Fiindul si nefiindul la greci - o perspectiva jungiana

 

Nu credem ca trebuie sa facem o distinctie intre asa numita perioada cosmologica-fizicalista si cea antropomorfista in filosofia Greciei antice. Si aceasta pentru ca, pe de o parte, diferentierea conceptual-terminologica intre cele doua "perioade" nu o impune ca absolut necesara; iar pe de alta parte problematica abordata ramane, oricat de paradoxal ar putea parea, aceeasi.

Faptul ca filosofia greaca isi pastreaza si astazi actualitatea nu tine de carenta noastra informationala: ca exemplu, "fizicalismul" antic nu poate fi considerat astazi ca obiectiv valabil; dar faptul ca inca ne fascineaza este o dovada ca o mare parte din cele discutate in aceasta filosofie sunt teme inerente subiectivitatii noastre. Le-am putea denumi intr-un limbaj actualizat continuturi ale inconstientului colectiv: simboluri arhetipale. Uzitarea unei astfel de formulari vis-a-vis de filosofia antica nu trebuie sa para deplasata, pentru ca dincolo de cuvinte, sensurile raman aceleasi - iar un limbaj mai clar ne ajuta sa intelegem jocul. Cand Aristotel amintea ca si iubitorul de mituri este tot un fel de iubitor de intelepciune, legatura pe care o putem  vedea astazi mai clar decat altadata este ca cele doua cunoasteri se rezuma pana la urma la cunoasterea sinelui uman. Premisa de la care pornim si pe care speram sa o argumentam, in cele ce urmeaza, cat mai satisfacator, este dar aceea ca aplecarea neexplicita asupra inconstientului uman este firul calauzitor din filosofia antica greaca (dar nu numai).

Sinele a fost in centrul dezbaterii filosofice inca de la inceput, si putem afirma acest lucru chiar daca nu cunoastem in amanunt doctrinele milesienilor. Aplecarea primilor filosofi asupra naturii, asupra lumii exterioare este o dovada a luarii in considerare a realitatii sinelui. Cercetari ce au vizat sondarea psihicului uman in datele sale fundamentale ne-au aratat ca fizica moderna (conceputa curent ca abstract-obiectiva) nu se poate rupe de reprezentarile subiective (C.G.Jung, W.Pauli). Intorcandu-ne cu aceste rezultate asupra milesienilor "fizicalisti" vedem ca fiindul luat de ei ca real, ca natura este o proiectie a fiindului interior asupra lumii. Conceptul de physis este o antropomorfizare crezuta obiectiva.

Dar undeva s-ar produce o schisma. O data cu sofistii, spun comentatorii clasici, avem de-a face cu  altceva: si ei idenumesc aceasta drept trecerea de la "cosmologism" la "antropocentrism". Este sesizata, desigur, o nuanta importanta: o data cu sofistii si cu axarea filosofiei direct "pe om" avem de a face cu o apropiere de ceeea ce astazi am numi constientizare: se vorbeste mai inteligibil (acest moment ar putea fi comparat cu revolutia thalesiana: se depaseste tot mai mult simbolicul - instrumentul inconstientului). Dar acesta nu este un motiv sa credem ca avem de-a face cu ceva fundamental nou si ca acest lucru "nou" ar fi putut aparea fara o pregatire prealabila a terenului. Etapele ce trebuie parcurse inspre constientizare presupun un indelungat efort: terapia psihanalitica ne este dovada.

Pentru coerenta expunerii ne vom folosi de doua nume care ar sta, intr-o delimitare clasica, de o parte si de alta a demarcatiei: Parmenides din Eleea si Gorgias din Leontinoi.

Primul indiciu pe care ni-l da Parmenides cum ca ceva se intampla este putinul interes pe care-l arata naturii inconjuratoare si enormul interes pentru ratiune, identificand existenta cu gandirea. Aceasta extrema introvertire nu este nici pe departe, asa cum afirma Nietzsche, cel mai ne-grec moment: el se inscrie, din contra, in curba normala a constientizarii, in incercarea - nu stim inca din ce cauze iscata - de a elimina proiectiile si de a se gasi "dedesubturile". Aplecarea asupra sinelui, asupra fiindului ce se savarseste acolo este marcat de eleat printr-o negare a existentei datelor sensibile. Este un experiment, iar criza pe care o provoaca prin celebrele paradoxuri eleate marcheaza un moment si da un imbold elucidarii. (Urmarirea obsesiva a unului in filosofia greaca isi gaseste deplina expresie in adevarul bine rotunjit al lui Parmenides, care, astfel in-cercuit ne apare ca semn al mandalei, al miezului fiindului: sinele.)

Ceea ce este - este, ceeea ce nu este - nu este ! Teribila exclamatie parmenidiana o traducem in termeni actuali prin ce este in constient - este accesibil noua, ceea ce nu este in constient - nu este accesibil.Desi la nivelul teoriei jungiene "ceea ce este" ar fi mai degraba "ceea ce ramane imuabil" - si anume inconstientul colectiv - dam aceasta traducere pentru ca primul pas spre descoperirea fiindului ascuns este intelegerea actului de constienta.

Gorgias (care in interpretarea clasica ar combate eleatismul) prin al sau "nimic nu este" adanceste: daca ceea ce nu este constient n-ar fi deloc, atunci nimic (constienta) n-ar putea fi, proclamand suveranitatea inconstientului: nimic (din fiindul sinelui colectiv) nu este (constient) - si jaloneaza acest moment asemeni lui Parmenides, provocand un aparent paradox logic; adauga mai apoi o clarificare, importanta pentru intelegerea progresului din vremea sa in raport cu ermetismul irevocabil al eleatului : daca ar fi un fiind, acela nu ar putea fi cunoscut. Tradus: "Daca ar fi un fiind (sinele), acela nu ar putea fi cunoscut (ar fi inconstient)". Sa remarcam ezitarea. Ea lezeaza si cea de a treia afirmatie gorgiana - tinand de precaritatea si nesistematizarea mijloacelor introspective: daca ar fi ceva gandit, nu ar putea fi comunicat (in traducere: "daca ar fi o activitate psihica inconstienta, aceasta nu s-ar putea exprima intr-un limbaj nemijlocit inteligibil constientei").

Semnificativa  ni se pare a fi intamplarea  ca argumentatiile teoriilor filosofice - inclusiv gorgiene - nu s-au pastrat decat intr-o forma aproximativa: a contat mesajul - receptat ca nehazardat - si nu drumul intortocheat pe care a fost atins.

Scoala sofista este intr-adevar unul din rarele momente de ruptura: dar nu in sensul asteptat de clasici: nu este vorba de o "antropomorfizare" ci, dimpotriva; daca filosofia greaca de pana atunci cautase cu atata infocare unul, Parmenides ajungand - fie si doar experimental - sa nege pluralitatea, scoala sofista, prin profesarea relativismului conjunctural, reuseste sa depaseasca antropomorfismul, intelegand uluitor de exact sensul subiectivitatii: ei accepta ca realitatea poate fi si contradictorie, si in afara cercului umanizarii. Omul ca masura a tuturor lucrurilor de care vorbeste un Protagoras este masura celor ce sunt si nu sunt omenesti - doar.

Creionand fugitiv o incercare istorica - intre altele - de abordare a lumii arhetipale, acreditam ideea ca nefiindul este poate un exercitiu mental in vederea descoperirii si acomodarii avant la lettre cu sinele necunoscut, cu inconstientul.

 

Cristian Vasilescu

1996