intre care toate relatiile care au loc sunt de pe pozitii de egalitate (nu cumva sistemul ierarhic presupune, in practica, o anumita circularitate, astfel incat chiar si individualitatea cea mai prost plasată ierarhic are ascendenta, in anumite imprejurari, atat asupra celor egale ei, cat asupra celor de grad superior, asa cum se poate intampla in timpul unei revolte, sau al unui jaf, etc.)? Şi putem oare spune că individualităţile cu grad maxim de simbolizare (cum ar fi un monarh, un preşedinte) nu pot avea relatii private? O mare parte din implicatiile presupunerii ca relatiile primordiale dintre actorii sociali sunt cele ierarhice ne conduc catre afirmatii contrafactuale. Explicativ, teoria anterioritatii statului imi pare a fi insuficienta pentru problema pusa in discutie.

Spre deosebire, teoria starii naturale poate da seama mai simplu si mai putin problematic de relatiile pe care le putem intalni in cadrul unui grup sau asociatii. Intr-o stare naturala dusa la extrem intre indivizi nu exista nici o forma de relatie prestabilita. Toate relatiile care pot aparea intre ei se datoreaza unui proces de tipul 'mainii invizibile'[4], pornind de la egalitatea simbolica dintre indivizi. Termenul de egalitate nu are aici nici o incarcatura moral-valorica, cum ar fi, de exemplu, echitatea; egalitatea valorica de care vorbesc joaca rolul unei asa-zise stari de fapt, in care nici un X nu este purtatorul intereselor altcuiva, fie el Y, si aceasta din simplul motiv ca, pentru a fi purtator al intereselor, si deci a reprezenta pe cineva, X trebuie sa se afle intr-o relatie de un anumit tip cu  Y - ceea ce insa este exclus din start, intre orice X si orice Y nefiintand, initial, nici o relatie. In mod evident, primele relatii care se vor fi instituit intre indivizii starii naturale au fost cele private, pentru ca relatiile dintre ei vor fi fost, in mod exhaustiv, relatii intre indivizi cu grad de simbolizare 1. Faptul (destul de probabil) ca imediat, multe din aceste relatii se vor fi transformat in relatii de alt gen (X ii poate reprezenta, controla sau înrobi pe A, B, C, etc., datorita fortei sale fizice, hipnotice, intelectuale sau de alta natura superioare) nu intra insa in contradictie cu faptul ca relatiile de egalitate simbolica, adica relatiile de tip privat, se regasesc ca anterioare si bazilare fata cu celelalte tipuri de relatii intre indivizi.

 

            2. 2. Despre starea naturala

 

Un tip de relatie intre individualitati cu grad egal de simbolizare inseamna implicit, nici mai mult, nici mai putin decat imposibilitatea ascendentei vreunei valori, credinte, reguli, resurse, decizii a uneia dintre parti in cadrul relatiei cu cealalta. Nu ca in cadrul unei relatii private valorile impartasite, credintele, resursele, regulile de conduita si asociere, etc. sunt vreodata sau ar trebui sa fie egale; ele insa nu joaca un rol efectiv in cadrul acestui tip de relatie. Intre doi amici, dezechilibrul posesiunii unor atribute precum cele de natura spirituala, estetica, financiara, motivationala, forta fizica, morala, etc. nu schimba efectiv natura relatiei dintre cei doi, desi toate aceste diferente pot modifica in mod fundamental forma pe care o ia relatia privata dintre ei. Intre cele doua individualitati legate printr-o relatie privata, nici una dintre ele nu are cum sa arbitreze eficient relatia, fara a exista pericolul ca aceasta sa se transforme intru cu totul altceva.

Solutia unei arbitrari a relatiei private intre A si B de catre un tert C poate cunoaste trei variante: a. C se afla in relatii private atat cu A cat si cu B; b. C nu se afla in relatii de privatitate cu nici unul dintre subiecti; c. C se afla in relatii de privatitate ori numai cu A, ori numai cu B. In cazul a., daca C s-ar constitui ca arbitru intre A si B, acest lucru ar insemna ca decizia sa si regulile, valorile, etc. dupa care a deliberat au ascendenta asupra celor proprii lui A si B, ceea ce ar fi contradictoriu cu relatia privata pe care o are C atat cu A cat si cu B. In situatia b., acceptarea arbitrajului lui C ar presupune ca sistemul de relatii private dintre A si B nu este exhaustiv, adica in anumite imprejurari relatia este privata, iar in anumite imprejurari ea nu mai este privata, intrucat intre A si B exista o relatie in cadrul relatiei lor private, care trece prin C, si care nu este una de privatitate. In sfarsit, situatia c. se resimte de ambele obiectii aduse mai inainte.

Aceste trei cazuri constituie, din punctul meu de vede, nebuloasele pe care teoriile care pornesc de la starea naturala le ignora cu desăvârşire. Aceste teorii ignoră definirea riguroasă a conceptelor de privat/public, şi pornesc să analizeze relaţiile dintre sfera privată si cea publică fără să aibă o bază solidă de discuţie. De exemplu, Holcombe Randall[5] vorbeşte despre producţia privată a bunurilor publice: însă, conform definiţiei pe care am propus-o, o astfel de formulare lasă de dorit, întrucât criteriile după care sunt categorisite ‘producţia privată’ şi ‘bunurile publice’ nu sunt precizate. Conform înţelesului obişnuit care se dă termenului ‘privat’, şi pe care îl folosete şi Holcombe, o firmă care produce programe tv distribuite gratuit este categorisită ca un producător privat care oferă bunuri publice. El face această categorisire folosindu-se de nişte criterii care nu au, în fapt, nici o legătură cu termenii de public şi de privat: el spune că e vorba de o producţie privată atunci când poate interveni competiţia, iar un bun public este cel de la utilizarea căruia nu poate fi nimeni exclus (sau costurile excluderii sunt mai mari decât costurile acordării permisiunii), şi faptul că un individ foloseşte acel produs nu duce la p creştere a costurilor de producţie sau de întreţinere. Obiecţia mea este că aceste criterii sunt exterioare problemei publicului şi privatului: Holcombe se foloseşte de o înţelegere ambiguă a celor doi termeni, pe care, încă de la început, îi presupune ca înţeleşi corect de către cititor; şi apoi revine şi redefineşte termenii, pe cu totul alte baze decât cele presupuse ca facilitând înţelegerea corectă iniţială a celor doi termeni.

Corecţia pe care o aduc eu termenilor de privat/public se rezumă la faptul că pornesc de la a defini cât pot de clar cei doi termeni fără a mai reveni, ulterior, cu nişte criterii care nu au legătură cu definirea lor iniţială.

                       

            2. 3. Factualitatea stării naturale

 

Conceptul contrafactual de stare naturală nu oferă un suport neechivoc pentru nici o teorie a relaţiilor care apar între indivizi. Nu voi insista asupra argumentelor care au fost şi pot fi aduse împotriva teoriilor care îşi fundamentează explicaţiile pe starea naturală. Ceea ce vreau însă să semnalez este faptul că clarificarea terminologică cu privire la privat/public pe care am propus-o în secţiunea precedentă nu este funcţională pe tărâmul teoriilor contractualiste contrafactuale. Acest lucru se petrece întrucât nu se poate imagina nici măcar un mijloc prin care un individ X (indiferent de poziţia pe care o ocupă el în societate) să aibă relaţii caracterizate prin egalitate simbolică cu o instituţie T (indiferent dacă această instituţie este o firmă, o biserică, un guvern). Ceea ce insinuează teoria mea este că indivizii pot avea relaţii caracterizate de egalitate simbolică (adică relaţii private) cu o instituţie T; însă pentru ca acest lucru să se poată petrece este nevoie de anumite mecanisme prin care X să nu se mai regăsească defavorizat simbolic faţă de T. Şi aceste mecanisme despre care vorbesc sunt asigurate de către Internet.

Teza pe care îmi bazez întreaga argumentaţie este că ceea ce se petrece acum pe Internetul este o stare naturală. O definiţie clară a stării naturale este destul de greu de oferit: ceea ce reţin din stările naturale imaginate este faptul că indivizii se găsesc dezorganizaţi, interacţiunile dintre ei nu se supun nici unor criterii fixe, generale şi impuse de vre-o autoritate, drepturile nu sunt încă conturate, contractul social nu a apărut încă. Dat fiind că toate aceste elemente se regăsesc la nivelul fenomenelor şi interacţiunilor petrecute prin intermediul Internetului, consider că acesta reprezintă o stare socială naturală.

Spre deosebire însă de conceptul contrafactual de stare naturală, Internetul cunoaşte o anumită structură, care nu este modificabilă după simpla dorinţă a celor care se apleacă asupra lui. Şi ceea ce îl deosebeşte fundamental de starea naturală contrafactuală este faptul că starea de lucruri pe care o reflectă starea naturală a Internetului este una în care individul nu are nevoie să încheie un contract şi să instituie neapărat anumite reguli de conduită cu ceilalţi; şi aceasta întrucât nimic nu-l constrânge pe individ să formeze o societate cu anumiţi indivizi. Spre deosebire, în teoriile contractualiste clasice problema stringentă era a punerii de acord a unei sume de indivizi cu interese de multe ori contrare: era cazul dilemei prizonierului. Internetul oferă însă ceea ce Nozick denumea ‘o utopie stabilă’, anume un spaţiu în care toţi pot evita nemulţumirile simultan, întrucât există un spaţiu enorm de libertate, şi individul se poate plasa acolo unde doreşte. Şi acest lucru se petrece întrucât prin intermediul Internetului individul nu se mai găseşte constrâns la anumite contacte (determinate fizic, geografic), la anumite norme, credinţe, sisteme de valori, drepturi. Individul are pentru posibilitatea de a alege conform voinţei sale, neexistând nici un impediment de natură exterioară sieşi care să-i limiteze paleta de opţiuni.[6]

 

3. Internetul si privatitatea

 

Politica spatiului public se bazeaza, in principal, pe principiul reprezentativitatii cat si pe cunoasterea pur teoretica[7], preponderenta una de tip propozitional, transmisibila intr-un limbaj crezut universal. Principiul reprezentativitatii se concretizeaza in grade diferite de simbolizare ale individualitatilor si prin aparitia emitentilor favorizati de mesaj. Acesti factori participa la constituirea sistemului ierarhic - care se extinde atat asupra relatiilor socio-politice (cum ar fi monarh-nobili-supusi, sau guvern-birocrati-public), cat si asupra celorlalte relatii pe care  individualitatile sociale le pot avea, cum ar fi cele profesionale.

Ideea fundamentala a acestui sistem ierarhic este aceea a puterii, inteleasa, in liniile sale fundamentale, 'ca forta asupra'. Aceasta intelegere a puterii este pe deplin concordanta cu ideea reprezentativitatii: X ii reprezenta pe indivizii grupului A intrucat asupra lui se trec o serie intreaga de interese, cunostinte, credinte, resurse, etc., adica i se adauga la contorul simbolic. Si astfel X devine 'mai puternic' social si politic decat un membru cu un grad de simbolizare mai mic, intrucat lui ii sunt atribuiti o suma de factori care ii permit sa impuna. De exemplu, un maestru spiritual poate impune discipolilor sau celor care nu au un statut egal anumite valori, cunostinte, atitudini intrucat mesajele sale (el fiind delegat de catre un numar de indivizi sa ii reprezinte in anumite domenii) vor fi mult mai repede acceptate de acel grup, decat mesajele unei persoane (sau institutii) care nu se bucura de acea recunoastere. Dincolo de pericolele iscate de intelegerea puterii ca 'forta asupra'  (amintite in sectiunea anterioara), acest inteles al puterii - mai ales in situatia in care in societate se mentine o intreaga mitologie cu privire la putere, cum ar fi chestiunile legate de misterioasa 'separare a puterilor in stat' - da nastere si unui anumit imobilism comportamental: cei lipsiti de 'forta asupra' vor fi mult mai rezervati si vor avea mai putine initiative decat cei care o poseda, intrucat, dat fiind gradul lor de simbolizare mai mic, actiunile, propunerile, etc. facute de ei vor fi, pe de o parte, mai putin luate in consideratie (ceea ce va duce la descurajare, limitare a anvergurii actiunilor, inchidere in sine), iar pe de alta parte, in competitia cu individualitatile mai bine situate simbolic, efortul pe care trebuie sa il depuna ori depaseste beneficiile pe care le-ar astepta daca ar avea succes, ori pur si simplu acest efort nu este posibil (de exemplu, o jignire adusa de catre presedintele unei firme unui angajat nu prea important ierarhic este o astfel de situatie in care competitia se dovedeste a fi foarte dificila si in care individul inferior simbolizat isi va limita actiunea).

Acest inteles al puterii ca 'forta asupra' gaseste in cealalta componenta a politicii spatiului public, in cunoasterea teoretica, propozitionala si universala celalalt suport fundamental,  intrucat acest tip de cunoastere impune anumite restrictii care favorizeaza structurarea ierarhica si decalajele simbolice.

Cateva proprietati intrinseci informatiei teoretice, prin faptul ca sunt esentiale, aduc repede in prim plan rigiditatea structurala a acestui tip de informatie. Informatia teoretica este, in primul rand, o informatie de tip conceptual. Conceptul nu este altceva decat o conventia-regula, iremediabil circumscrisa unui anume spatiu[8] (fie el un spatiu cultural, epistemic, religios, politic, etnic - sau o combinatie in proportii diferite a acestora) - lucru care aduce cu sine o cohorta de implicatii atat in planul informatiei in sine, cat si in acela al comunicarii-receptarii ei.

In ceea ce priveste informatia, conceptualizarea sa exhaustiva face ca ea sa depinda de emitentul mesajului, intrucat regulile de folosire a termenilor, ca si sensurile termenilor insisi trebuiesc si ele procurate de la emitentul mesajului. Informatia care foloseste dar ca vehicol de propagare conceptul (si acest tip de informatie il voi denumi 'informatie propozitionala') cunoaste, in primul rand, o limitare a ariei sale de utilizare - anume la cercul celor care cunosc regulile si sensurile (adica ceea ce voi numi, pentru simplificarea exprimarii, 'regulile de codificare' ale informatiilor). Acest fenomen este extrem de perturbator pentru informatie, intrucat imprejurarea ca factorii care au luat parte la elaborarea regulii de codare la emitentul mesajului sa fie identici cu cei care sunt prezenti atunci cand receptorul se foloseste de regulile de codare pentru a intelege mesajul - are sanse mici sa aiba loc. Ca exemplu, in disputele filosofice polemicile se isca de foarte multe ori nu atat dintr-o divergenta esentiala de opinii cat dintr-o receptare diferita a unuia si aceluiasi termen. Acest lucru se produce datorita faptului ca imprejurarile in care mesajul filosofului A a fost elaborat au fost deosebite de cele in care filosoful B a descifrat mesajul. Aceste imprejurari pot varia din cauze multiple - de la imprejurari istorice, politice, economice, culturale, pana la cele care tin de biografia personala - ceea ce face ca cea mai mare parte a unui discurs argumentativ (mai ales in exemplul dat) sa nu opereze decat clarificari ale termenilor sau imprejurarilor in care termenii au fost utilizati. Si acest fenomen trebuie sa ne atraga cu atat mai mult atentia cu cat avem de a face cu astfel de dificultati atunci cand totusi A si B sunt inzestrati cu abilitati asemanatoare, impartasesc zone de interes si metode de cunoastere inrudite si fac parte din spatii culturale oarecum congruente. Un astfel de sistem de transmitere a informatiilor necesita, pentru a fi eficace, un set unic de reguli de codare, ceea ce inseamna nivelarea diferentelor relative la contextele emiterii si receptarii - adica, nici mai mult, nici mai putin decat necesitatea unei impuneri universale a unor anumite reguli. Inconvenientele unei astfel de relatii le-am infatisat in sectiunea anterioara, insa, pe langa acelea, in acest caz apar altele, noi. Sistemul transmiterii informatilor propozitionale nu poate functiona, din motivele infatisate, decat daca se refera la si se foloseste de imprejurari deja cunoscute, sau asemanatoare cu cele deja cunoscute. In fata unor experiente foarte noi sau a unor arii in care se folosesc alte reguli de codare, cheltuielile care trebuiesc facute sunt foarte mari in raport cu beneficiile transmiterii informatiilor, iar timpul pe care il necesita implantarea si modificarea unor termeni, sau traducerea si adaptarea lor face ca "intrumentul traditional al elaborarii si transmiterii cunostintelor sa ne apara ca un sistem de difuzare lent (s.a.) pe care existenta paralela a circuitelor de informatie multiple, rapide si masive, il pun in incurcatura de multe ori"[9].

Aceasta modalitate de a transmite informatiile presupune ca structura fundamentala structura ierarhica de distributie a gradului de simbolizare al individualitatilor care utilizeaza sistemul. Sa luam ca exemplu un anumit grup de individualitati, fie el A, in care avem atribuite grade diferite de simbolizare, care utilizeaza un anumit set de reguli pentru transmiterea informatiilor, fie el S. In cazul in care grupul A se va confrunta cu o experienta noua (sa zicem o descoperire in domeniul ingineriei genetice), el va trebui sa poata oferi membrilor sai informatii despre noul fenomen (nu intram in complexa discutie asupra motivelor pentru care membrii grupului trebuie sa aiba acces cu totii la acea informatie; pentru simplificare, presupunem ca este vorba de o informatie vitala pentru supravietuirea grupului si a membrilor grupului, iar ei au in intentie sa supravietuiasca). Acest lucru se va face prin instituirea unor termeni noi (sau modificarea unora deja existenti) si stabilirea relatiilor pe care acesti termeni le au cu corpusul cunostintelor anterioare. In mod evident aceste mutatii bruste in sistemul de cunostinte nu pot fi operate de catre oricine. Ele nu ar fi acceptate daca ar fi facute de o individualitate cu grad mic de simbolizare (cum ar fi, de exemplu, un sofer de taxi, sau de catre primaria unui catun), ci numai daca sunt facute de catre o individualitate care este recunoscuta ca reprezentativa pentru acel domeniu de cunoastere (cum ar fi un profesor universitar, sau un patron). Adica statuarea unei cunostinte noi necesita autoritate, sau 'putere asupra' domeniului modificat. Asa cum am aratat in sectiunea anterioara, atunci cand avem de a face cu decizii luate de catre un emitent reprezentativ (adica cu grad inalt de simbolizare), probabilitatea ca decizia sa aiba acceptul tuturor si sa reflecte starea de lucruri din cadrul grupului este destul incerta. De aceea adoptarea unei decizii cu privire la anumite informatii "este mai putin legata de adevar sau de realitate decat de vointa sociala de a asigura transmiterea ideilor, a credintelor, a obiceiurilor, a componentelor, pe scurt, aceea ce este un dispozitiv strategic si tactic" de care unii pot avea nevoie pentru a isi mentine pozitia sau pentru a exista[10].

Cunoasterea teoretica duce la disolutia individualitatilor (disolutia individualitatilor cu grad mic de simbolizare nu inseamna nimic altceva decat disolutia oricarei existente minoritare) prin doua mecanisme (pe care, de buna seama, ar fi o absurditate sa le pun in carca cuiva, ca fiind un proces urmarit cu obstinatie de cineva; pur si simplu asa se intampla sa fie: e vorba de un proces de tipul 'mainii invizibile'): abstractizarea pe care o foloseste si presupozitia universalitatii si indispensabilitatii rationalitatii (evident, cele doua mecanisme sunt interconectate). Pentru ca un anumit mesaj propozitional sa poata fi decodat in contexte cat mai variabile vis-a-vis de contextul in care a fost formulat, trebuie ca regula de codare sa fie cat mai rupta de contexte, anume sa fie cat mai abstractizata. De exemplu, un individ X explica ceva unui individ Y. Y, in momentul in care se afla in prezenta lui X, intelege perfect mesajul lui X. Sa presupunem insa ca Y il si inregistreaza pe banda magnetica pe X, avand intentia sa reasculte explicatiile acestuia. Ceea ce i se va intampla lui Y atunci cand il va reasculta pe X de pe banda magnetica va fi un lucru relevant pentru discutia noastra: el va constata ca mesajul lui X nu mai este atat de coerent pe cat parea initial, ca anumite parti ale mesajului nu au nici o legatura cu ceea ce credea initial ca este firul logic al explicatiilor lui X. Acest fenomen se petrece datorita faptului ca mesajul lui X depinde inca intr-o masura foarte mare de contextul in care emite, cum ar fi gestica sa sau activitatile care se desfasoara in jurul lui X si Y[11].  Pentru a se depasi aceste inconveniente se opereaza o abstractizare-decontextualizare din ce in ce mai acerba a mesajelor, ajungandu-se pana la ruperea totala de context, ceea ce face ca mesajul care se foloseste de o astfel de regula de codare sa se gaseasca in imposibilitatea sa mai poata exprima date conjuncturale (cum ar fi simbolica logico-matematica, care se gaseste in imosibilitatea de a exprima un sentiment S al unui subiect X la un moment T). In acest fel se reuseste diminuarea prezentei celui care emite si a contextului in care el emite, ceea ce inseamna disolutia individualitatilor in doua sensuri. Pe de o parte, nu se mai pot exprima decat lucruri universal impartasite (adica deja cunoscute si recunoscute), fapt care elimina orice posibilitate de a exprima un specific (implicit, disparitia oricarui forme de minorat). Pe de alta parte, s-ar putea ca totusi anumiti indivizi, care poseda anumite capacitati si dexteritati, sa poata totusi sa manevreze regulile de codare astfel incat sa isi poata exprima individualitatea; insa acest lucru nu este, in primul rand, accesibil tuturor (cere anumite calitati native), iar in al doilea rand presupune o cheltuiala foarte mare - cum ar fi o lunga perioada de timp pentru educarea deprinderilor.

In plus, pentru ca aceasta abstractizare-decontextualizare (cu nuante accentuate de depersonalizare) sa poata avea loc, cunoasterea teoretica mai are nevoie de un element: acela al rationalitatii celor care folosesc acest sistem de comunicare. Nu am sa insist asupra legaturii intre rationalitate si abstractizare, intrucat nu are nici o legatura cu firul discursului. Presupozitia de rationalitate aduce cu sine insa cateva aspecte interesante, intrucat nu putem stabili fara echivoc legatura indisolubila, naturala, necesara intre 'individul uman' si 'rationalitate'. Aceasta delimitare a umanitatii de irationalitate, inconstienta, etc. nu este de multe ori decat un proces de evaluare morala[12]. Rationalitatea este norma care este impusa indivizilor datorita intereselor pragmatice ale unei elite care isi poate impune aceasta optiune[13]: intrucat irationalul, inconstientul, empaticul este asociat nu atat unei forme de manifestare al unui subiect (deci nu sunt luate asa-cum-sunt, fara sa fie in prealabil judecate), cat unei plasari in afara spatiului public[14]. De aceea educatia se releva a fi un pilon principal al puterii, in intelesul luat in discutie, de 'putere asupra': ea formeaza indivizii care utilizeaza un anumit mod de a emite mesaje si de a le receptiona in asa fel incat ei isi internalizeaza regulile de codificare impuse de catre indivizii cu grad de simbolizare ridicat (elita, mai pe sleau) - lucru care are doua efecte: creeaza pe de o parte dependeta acestor indivizi fata de normele impuse, iar pe de alta parte individualitatile sunt nivelate, reducand cu mult probabilitatea oricarui tip de minorat, intrucat regulile generale (impuse ierarhic) de codificare si emitere a mesajelor pot foarte bine sa nu corespunda specificului si intereselor tuturor membrilor grupului - acest lucru putand constitui un serios handicap pentru cei care sunt, in acest sens, minoritari[15].

Asa cum se vede, aceste mecanisme ale spatiului public sunt conexe si au, de cele mai multe ori, efecte identice, care se sustin si augmenteaza unul pe celalalt.

Spre deosebire, o politica a privatitatii, fiind emanatia unei individualitati si avand ca tinta imediatul relatiilor sale - nu are nevoie nici de o atare intelegere a puterii, nici a cunoasterii si comunicarii. Puterea ca 'forta asupra' este incoerenta atat cu egalitatea simbolica, cat si cu existenta individualitatilor, a probabilitatii aparitiei diferentelor. Privatitatea accepta insa puterea in sensul unei capacitati de relationare'.

O politica a privatitatii nu trebuie confundata cu un crez politic, intrucat ea nu aduce cu sine decat un instrument care asigura numai la nivel metodologic, nu si normativ, posibilitatea exprimarii unor forme variate de manifestare doctrinara, reducand insa la minimum probabilitatea aparitiei unor conflicte acute. Privatitatea ca politica nu revine la abandonarea spatiului public, ci numai repozitioneaza problema sociala si regandeste prioritatile. Ea se bazeaza pe accentul pus pe cazul particular, contextual, considerand bazilare nevoile si perspectivele acestei sfere. Daca politicul putea fi gandit ca tinand de interesul comun, acum spatiul privat devine politic, devine locul asupra caruia politicul trebuie sa ia aminte, pentru ca privatul se constituie in insusi politicul. Dar, spre deosebire, structura relatiilor exhaustive intre individualitati cu grad egal de simbolizare face sa se evite ingerinta publicului in privat (asa cum s-a putut petrece, in cadrul politicii relatiilor ierarhice, in experimentul comunist) intrucat problemele si zonele de interes nu vin dinspre public inspre privat (politizarea privatului nu inseamna aruncarea sa in spatiul public), ci dinspre privat inspre spatiul public, datorita faptului ca nu se accepta probleme si formulari globale, "de interes general".

Poate ca pana acum cativa ani discutia aceasta nu ar fi fost altceva decat o insailare utopica: pe de o parte, o absurda critica a spatiului public, a sistemului ierarhic si al cunoasterii propozitionale; pe de alta parte, un vis copilaresc despre 'cum ar trebui sa fie lumea'. Insa, o data cu raspandirea ordinatoarelor performante si a retelelor de ordinatoare de mare viteza, lucrurile au inceput deja sa se plaseze intr-o lumina noua, cu aroma tare de pragmatic. Teza acestei lucrari este aceea ca premisele unei repozitionari a politicului si a dihotomiei public/privat isi gasesc in mediul informatic suportul de care au nevoie.

Mediul informatic, asa cum il arata si numele, este un cadru cu ajutorul caruia se proceseaza, se stocheaza si se transmit informatiile. Insa, spre deosebire de alte metode, mediul informatic prezinta cateva particularitati mai mult decat remarcabile; si anume indiferenta binara in fata tipului de informatie asupra caruia se aplica, si (corelat) polivalenta sa. Indiferenta binara in fata informatiei asupra careia se aplica nu este altceva decat consecinta faptului ca un calculator nu utilizeaza, in ultima instanta, decat un singur limbaj: acela al pauzelor si impulsurilor electrice, reprezentabile pentru noi in siruri de 0 si 1. Astfel, pentru un calculator este absolut indiferent, din punctul de vedere al regulii de functionare, daca sirul binar vehiculeaza o formula matematica, un sonet de Shakespeare sau un spot publicitar audio-vizual. La randul polivalenta ordinatorului isi are bazele logice tocmai in aceasta indiferenta binara.

Mijloacele traditionale de transmitere a informatiilor (pentru simplificarea exprimarii, prin 'mijloace traditionale' am sa denumesc sistemele non-informatice), cum ar fi transmiterea orala, tiparitura, fotografica, radiofonica, televizata sunt, spre deosebire de mediul informatic, mult mai incorsetate de regulile de codare ale mesajelor. Evident, intre aceste modalitati de transmitere a informatiilor exista diferente foarte mari in ceea ce priveste proportia in care se folosesc de metodele conceptuale abstracte (cum ar fi modalitatea scrisa/tiparita, care se foloseste in exclusivitate de conceptualizare). Astfel, intre reproducerea fotografica alb-negru si cea color diferentele sunt uneori mari: o fotografie alb-negru al unui tablou se concentreaza mai mult asupra transmiterii structurii logice a tabloului reprodus (desi ea are capacitatea de a trezi si sentimente)[16], fata de o fotografie color, care cunoaste in plus capacitatea de a transmite mesajul nonconceptual al jocului de culori si nuante. Spre deosebire, televiziunea se foloseste in cea mai redusa masura (vis-a-vis de celelalte metode de transmitere) de instrumentul conceptual. Desi in mediul informatic ne intalnim cu toate aceste modalitati de transmitere a informatiilor, mijloacele traditionale cunosc un factor aparte care le face sa depinda de regulile de codare impuse: aceste mijloace sunt unidirectionate. Persoana care receptioneaza mesajul se afla la discretia emitentului: acesta din urma decide ordinea in care sunt transmise informatiile, regula de codare a lor, momentul in care sunt puse la dispozitie, conexiunile care apar intre informatii, cadrul general in care ele sunt infatisate.

Spre deosebire, mediul informatic este un mijloc de transmitere dinamic, in care receptorul nu este nici pe departe fortat sa ramana pasiv in fata informatiilor. Evident, se poate spune ca nici mijloacele traditionale nu blocheaza complet decizia receptorului cu privire la informatii: acesta poate alege sa se uite la un program de televiziune sau la un altul; poate sa citeasca o anumita carte sau sa frecventeze o biblioteca cu un anumit specific sau nu; poate sa ia parte la o conferinta sau sa faca cu totul altceva; poate sa citesca un articol de la capat, sau numai fragmentele care-l intereseaza. Insa in modalitatea traditionala de emitere a informatiilor, diferentele intre gradele de simbolizare ale indivizilor isi spune pregnant cuvantul, pe cand, spre deosebire, mediul informatic nu opereaza decat cu o deplina indiferenta asupra informatiilor. Mijloacele traditionale nu ofera posibilitatea unui individ de a modifica informatia pe care o recepteaza, decat ulterior receptarii ei, si printr-o cheltuiala destul de ridicata, intrucat sunt necesare abilitati speciale pentru a putea modifica informatia. In mediul informatic indiferenta binara in fata informatiei o lasa pe aceasta din urma la discretia utilizatorului; el poate decide cum si in ce fel va receptiona informatiile pe care le-a ales. Spre exemplu, in modalitatea traditionala, contemplarea unui tablou nu se poate face decat in anumite conditii, toate stabilite de catre cei care au autoritate asupra tabloului: intr-o expozitie, intr-un album de arta, la o emisiune tv. Absolut toate imprejurarile in care un subiect X poate admira tabloul sunt astfel controlate de catre altii: singura sa sansa de a putea primi imaginea tabloului in conditiile dorite de el (o anumita lumina asupra tabloului, de exemplu) este ori sa dispuna dupa bunul plac de original (ceea ce este, pentru majoritatea cazurilor, ori imposibil, ori nerentabil), ori sa utilizeze o reproducere pe care sa o modifice in sensul dorit (fapt care poate fi ori imposibil, ori foarte scump, ori fara rezultatele scontate). In schimb, ordinatorul ii poate oferi subiectului posibilitatea de a schimba satisfacator (satisfacator vis-a-vis de conditiile oferite de celelalte modalitati) dorintelor sale conditiile in care recepteaza imaginea acelui tablou. El ii poate modifica dimensiunile, calitalitatile coloristice, vecinatatea, perspectiva din care el priveste. Nimeni nu ii poate impune anumite restrictii, desi se poate lovi, desigur, de barierele capacitatilor calculatorului - care, insa, ofera cel putin toate facilitatile celorlalte medii.

Dar mediul informatic, prin retelele de calculatoare extinse la nivel planetar ofera nu numai facilitatile (mult imbunatatite) ale tuturor celorlalte medii la un loc, dar este singurul sistem care nu transforma in utopie libertatea receptorului. A conchide ca, pana la urma, nimeni nu-l obliga pe X sa ia parte la o anumita conferinta sau expozitie este una; dar chiar a-i oferi posibilitatea ca el sa aiba efectiv la dispozitie alte variante de alegere este cu totul altceva. X se loveste de probleme financiare, spatiale, temporale, lingvistice, etc. care il constrang, de foarte multe ori, sa isi restranga aria de alegeri posibile. Poate ca acea conferinta pe care ar alege-o in locul celei care i se ofera se desfasoara intr-o tara foarte indepartata, ca (desi ar putea face rost de banii de avion) nu mai are timp sa ajunga, sau ca se tine intr-o limba complet necusnoscuta (si propabilitatea ca in acel loc unde se tine conferinta sa se ofere traducere intr-o limba cunoscuta lui e mica). Orice solutie traditionala am gasi acestei probleme a lui X ea este mult mai nesatisfacator rezolvata fata de alternativa ordinatorului si a retelelor de calculatoare (daca presupunem ca totusi acea conferinta este transmisa de catre televiziune si este tradusa, X nu va putea totusi sa ia si el parte la dezbateri, fiind fortat numai sa asiste; s.a.m.d.).

Polivalenta facilitatilor calculatorului face ca acesta sa fie un mediu mult mai lax in privinta tipului de informatie emis, ceea ce permite posibilitatea exprimarii unor experiente (fie ele conjuncturale sau de alta natura) care inainte se gaseau dezavantajate: minoratul devine posibil. Emiterea informatiei se poate folosi acum de concepte, imagini, culori, sunete, date tactile - ceea ce duce de multe ori la disolutia standardelor impuse de alte modalitati mai limitate de comunicare. Experientele neconceptualizabile - cum ar fi empatia sau senzatia fizica - devin informatie care poate fi impartasita sau comunicata si altora. Acest lucru face posibil ca nu numai ceea ce a castigat acceptul general sau a fost impus de catre o individualitate cu grad superior de simbolizare sa poata fi emis; mesajele se pot referi si modela la interesul si specificul emitentului. Mai ramane problema eficacitatii acestor mesaje fragmentare: au ele vre-un rost, din moment ce descriu si se folosesc de contexte foarte particulare, care nu pot fi cunoscute si intelese de catre alti indivizi?

Retelele de calculatoare revolutioneaza in acest sens lumea competentelor si a valorilor, intrucat prin intermediul retelelor de calculatoare o cantitate imensa de informatii poate fi accesata de catre subiecti. Barierele informationale - care se constituiau in efortul necesar obtinerii anumitor informatii sau aptitudini, sau in timpul de obtinere a acestora - dispar intr-o mare masura. Daca pana acum anumite informatii puteau fi considerate ca tabu - nu atat pentru ca ar fi fost secrete, cat pentru ca indivizii obisnuiti nu aveau posibilitatea sa le descifreze - datorita mediului informatic fenomenul incepe sa dispara. Acest lucru se petrece datorita a doua motive: pe de o parte, posibilitatea gasirii eficiente si rapide a informatiei dorite; iar pe de alta parte, suplinirea capacitatilor deficitare ale individului de catre capacitatile calculatorului.

Eficienta gasirii unei anumite informatii era, in sistemele traditionale, in stransa legatura cu timpul avut la dispozitie si cu competenta cautatorului in domeniul din care facea parte informatia dorita. O persoana (fie ea X) educata, specializata intr-un anumit domeniu (sa spunem filosofie) poate gasi mult mai repede o anumita informatie decat o persoana (fie ea Y) mai putin educata si/sau specializata intr-un domeniu complet diferit, intrucat stie unde sa caute. Dincolo de cheltuiala (substantiala) care face posibila dobandirea respectivelor competente, timpul necesar parcurgerii volumului informational presupus a contine informatia dorita poate fi, de multe ori, considerabil. Aceasta numai in cazul lui X. In cazul in care Y doreste o informatie care nu se afla in sfera sa de competenta, pentru a avea randament si a nu-si perturba celelalte activitati (pe care, pentru simplificare, le putem considera extrem de importante pentru Y) el va apela la o persoana avizata in zona in care el crede ca se afla informatia dorita (in exemplul nostru va apela la X). Angajarea lui X pentru acest serviciu implica, pe de o parte, o cheltuiala ; pe de alta parte, o dependenta de X (in cazul in care informatia cautata reprezinta importanta pentru Y). Poate ca acest fenomen nu ar fi atat de important daca el ar fi singular in viata lui Y; insa in realitate Y are de foarte multe ori nevoie de serviciile unor X care sa-i furnizeze o serie de informatii la care nu este in stare sa ajunga (in mod eficient) singur (in mod evident, dupa obtinerea unei informatii poate sa aibe nevoie de alte informatii pentru a putea sa decodifice informatia initiala; s.a.m.d.) - ceea ce ii vaconsuma lui Y un procent important din resurse si il va plasa intr-o stare de dependenta fata de diferitii X de care va avea nevoie. Spre deosebire, in mediul retelelor de calculatoare interconectate la nivel planetar, informatia poate fi gasita fara a fi nevoie sa se apeleze la intermediari; ea poate fi gasita dupa sintagme-cheie care denumesc ceea ce este cautat. Procesul comporta atat cheltuieli mai mici si un timp mai scurt pentru dobandirea informatiilor dorite.

Dar poate cea mai spectaculoasa functie a mediului informatic este capacitatea de a suplini cu succes capacitatile deficitare ale individului. Ultimii ani au fost martorii unei adevarate explozii a ariei de aplicabilitate a programelor de calculator si a performantei acestora. Practic, prin intermediul calculatorului (a carui stapanire necesita deprinderea unei arii mult mai restranse de abilitati, fata de ariile de utilizare a calculatorului, pentru care, altminteri, ar fi trebuit sa fie dobandite abilitati corespunzatoare) o persoana pecuniar inzestrata devine, daca nu exceptionala, cel putin meritorie. Calculatorul il poate transforma pe individ in creator sau specialist - aproape in orice domeniu - ceea ce face ca valoarea unei productii sau al unui talent sa fie disipata. De exemplu, scrierea corecta intr-o anumita limba sau traducerea unor texte nu mai tine de abilitatile - dobandite printr-un efort sustantial, o perioada de timp mare si cheltuieli suplimentare - individului; toate acestea pot fi transferate abilitatilor calculatorului. La fel se poate intampla si in privinta proiectarii unei cladiri, rezolvarea unor probleme (matematice, economice, sau de alta natura), compunerea unei melodii. Practic, o persoana netalentata si cu foarte putine abilitati (sa nu uitam ca persoanele handicapate fizic sau psihic isi pot permite, datorita ordinatoarelor, sa se poata exprima si afirma, asa cum nu ar fi putut altminteri) devine egala cu una care poseda aceste atuuri.

Elementele expuse mai inainte au ca efect aparitia efectiva a posibilitatii egalizarii gradelor de simbolizare ale individualitatilor. In reteaua informatica un X cu o serie intreaga de competente personale poate fi concurat cu succes de catre un Y deficitar la acest capitol. De exemplu, sa presupunem ca X este o persoana foarte educata (un profesor universitar), iar Y este o persoana mediu educata (un sofer de taxi). X, pe langa ascendentul sumei de competente pe care le poseda, mai are si un grad de simbolizare superior (ceea ce se reflecta in efectul pe care il are receptarea mesajului emis de el) - lucruri care se reflecta in comportamentul social si politic al celor doi.  In mediul informatic (sau mai degraba cu ajutorul mediului informatic) Y ajunge sa aiba un grad de simbolizare mult mai apropiat de cel al lui X, intrucat, pe de o parte, competentele lui X sunt suplinite pentru Y de catre calculator (de exemplu, competenta de a vorbi informat despre un fenomen social, cum ar fi mecanismele psihologice care duc la caderea cotatiilor la bursa de valori este achizitionata de catre X, daca se foloseste de mijloacele traditionale, printr-un efort substantial, prin consultarea unui numar mare de tratate referitoare la acel domeniu, pana cand descopera informatia punctuala, referitoare la fenomenul in cauza; Y, cu ajutorul computerului si al retelelor de calculatoare, poate cauta selectiv informatia respectiva, si va avea de citit un volum mult mai mic de materiale - ceea ce scade timpul si efortul necesar acumularii acelei competente); iar pe de alta parte facilitatile de care dispunea X pentru a-si impune opiniile, criteriile, solutiile, etc. sunt oferite in aceeasi masura si lui Y (X avea la dispozitie posibilitatea de a vorbi in fata unui numar comparabil mare de persoane, sau putea sa publice acele puncte de vedere, etc.; in acest fel, datorita, pe de o parte, audientei sale, iar pe de alta parte caracterului restrictiv al mijloacelor folosite el putea castiga ascendent asupra lui Y, intrucat este greu de crezut ca Y ar fi putut organiza ad-hoc o conferinta, sau ar fi putut sa-si publice opiniile intr-o publicatie. In mediul informatic insa X are tot atata audienta potentiala cat poate avea si Y, datorita faptului ca Y isi poate face cunoscute foarte comod si economic opiniile sale unui numar cel putin egal de utilizatori ai retelei.) In mediul informatic existenta emitatorilor simbolici principali, reprezentativi este mult - daca nu total - diminuata.

Puterea inteleasa ca 'putere de relationare' este o componenta bazilara pentru logica sistemului retelelor de calculatoare; competentele care sunt oferite utilizatorilor elimina diferentele esentiale dintre ei; plurivalenta ariilor in care poate fi utilizata tehnica de calcul elimina restrictiile la care erau supuse individualitatile minoritare. Privatitatea pare a fi semnul sub care se desfasoara relatiile inter-umane prin computere si retelele de calculatoare.

 

4. Bunurile publice

 

Voi încerca să categorisesc pe scurt teoriile cu privire la bunurile publice (şi cum constituirea unui bun public presupune taxare sau altă formă de atribuire a unor resurse de la cei ce au la cei ce au mai puţin, implicit mă refer şi la redistribuire):

- teoriile care consideră că redistribuirea, sub forma bunurilor publice, este îndreptăţită;[17]

- teoriile care consideră că numai anumite bunuri publice, constituite prin redistribuire, sunt îndreptăţite;[18]

- teoriile care consideră că nici un fel de bun public, constituit prin redistribuire, nu este îndreptăţit;[19]

- teoriile care consideră că prin redistribuire nu se produc bunuri publice, ci  bunuri private.[20]

Toate aceste teorii au cel puţin două lucruri în comun: 1) faptul că presupun teoria stări naturale contrafactuale ca explicaţie logică a societăţii actuale. Aşa cum am încercat să arăt până aici, conceptul de stare naturală pe care îl folosesc aceste teorii este însă complet inadecvat vis-à-vis de fenomenele pe care le putem observa pe Internet. 2)Toate folosesc distincţia public/privat într-un sens neclar determinat, generator de confuzii.

Înainte de a continua doresc să re-precizez, foarte clar, limitele argumentaţiei mele: redefinirea pe care o dau conceptului de privat se bazează, în mod organic, de înţelegerea Internetului drept o entitate socială, politică, economică. Soluţiile pe care încerc să le ofer la disputele în jurul bunurilor publice/bunurilor private se limitează la sfera acestei entităţi.

Aşadar, avem de a face cu o stare naturală, în cadrul căreia însă indivizii deja posedă anumite bunuri şi drepturi. Spre deosebire de teoriile contrafactuale ale stării naturale, aceste lucruri sunt anterioare stării naturale generate de Internet. Ceea ce ace însă ca starea generată de Internet să fie una de ‘stare naturala’ este faptul că aceste drepturi şi bunuri nu sunt recunoscute de către toţi participanţii; nimeni nu a semnat un contract care să stipuleze că va respecta acele drepturi, şi oricine le poate contesta, în orice moment. Singurul lucru care poate fi spus cu siguranţă este că anumite grupuri sau anumiţi indivizi îşi recunosc în mod reciproc anumite drepturi, şi îi exclud pe cei care nu le recunosc. Este vorba de o recunoaştere ‘locală’.

Conform distincţiei pe care am propus-o, problema bunurilor publice nu se mai pune în termenii în care o formulează, de exemplu, Hoppe. Şi aceasta întrucât atunci când se vorbeşte despre producţia privată de bunuri publice, corecţia conceptuală propusă de mine semnalează că se foloseşte, în fapt, un criteriu relativ cu privire la privat. Şi cum acest criteriu variază, în funcţie de punctul în care ne plasăm pentru a cataloga ceva drept public sau drept privat, înseamnă că formularea (în termenii lui Hoppe, de exemplu) ‘producţia privată de bunuri publice’ se referă totodată (în termenii propuşi de mine) la ‘producţia privată de bunuri private’, la ‘producţia privată de bunuri publice’, la ‘producţia publică de bunuri private’ şi la ‘producţia publică de bunuri publice’. Datorită acestei plurivalenţe a înţelesului formulării neclare a lui Hoppe, diferenţa dintre ‘producţia privată de bunuri publice’ şi ‘producţia publică de bunuri publice’ este neclară şi irelevantă. Acest lucru se petrece întrucât, dacă se definesc în mod riguros termenii de public şi de privat, cele două formulări (pe care Hoppe le consideră ca opuse) sunt, de fapt, identice. Sunt identice întrucât înţelesul celor două formulări este relativ la poziţia din care privim cele două formulări: şi există cazuri în care persoane poziţionate diferit ajung să înţeleagă prin formulări aparent opuse acelaşi lucru, şi invers: prin formulări identice, lucruri diferite (vezi, în acest sens, secţiunea 1. şi 1.1. a eseului).

Drept exemplu îl am pe Holcombe. Holcombe face o teorie a teoriei bunurilor publice, şi arată cum că guvernământul este interesat de oferirea unor bunuri publice nu din caritate, ci din două motive: în primul rând pentru a îi controla mai uşor şi mai puţin costisitor pe cetăţeni (oferirea de bunuri publice ar crea cetăţenilor idea legitimităţii guvernului de a taxa); în al doilea rând întrucât cu cât cetăţenii statului o duc mai bine, cu atâta statul (în speţă birocraţia) este mai prosper (întrucât are de unde încasa taxe mai mari). Cum de pe urma statului nu beneficiază decât membrii aparatului de stat, şi cum toate bunurile publice oferite de stat sunt de apt în beneficiul statului, Holcombe conchide că bunurile produse public de către stat sunt nişte bunuri private, iar nu publice... Amănuntele argumentării sale, ca şi în cazul lui Hoppe, mi se par că nu sunt relevante pentru tema eseului meu: ceea ce merită reţinut este că nedelimitarea clară a conceptelor de privat şi de public duce la rezultate aparent contradictorii.

Înţelegerea privatului ca sistem de relaţii exhaustiv între individualităţi simbolizate în mod egal reformulează, mult mai clar, problema relaţiei dintre bunurile private, bunurile publice şi redistribuire. Faptul că între A şi B are loc o relaţie publică însemnă, conform definiţiei, că cele două entităţi au un grad de simbolizare diferit. Pentru simplificare, să presupunem cazul în care A are un grad de simbolizare mai mare decât B. Aşadar, modalitatea în care A produce bunuri este categorisită de către B ca fiind una publică. De aici nu rezultă însă neapărat că bunurile produse de A sunt unele publice, întrucât pentru o entitate C, cu grad de simbolizare egal cu A, bunurile produse de A sunt catalogabile drept private (întrucât între A şi C are lor o relaţie privată). Numai pentru B acele bunuri sunt publice (datorită relaţiei publice dintre A şi B). (Şi în acest caz nu apare nici o diferenţă între modelul conceptual propus de mine şi cele ale teoriilor amintite)

Să luăm acum cazul invers: A are un grad de simbolizare mai mare decât al lui B, şi B produce anumite bunuri. Teoriile pe care le-am trecut în revistă până acum ar spune că, din punctul de vedere al lui A, bunurile produse de B sunt unele private. Din punctul de vedere al teoriei pe care am înaintat-o eu, în viziunea lui A, bunurile produse de B sunt bunuri publice, întrucât între A şi B este vorba de o relaţie publică, şi nu de una privată.

Dacă complic modelul teoretic, şi iau în discuţie trei entităţi, A – cu grad de simbolizare maxim (statul), B – grad de simbolizare mediu (o firmă privată care produce securitate) şi C – cu grad de simbolizare minim (un individ), relaţiile dintre A, B şi C, în absolut toate combinaţiile, sunt unele publice. Asta înseamnă că taxarea venitului lui C de către A este o taxă aplicată pe un bun public (din ambele puncte de vedere); pe de altă parte, dacă C plăteşte suplimentar pentru servicii adiţionale de securitate lui B, iar un individ (asemeni lui C) D nu plăteşte, asta nu înseamnă, conform definiţiei, că produsul pe care îl primeşte C de la B este unul privat. Faptul că D nu beneficiază de produsul lui B nu transformă deci acel bun într-unul privat.

            4. 1. Reinterpretarea problemei bunurilor publice

Problema bunurilor publice este atât una etică, cât şi una economică. Problema etică: care este îndreptăţirea care permite redistribuirea bunurilor celor care au mai mult, în folosul celor care nu au tot atât (sau care nu vor să plătească pentru acel bun)? Problema economică: producerea bunurilor publice de către o entitate publică este în mod necesar mai rentabilă decât producerea lor de către entităţi private?

Cert este că teoria propusă de mine nu rezolvă, în mod neechivoc, nici una din aceste probleme. Ceea ce se schimbă însă este percepţia pe care o avem asupra bunurilor publice. Dar, la urma urmei, ea trebuie să folosească la ceva, şi să se aplice la ceva.

Teoria privatului pe care am propus-o aici se aplică în exclusivitate societăţii Internetului. În societatea Internetului, relaţiile între simpli indivizi şi instituţii pot deveni, aşa cum am încercat să argumentez în secţiunea 3., relaţii caracterizate de egalitate simbolică, adică relaţii private. În acest caz, multe dintre bunurile considerate acum, de diversele teorii, drept bunuri publice, devin private, şi invers. Ţin să precizez că nu este vorba de un simplu joc conceptual, sau un teribilism. Fenomenele care se întâlnesc astăzi pe Internet sunt cele care cer aceste redefiniri ale termenilor de bunuri publice/private şi ale problemelor redistribuirii.

Paradigmatic pentru societatea Internetului este situaţia informaţiei, întrucât acesta este bunul cel mai des întâlnit pe Internet. Să presupunem că un individ A are o cantitate X de informaţie, iar un individ B are o cantitate Y de informaţie, unde X e mult mai mare decât Y. Datorită anumitor proprietăţi ale Internetului pe care nu le-am luat în discuţie aici (cum ar fi posibilitatea efectivă de a accepta sau refuza să devii un cetăţean al unui stat (stat virtual), etc.) relaţia dintre A şi B poate lua mai multe forme; ei se pot ignora; ei pot avea relaţii private; pot avea relaţii publice (întrucât, aşa cum am arătat în 1.1., relaţia lor e mediată de o entitate simbolizată superior). În cazul în care cei doi se ignoră, şi fac parte din entităţi sociale, politice şi economice complet separate, problema redistribuirii se conturează ceva mai greu, şi discuţia complicată pe care o necesită[21] mă fac să trec cu vederea această situaţie. În cazul în care între A şi B este vorba de o relaţie privată, bunurile posedate şi produse de ei sunt private; redistribuirea nu poate avea loc. Dacă are loc redistribuirea (prin redistribuire înţeleg, asemeni lui Hoppe, intervenţia în forţă şi împotriva voinţei lui A) atunci este deja vorba de situaţia în care relaţia lor nu mai este una privată, ci este (sau devine) una publică. Rezultatul la care ajung este deci următorul: redistribuirea nu poate avea loc decât atunci când între entităţile sociale există relaţii publice. În catul în care între entităţile respective relaţiile sunt private, redistribuirea nu are loc.

Şi, întrucât întreaga discuţie se plasează în sfera Internetului, sferă în care starea naturală este încă prezentă, redistribuirea nu poate avea loc decât cu consimţământul ambelor părţi, întrucât cel de la care se percepe taxa este absolut liber să părăsească aranjamentul social, dacă nu îi mai convine.

Restul problemelor le las deschise. Cea mai interesantă îmi pare a fi rolul bunurilor publice în această societate, din moment ce efectul redistribuirii (care e liber aleasă de către donator) ar putea fi atins şi printr-o relaţie privată, în care A îi donează lui B cele necesare.

 

Cristian Vasilescu

1998

 

Bibliografie selectivă:

 

James M. Buchanan, “Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan”, Editura Institutul European, 1997, Traducere de Liviu Papuc

 

Ralf Dahrendorf, “Conflictul social modern – eseu despre politica libertatii”, Editura Humanitas, Editura Universitatii ‘Al. I Cuza’, Central European University Press, 1996, Traducere din germana de Radu Neculau

 

Milton Friedman,  “Capitalism şi libertate”, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, Traducere de Delia Războiescu şi George Potra

 

David Gordon, “Justice and Redistributive Taxation: James Buchanan versus Ludwing von Mises”, The Review of Austrian Economics Vol. 8, No. 1, pp. 117-131

 

Holcombe, Randall, 'A Theory of the Theory of Public Goods', Review of Austrian Economics 10, No. 1, 1997

 

Hoppe, Hans Hermann, “Producţia capialistă şi problema bunurilor publice”, traducere Emil Socaciu

 

John Horton, “Political Obligation”, Macmillan 1992

 

Iain Mclean “Democracy and New Technology”, Polity Press, 1989

 

Robert Nozick "Anarhie, stat si utopie", Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, traducere si cuvant inainte de Mircea Dumitru