Etică politică în globalizarea afacerilor. Cadre generale

 

 

Consideraţii introductive

 

Lumea afacerilor este o lume a profitului. Prin definiţie, activităţile avute în vedere în această lucrare sunt cele care aduc avantaje pecuniare celor care le derulează. Orice tip de activitate care nu produce câştiguri - dar nici pierderi - consider că nu se încadrează propriu-zis în sfera afacerilor, ieşind aşadar din scopul discuţii despre etica afacerilor.[1] Prin urmare, voi presupune că obţinerea de profit este o condiţie sine qua non şi incontestabilă a derulării unei afaceri. Această clarificare lingvistică preliminară mi se pare extrem de importantă pentru înţelegerea corectă a dezbaterilor care se poartă în literatura de specialitate şi pe care voi încerca să le rezum în prima parte a lucrării. De multe ori, argumentele care sunt aduse par a pune în discuţie faptul că o afacere are ca scop rentabilitatea, dând falsa impresie că primordiale pentru o afacere sunt o serie de scopuri non-pecuniare (spre exemplu, că scopul final al unei activităţi comerciale este sporirea coeziunii sociale).[2] Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci dezbaterea şi-ar pierde substanţa şi miza, întrucât discuţia despre etica afacerilor ar fi un simplu sub-domeniu al temei mai largi privitoare la mijloacele acceptabile pentru atingerea unor scopuri morale. Ori miezul discuţiei eticii afacerilor se referă la justificarea derulării unei activităţi care aduce profit, a felului în care se obţine profitul, a modului în care se foloseşte şi se distribuie el, a datoriilor pe care le au cei care desfăşoară activităţi comerciale, tocmai în situaţia în care înţelegem afacerile drept scopuri autentice, iar nu doar mijloace. Aşadar, lucrarea de faţă are ca premisă explicită faptul că afacerile au în mod necesar drept scop în sine obţinerea de avantaje materiale, fără însă ca acest lucru să excludă posibilitatea existenţei şi altor scopuri. Această perspectivă asumată a condus în primul rând la operarea unei selecţii extrem de clară a surselor bibliografice luate în considerare. În al doilea rând, a contribuit decisiv la formularea unui probleme extrem de precisă a cercetării.

 

Scopul lucrării

 

Lucrarea de faţă analizează justificările şi constrângerile etice ale afacerilor pornind de la premisa că raţiunea de a fi a afacerilor este oferită de ideea de profit. În contextul actual, se remarcă faptul că fenomenul de globalizare adaugă cazuri şi probleme noi eticii afacerilor. Scopul cercetării mele este analiza impactului asupra eticii afacerilor pe care îl au două aspecte ale globalizării, anume globalizarea economică şi globalizarea normativă.

 

Despre metodologie

 

Metoda principală de cercetare folosită pentru elaborarea lucrării de faţă a fost analiza bibliografică. În abordarea problemei centrale a lucrării, anume aceea a eticii afacerilor din perspectiva globalizării, s-au avut în vedere atât literatura axată în mod explicit pe acest subiect, cât şi analiza şi sinteza acelor abordări teoretice apreciate de autor ca fiind înrudite cercetării. Mai precis, restul surselor bibliografice luate în considerare au avut ca teme centrale pe de o parte etica afacerilor, iar pe de altă parte procesul de globalizare. Fundalul teoretic general pe care se bazează întregul studiu este cel al filosofiei moral-politice, cu accent asupra eticii politice şi a eticii aplicate.

 

Etica afacerilor

 

Despre perspectiva pozitivismului economic asupra eticii afacerilor

 

Ştiinţa economică a dezvoltat în ultimul secol un instrument teoretic special dedicat analizei comportamentului economic al indivizilor, anume teoria alegerii raţionale. Date fiind tehnicitatea şi fineţea metodei alegerii raţionale, cât şi succesul şi recunoaşterea de care se bucură această abordare teoretică, consider că inclusiv discuţia despre etica afacerilor trebuie să ţină cont de procedeele utilizate şi de rezultatele la care a ajuns teoria alegerii raţionale în înţelegerea conduitei indivizilor implicaţi în afaceri. Voi începe prin urmare prin prezentarea elementelor fundamentale pe care le furnizează perspectiva teoriei alegerii raţionale asupra domeniului economic.

Teoria alegerii raţionale operează cu un sens tehnic al conceptului de “raţionalitate”. Raţional semnifică acel tip de comportament care este motivat şi coordonat numai de atingerea unui scop deja propus.[3] Alegerea scopurilor nu intră în scopul analizei teoriei alegerii raţionale, însă numai anumite tipuri de scopuri sunt luate în discuţie: anume scopurile egoiste.[4] Presupoziţia fundamentală a teoriei alegerii raţionale este că toate scopurile umane se pot reduce la sau interpreta în termeni de scopuri egoiste.[5] În consecinţă, comportamentul raţional este cel care urmăreşte în mod adecvat (adică în urma calculelor cost/beneficiu) şi continuu atingerea scopurilor egoiste.

Din acest punct de vedere, comportamentul omului de afaceri[6] este justificat numai atunci când scopul principal urmărit este câştigul pecuniar, iar activitatea economică este raţională întrucât aduce profit personal individului implicat în afaceri. Ar fi iraţională implicarea într-o activitate care, prin definiţie, are ca scop obţinerea de bani, dacă scopul individului nu ar fi tocmai obţinerea acestora.[7] Din această cauză, în termeni economici ar fi contradictorie intenţia (sinceră şi nestrategică) a unui om de afaceri de a considera interesele economice ale angajaţilor, partenerilor, clienţilor, comunităţii sau statului în care îşi desfăşoară activitatea ca fiind egale cu sau chiar mai importante decât ale sale.[8] Dar ideea că un om de afaceri trebuie să aibă ca scop profitul nu este o recomandare de natură etică, ci una care provine fie din consistenţii ce ţin de consistenţa logică (i.e., acţiunile unui individ raţional trebuie să nu se contrazică între ele) fie din analiza cost/beneficiu (i.e., o afacere neorientată către profit ori dispare în cele din urmă, ori încetează să mai fie o afacere propriu-zisă). În continuare, voi desemna această poziţie drept perspectiva pozitivismului economic asupra eticii afacerilor.

Într-o lucrare care a stârnit dezbateri aprinse, Milton Friedman susţine că urmărirea cu obstinaţie a profitului este şi o datorie morală (cu minima condiţie ca profitul să fie realizat pe căi legale).[9] Este o datorie morală atât pentru oamenii de afaceri, cât şi pentru manageri, şi aceasta din trei motive. Friedman afirmă că nesocotirea obţinerii de profit drept scop principal al activităţii economice 1) încalcă drepturile indivizilor, este 2) inechitabilă şi 3) nedemocratică.

În momentul în care un om de afaceri sau un manager decide că obţinerea de profit nu este scopul principal al firmei sale, subordonându-l altor interese (indiferent de valoarea etică sau dezirabilitatea acestor interese), acest lucru va avea în cele din urmă ca efect scăderea rentabilităţii firmei în cauză. Scăderea rentabilităţii firmei implică fie scăderea veniturilor patronilor, ceea ce echivalează cu cheltuirea banilor lor; fie scăderea salariilor, ceea ce echivalează cu cheltuirea banilor angajaţilor; fie scumpirea produselor, ceea ce echivalează cu cheltuirea banilor clienţilor.[10] În consecinţă, desconsiderarea profitabilităţii economice se traduce în privarea unor categorii de persoane de drepturile lor financiare. Fenomenul, spune Friedman, este identic cu impunerea unei taxe ilegale asupra cuiva.[11] În ultimă instanţă, acest lucru înseamnă furtul sumei respective de la beneficiarii de drept.[12] Evitarea acestei situaţii imorale presupune focalizarea strictă asupra profitabilităţii economice din partea oamenilor de afaceri sau managerilor.

Pe de altă parte, chiar dacă renunţarea la o parte din profit ar fi justificată sau agreată de către toate părţile afectare, iar scopul pentru care s-a făcut această renunţare este unul etic sau dezirabil, pentru Friedman această atitudine ar fi profund inechitabilă. În primul rând, firmele nu au viziunea de ansamblu necesară pentru a opera schimbări benefice pentru societate, fiindu-le tehnic imposibil să determine care este categoria defavorizată care are cea mai mare nevoie de ajutor. Datorită scăderii eficienţei economice a firmei, taxele care vor fi vărsate statului se vor diminua, apărând astfel riscul ca adevăraţii defavorizaţi să primească, ca urmare a acţiunilor de „binefacere” ale firmei, mai puţin. În al doilea rând, dacă o firmă are în vedere alte scopuri decât simpla profitabilitate economică, un efect posibil este ca prin scăderea rentabilităţii ei firma să dea naştere unor categorii noi de nedreptăţiţi (proprii angajaţi sau patroni). Cealaltă posibilă consecinţă este simpla transferare a unor probleme de la un grup social la altul (e.g., dacă o firmă urmăreşte în mod independent scopul moral şi dezirabil scăderea preţurilor la produsele sale sau evitarea scumpirii lor pentru a combate fenomenul inflaţiei, această iniţiativă riscă să nu facă altceva decât să transfere fenomenul inflaţionist în altă parte, prin lăsarea la dispoziţia consumatorilor o sumă mai mare de bani decât s-ar fi aşteptat). Prin urmare, urmărirea strictă a profitabilităţii economice este expresia exigenţei etice de îi trata pe indivizi în mod echitabil.[13]

Din punct de vedere principial, utilizarea resurselor unei firme în interes public (cum ar fi oferirea unor burse pentru studenţi, sau implicarea într-o campanie privată pentru protecţia mediului) înseamnă că firma îşi arogă funcţii care sunt rezervate statului. Prin utilizarea conform unei liste de priorităţi decisă în mod privat a unor fonduri care altminteri ar fi devenit fonduri publice se produce scăderea fondurilor pe care le au la dispoziţie instituţiile publice. În momentul în care lista de priorităţi privată este diferită de lista de priorităţi publică, mecanismul decizional care duce la cheltuirea respectivelor resurse nu mai este sub controlul procesului politic şi nu mai respectă standardele democratice de luare a deciziilor.[14] În cazul oamenilor de afaceri şi a managerilor, respectul pentru democraţie se traduce prin urmărirea strictă a sporirii profitului firmelor lor, întrucât acest lucru duce la sporirea sumelor pe care le au la dispoziţie instituţiile publice pentru a furniza serviciile solicitate în mod democratic de cetăţeni.[15]

Teza susţinută de pozitivismul economic, anume că urmărirea în mod exclusiv şi pur egoist a randamentului pecuniar de către oamenii de afaceri şi manageri este atât un imperativ raţional cât şi unul moral, a fost larg contestată. În acest context teoretic, punctul de vedere susţinut de Amartya Sen este unul extrem de important, întrucât pune la îndoială pozitivismul economic, care are la bază înţelegerea strictă a raţionalităţii economice drept urmărirea adecvată, în termeni de cost/beneficiu, a intereselor egoiste.[16]

 Sen înţelege că pentru teoreticienii alegerii raţionale în general şi pentru economişti în special, succesul predictiv al sistemelor cu care operează este decisiv,[17] ceea ce presupune ca instrumentele teoretice pe care le utilizează să descrie cât mai bine realitatea. Pe scurt, conceptul de raţionalitate utilizat ar trebui să descrie aşadar oamenii reali, nu ideali.[18] Ori a identifica comportamentul real cu cel raţional pe de o parte, şi a defini natura raţionalităţii în termeni prea restrictivi, pe de altă parte, sunt exagerări nejustificate nici din punct de vedere teoretic, nici experimental.[19]

În primul rând, un comportament raţional nu este întotdeauna unul care poate indica precis motivul alegerii unei acţiuni în termeni de cost/beneficiu. Sen oferă alegoria măgarului lui Buridan, despre care se spune că ar fi murit de foame datorită faptului că nu s-a putut decide din care din cele două grămezi de iarbă aflate în faţa sa să mănânce. Întrucât nu avea nici un motiv suficient pentru a prefera una din grămezi celeilalte, o decizie raţională în favoarea uneia sau alteia dintre grămezi nu putea fi luată. Comportamentul măgarului lui Buridan este unul raţional din punctul de vedere al teoriei alegerii raţionale. Eşecul raţionalităţii economice în acest caz şi în cazuri similare indică faptul că un comportament rezonabil este numai parţial justificabil în termeni de cost/beneficiu. Cu alte cuvinte, comportamentul raţional real nu se identifică cu cel teoretizat de către economişti.[20]

În al doilea rând, afirmaţia că maximizarea interesului egoist este în mod necesar o componentă a comportamentului raţional este mult prea restrictivă, şi se dovedeşte, în cele din urmă, absurdă.[21] Sen subliniază că punctul de plecare al teoreticienilor alegerii raţionale este observaţia corectă că nu este iraţional să urmăreşti maximizarea interesului egoist. Dar această afirmaţie nu face altceva decât să evoce faptul că maximizarea interesului egoist poate fi considerată de cele mai multe ori drept una dintre atitudinile raţionale. Între aserţiunea că “unele acte raţionale sunt de tipul maximizării interesului egoist” şi afirmarea identităţii dintre raţionalitate şi egoism lipsesc o serie de inferenţe pe care economiştii nu le indică şi nici nu ar putea să o facă.[22]

În fine, succesul predictiv ştiinţei economice care se bazează pe aceste asumpţii ale teoriei alegerii raţionale este invalidat de datele empirice.[23] Cazul economiei japoneze, care are la bază şi comportamente dezinteresate, indică faptul că succesul unei economii libere nu constituie o dovadă a faptului că oamenii de afaceri adoptă structura motivaţională şi de comportament afirmate de pozitivismului economic.[24] Dimpotrivă, existenţa unor astfel de cazuri semnalează faptul că pozitivismul economic trebuie amendat.

Punctul de vedere apărat de Sen este că universul motivaţional şi comportamental corespunzător unor indivizi raţionali, actori ai unei economii funcţionale, este mult mai bogat decât cel teoretizat de pozitivismul economic. Teza sa este că aspectele non-egoiste din structura motivaţională a unui individ raţional trebuie reconsiderate din trei motive principale. Primul argument este că aspectele etice ale mecanismului motivaţional al unui actor economic au fost excluse în mod nejustificat de către pozitivismul economic. Al doilea argument este că oamenii reali iau în calcul şi scopuri de natură etică, nu numai de natură economică. Cel de al treilea argument semnalează că luarea în considerare a scopurilor de natură etică, în combinaţie cu cele egoiste, creionează o teorie economică al cărei succes predictiv este mult îmbunătăţit, extinzând aria de aplicabilitate a teoriei prin explicarea unor cazuri care mai înainte se sustrăgeau înţelegerii economice. În concluzie, analiza etică a afacerilor este importantă nu numai din punct de vedere filosofic şi politic, ci şi din punct de vedere economic.[25]

 

Umanismul economic şi conceptul responsabilităţii corporatiste

 

Punerea în discuţie a îndreptăţirii şi succesului pozitivismului economic deschide calea înglobării eticii în analiza economică. Părerile privind relaţia dintre etică şi profitabilitate se pot împărţi în două mari tabere. În prima tabără sunt cei care consideră că etica se subordonează profitabilităţii economice, în sensul că scopurile etice pot fi urmărite de către oamenii de afaceri sau de manageri în două situaţii, şi anume: fie atunci când scopurile etice nu aduc o atingere semnificativă profitabilităţii economice;[26] fie atunci când scopurile etice sunt un bun instrument pentru consolidarea profitabilităţii economice.[27] Pozitivismul economic nu ar avea o dificultate majoră în a accepta ideea subordonării eticii în faţa rentabilităţii, şi din acest motiv consider că detalierea acestei poziţii (care nu este decât un pozitivism economic reformulat) este neinteresantă din punct de vedere teoretic. În cea de a doua tabără sunt cei care consideră că scopurile etice trebuie urmărite chiar în dauna profitabilităţii economice. În cele ce urmează mă voi concentra exclusiv asupra acestei ultime perspective, la care mă voi referi în continuare prin termenul de umanism economic.

Din punctul de vedere al umanismului economic, eroarea majoră a pozitivismului economic este aceea că nu ia în calcul decât interesele proprietarilor unei afaceri. Acest lucru este echivalent cu tratarea tuturor celorlalte părţi interesate,[28] cum ar fi angajaţi, clienţi, parteneri de afaceri, sau membrii comunităţii în care firma îşi desfăşoară activitatea, drept simple mijloace pentru atingerea scopurilor patronilor.[29] Umanismul economic propune acordarea unei importanţe egale tuturor părţilor interesate, adică a tuturor celor ale căror interese se leagă sau sunt afectate de către existenţa sau modul de operare al unei firme. În contextul eticii afacerilor, conceptul de parte interesată are un sens restrâns şi unul larg; parte interesată în sens restrâns îi desemnează pe cei care sunt vitali (şi au în acelaşi timp un interes major) pentru existenţa şi succesul unei firme; în sens larg, termenul îi desemnează pe toţi cei care sunt afectaţi într-un fel sau altul de către activitatea unei firme.[30] În ambele sensuri ale termenului, proprietarii afacerii nu sunt altceva decât o sub-clasă a părţilor interesate în firma respectivă, motiv pentru care interesele şi drepturile lor nu mai sunt considerate în mod automat drept singurele sau cele mai importante care trebuie promovate de respectiva afacere.

Pentru înţelegerea corectă a discuţiei care urmează, se cuvine făcută o precizare importantă. În general, tipul de afacere care este analizat din punct de vedere etic este acela al marii corporaţii, al cărei patronat este constituit din deţinători de acţiuni neimplicaţi în mod efectiv în conducerea companiei. Multe dintre problemele care apar în cazul corporaţiilor le sunt specifice, neregăsindu-se în cazul firmelor mai mici, iar discuţia de natură etică, purtată mai ales în jurul acestor dificultăţi corporatiste, ar putea fi expediată ca irelevantă şi inaplicabilă pentru majoritatea  firmelor mici şi medii dintr-o economie. Socotesc că această poziţie este numai parţial îndreptăţită, anume numai în măsura în care semnalează asupra necesităţii elaborării unei analize etice axate pe problemele specifice firmelor mici şi medii, şi neîndreptăţită în măsura în care observaţia anterioară se doreşte un motiv pentru respingerea unei etici a afacerilor.[31] Sunt de părere că majoritatea argumentelor care urmează sunt aplicabile oricărui tip de afacere, datorită faptului că ele se referă în cele din urmă la scopul unei afaceri şi la mijloacele moralmente permise în optimizarea rentabilităţii economice, indiferent de mărimea sau organizarea unei firme.

Aşa cum am arătat, dacă pentru pozitivistul economic nu se pune problema între a alege care interese trebuie să fie promovate de către managerul unei firme, pentru umanistul economic apare o problemă de ponderare între interesele patronilor şi interesele celorlalte părţi interesate. Goodpaster denumeşte această problemă drept paradoxul părţilor interesate, întrucât managerul este pus în faţa unei alegeri de ordin moral.[32] Pe de o parte, managerul are o datorie fiduciară asumată prin contract faţă de patroni de a maximiza profitul firmei. Pe de altă parte, acesta este influenţat şi constrâns de normele etice corespunzătoare unui individ uman, indiferent de poziţia pe care o ocupă.

Freeman abordează acest paradox susţinând că datoria fiduciară a managerilor către acţionari nu prevalează în faţa datoriilor pe care conducerea o are faţă de celelalte părţi interesate (în înţelesul restrâns al termenului), întrucât datoriile faţă de celelalte părţi interesate sunt tot de ordin fiduciar.[33] În mod concret, în momentul în care o firmă decide să investească într-o anumită comunitate, să încheie contracte cu partenerii de afaceri, sau să angajeze salariaţi, ea face promisiuni pe care părţile interesate le iau în serios şi pe baza cărora aceia îşi modifică aşteptările şi planurile de viaţă. Spre exemplu, unii angajaţi se specializează în domenii pentru care nu există o piaţă elastică, iar această decizie este luată în baza înţelegerii mutuale dintre ei şi firma care îi încurajează să urmeze această cale. În acest caz, conducerea firmei respective ar trebui să ia în calcul interesele acestora din aceleaşi motive pentru care ia în calcul interesele acţionarilor. Datoria conducerii faţă acţionari este de ordin fiduciar întrucât ei administrează proprietatea acestora; datoria conducerii faţă de celelalte părţi interesate este tot de ordin fiduciar întrucât administrează şi în acest caz resurse care reprezintă o formă de posesiune (sau cel puţin sunt considerate astfel de persoanele care au investit financiar – şi nu numai - în anumite specializări).[34]

Totuşi, soluţia lui Freeman poate părea exagerată, întrucât datoriile managementului către acţionari sunt rezultatul unei obligaţii contractuale explicite. Directorii sunt angajaţi ai patronilor, şi în momentul în care nu mai reprezintă interesele economice ale celor din urmă ei trădează încrederea care le-a fost acordată, ceea ce este imoral.[35] În consecinţă, Goodpaster consideră că rezolvarea paradoxului părţilor interesate nu necesită o ipoteză atât de tare (şi totuşi uşor de respins) ca cea înaintată de Freeman. Soluţia lui Goodpaster este una mult mai simplă, şi porneşte de la premisa că în viaţa particulară toţi respectăm un anumit cod etic, indiferent că suntem oameni de afaceri sau manageri. În consecinţă, în exercitarea obligaţilor fiduciare asumate în faţa acţionarilor managerii nu au dreptul moral de a încălca acele considerente morale pe care le-ar respecta în viaţa particulară.[36] În plus, moralmente nici patronii nu pot angaja pe cineva pentru a săvârşi acte pe care nici ei nu ar fi îndrituiţi, tot din punct de vedere etic, să le făptuiască.[37] Pe scurt, judecăţile de natură morală aplicate afacerilor nu pot depăşi ca scop pe cele aplicate indivizilor umani, dar nici nu pot fi mai puţin substanţiale. Aceasta înseamnă că lumea afacerilor trebuie să fie supusă rigorilor etice, aşa cum sunt şi acţiunile fiecăruia dintre noi, chiar în dauna profitabilităţii economice. Pe de altă parte, nu se pot impune criterii nerezonabile lumii afacerilor, criterii pe care nici un individ uman nu ar fi responsabil să le urmărească.[38]

Umanismul economic radical consideră însă că această soluţie la paradoxul părţilor interesate într-o afacere este inadecvată, întrucât se sprijină pe asumpţia neverificată că acţionarii sunt proprietarii corporaţiei.[39] Boatright susţine că este un mit că acţionarii ar fi proprietarii unei corporaţii; mai mult, chiar în ipoteza în care acţionarii ar fi proprietarii corporaţiilor, acesta nu este un temei suficient pentru a stabili că manageriatul corporaţiilor are o datorie fiduciară în sensul sporirii profitabilităţii firmei pentru beneficiul acţionarilor. El consideră că ar fi perfect coerent să recunoşti dreptul de proprietate al acţionarilor, dar să susţii în acelaşi timp că interesul altor părţi interesate în companie este cel care trebuie să primeze în derularea activităţilor economice.[40]

După Boatright, termenul de „proprietar” trebuie aplicat cu grijă, întrucât acesta trebuie delimitat cu grijă de acela de „investitor”.[41] Spre deosebire de adevăratul proprietar, investitorul nu deţine sub toate aspectele un bun identificabil, ci numai nişte drepturi (limitate) de decizie şi opţiuni. Lipsa unei îndreptăţiri complete asupra companiei din partea investitorilor ar fi un motiv pentru care interesul egoist al investitorilor nu ar trebui să fie principalul scop urmărit de către management. Dar acesta nu este argumentul forte adus de Boatright, el consimţind că distincţia dintre proprietar şi investitor ar putea să nu fie uşor acceptată sau inteligibilă. Inima demonstraţiei constă în acceptarea calităţii de proprietar investitorilor, dar sublinierea faptului că de aici nu se poate deduce preeminenţa drepturilor investitorilor asupra drepturilor celorlalte părţi interesate.

Boatright analizează critic argumentele care au fost aduse pentru susţinerea ideii că investitorii au drepturi speciale în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor şi profitabilităţii unei companii. Argumentele pro investitori semnalează faptul că aceştia sunt singurii care îşi asumă un risc în firmă, spre deosebire de toate celelalte părţi interesate. Spre exemplu, creditorii, partenerii de afaceri, etc., sunt protejaţi prin contracte care îi asigură că îşi vor recupera banii indiferent de succesul sau insuccesul firmei. La fel, atât creditorii sau partenerii de afaceri, cât şi angajaţii sau clienţii firmei, au oportunitatea de a renegocia termenii contractelor încheiate cu firma, în funcţie de interese sau de conjunctură. Spre deosebire, investitorii sunt captivi ai investiţiei făcute, iar protejarea drepturilor lor şi răsplătirea asumării riscului nu ar putea fi realizate altfel decât prin urmărirea continuă a creşterii profitabilităţii firmei.[42] Boatright oferă un răspuns articulat din trei puncte. Unu la mână, dacă investitorii au dreptul de a îndepărta managerii care nu le sunt pe plac, înseamnă că este superfluu, atât din punct de vedere moral, cât şi practic, ca la acest instrument de auto-protecţie să se adauge o obligaţie fiduciară de rentabilizare maximă a afacerii din partea managerilor.[43] Doi la mână, investitorii au la îndemână un sistem de protecţie a propriilor interese extrem de eficient, care nu se regăseşte în cazul celorlalte părţi interesate într-o firmă; anume ei pot să îşi vândă acţiunile pe piaţa bursieră, cu efort şi costuri minime. În plus, cum piaţa bursieră oferă investitorilor posibilitatea constituirii unor portofolii de acţiuni extrem de diversificate, diversificare care reduce considerabil riscul investiţional, se observă că nu investitorii ci managerii, angajaţii şi celelalte părţi interesate sunt, de fapt, captivi şi dependenţi de bunul mers al unei corporaţii.[44] Trei la mână, între manageri şi investitori nu intervine nici un contract, întrucât în fapt aceştia din urmă aleg să cumpere acţiuni ale unei firme care şi-a stabilit scopurile corporatiste înainte de momentul cumpărării şi independent de investitori. Cum acordul sau dezacordul investitorilor cu privire la scopurile corporatiste se exprimă prin cumpărarea sau renunţarea la acţiunile respectivei firme, ar fi amoral să se solicite drepturi suplimentare, de tipul obligaţiilor fiduciare între manageri şi acţionari.[45]

Concluzia lui Boatright este că managerii nu au o datorie fiduciară faţă de proprietarii afacerii pe care o conduc. Dimpotrivă, datoriile morale ale managerilor sunt în primul rând cele cu privire la protejarea intereselor celorlalte părţi interesate, interese care pot intra în conflict cu interesele acţionariatului.[46] Aici mă văd nevoit să precizez că punctul de vedere apărat de Boatright nu implică ideea că afacerile nu au ca scop urmărirea câştigului financiar, ci numai a modului în care acest câştig trebuie să fie distribuit între diferitele părţi implicate în activitatea economică.

Oarecum în aceeaşi manieră, pentru Goldman, din faptul că investitorii sunt proprietarii unei companii, nu rezultă imediat că aceştia sunt îndreptăţiţi să solicite maximizarea profiturilor lor. Tot ceea ce se poate infera este că investitorii au căderea morală să solicite numai un minimum de profit, care să le răsplătească riscul investiţional şi să le ofere motive raţionale de tip cost/beneficiu pentru a alege să investească. După Goldman, nivelul de profit pe care proprietarii îl pot solicita din punct de vedere etic este unul care să depăşească uşor rata dobânzii pe care ar fi putut-o obţine altminteri. Plătirea unor dividende mult superioare acestei marje nu mai reprezintă o datorie fiduciară a managerilor faţă de investitori.[47] Posibilului contra-argument că un număr (de obicei restrâns) de manageri nu are dreptul să-şi impună opiniile morale asupra unui număr mare de acţionari (sau asupra altor beneficiari ai randamentului sporit al firmei, cum ar fi clienţii care se bucură de scăderea preţurilor produselor), Goldman îi răspunde prin aceea că indiferent de numărul celor care beneficiază de pe urma creşterii randamentului societăţii, aceştia nu au dreptul la maximizarea câştigului pe seama violării drepturilor chiar unui număr mic de indivizi (e.g., angajaţi concediaţi, sau studenţi fără posibilităţi materiale care sunt sprijiniţi de companie prin burse).[48] Paradoxul părţilor interesate se tranşează prin îndeplinirea prioritară a acestei obligaţii, urmând ca apoi să se considere prioritare interesele celorlalte părţi interesate.

Un alt tip de argument adus pentru ceea ce am denumit umanism economic se dezvoltă din analiza premiselor necesare pentru existenţa activităţilor economice. Alături de premisele materiale, financiare, legislative, etc., McMahon consideră că este nevoie de un anumit grad de coeziune socială, de cooperare şi moralitate.[49] Din moment ce aceste condiţii sunt utilizate de către firme pentru atingerea scopurilor lor pecuniare, ele au nu numai interesul dar şi o datorie morală de a contribui la conservarea acestor condiţii. Mai mult, din moment ce pre-existenţa unui climat moral este indispensabilă pentru apariţia sau desfăşurarea eficientă a afacerilor, datoria morală a oamenilor de afaceri şi a managerilor privind protejarea acestui climat trebuie să aibă prioritate în faţa intereselor pur financiare. Potrivit lui McMahon paradoxul părţilor interesate se rezolvă în aceeaşi manieră a umanismului economic, anume subordonând, atunci când este necesar, randamentul economic scopului principal al unei activităţi comerciale, care este sporirea coeziunii şi moralităţii sociale.[50]

 

Statutul moral al profitului comercial

 

Afacerile nu au fost dintotdeauna considerate drept ocupaţii respectabile. Spre exemplu, pentru Aristotel comerţul se împărţea în comerţ dus în vederea menţinerii unei gospodării şi cel dus în vederea exclusivă a profitului. Dacă cel dintâi tip de comerţ era considerat esenţial pentru existenţa unei societăţi cât de cât complexe, cel de al doilea tip de comerţ era considerat unul parazitar.[51]

Cu toate acestea, în Grecia antică nu se poate vorbi de o marginalizare unanimă a activităţilor orientate strict către profit. Despre primul filosof grec, Thales din Milet, Aristotel a păstrat o relatare referitoare la modul în care şi-a câştigat respectul concitadinilor. “Cum oamenii îl criticau pe Thales, reproşându-i sărăcia şi spunându-i că filosofia este o îndepetnicire nefolositoare, Thales şi-a dat seama, pe baza calculelor sale astrologice, că se va produce o recoltă abundentă de măsline, şi chiar în timpul iernii, dispunând de o sumă de bani, a închiriat toate presele de ulei existente în Milet cât şi în Chios, fără ca nimeni să-l concureze. Când a sosit momentul recoltei şi când toată lumea căuta de zor prese, Thales le-a închiriat pe cele arvunite de el în condiţiile pe care le dorea”, câştigând o sumă importantă de bani.[52]

Totuşi, activităţile economice au fost multă vreme considerate, mai ales sub influenţă creştină, dacă nu întru totul parazitare, cel puţin neonorabile.[53] Nu toate practicile comerciale au fost în mod egal sancţionate de morala vremurilor, ci în special activităţile văzute ca ‘neproductive’. În general, activităţile de cămătărie au fost privite dezaprobator până chiar în secolul XX, când evreii au avut de suferit, în parte, şi datorită oprobriului public care se manifesta faţă de activităţile lor de oferire de împrumuturi cu dobândă – practici care sunt astăzi perfect onorabile şi care stau la baza activităţii economice contemporane.[54]

Pentru gândirea contemporană, afacerile şi-au câştigat respectabilitatea, iar orientarea către profit este recunoscută ca o motivaţie pertinentă din punct de vedere moral. Totuşi, afacerile sunt încă de multe ori taxate din start drept imorale întrucât se judecă nu atât ce sunt efectiv aceste activităţi, ci numai o imagine deformată şi redusă a ceea ce înseamnă o afacere. Principalele stereotipuri care sunt puse pe seama activităţilor comerciale sunt catalogate de Solomon ca fiind mitul urmăririi exclusive a profitului, mitul junglei şi mitul atomismului individualist.[55]

Mitul urmăririi exclusive a profitului este prejudecata că afacerile urmăresc profitul şi nimic altceva, indiferent de modul în care acesta este obţinut. Această prejudecată conduce la ideea că derularea unei afaceri este o activitate murdară, imorală, deseori degradantă. A susţine o astfel de opinie înseamnă a susţine în primul rând că patronii şi angajaţii lor sunt nişte fiinţe unidimensionale, care au un singur ţel şi o singură motivaţie în viaţă. Evident, acesta este un sofism, iar lucrurile nu stau deloc aşa. Patronii, investitorii, directorii de firme, angajaţii, micii comercianţi sunt persoane cu personalităţi normale, cu motivaţii, interese şi valori complexe. Pe lângă obţinerea de profit, ei sunt interesaţi şi urmăresc şi alte scopuri în viaţă, cum ar fi reuşita în viaţă, afirmarea propriei valori, o viaţă mai bună, etc. Mulţi dintre cei implicaţi în afaceri contribuie la acte caritabile, sau sunt interesaţi de părerea pe care o are opinia publică faţă de practicile lor comerciale. Pentru alţii obţinerea de profit poate fi doar un epifenomen al unei activităţi pe care o desfăşoară din pură pasiune, sau din motivaţii non-pecuniare. În al doilea rând, a susţine că scopul afacerilor sunt numai şi numai banii, înseamnă a ignora utilitatea socială pe care o au acestea. Afacerile sunt cele care furnizează cele mai multe dintre bunurile şi serviciile de care se bucură întreaga societate. Fără aceste activităţi comerciale multe dintre nevoi ar rămâne în mare parte nesatisfăcute. În plus, prin varietatea ofertei, practicile comerciale ne asigură mediul în care ne putem exercita nestingheriţi libertatea de a alege (de ex., serviciile de telecomunicaţii, automobilele, programele de calculator, ş.a.m.d.). În al treilea rând, de existenţa afacerilor depind veniturile majorităţii oamenilor. Afacerile oferă locuri de muncă, iar prin taxele pe care le plătesc asigură finanţarea programelor de asistenţă socială, funcţionarea instituţiilor vitale ale societăţii, şi producerea multora dintre bunurile şi serviciile indispensabile unei vieţi moderne şi confortabile (de ex., construcţia de străzi, ziarele).[56]

O altă prejudecată care dă seama de imaginea deformată a afacerilor este aceea care consideră că lumea afacerilor este o lume a junglei, în care nu există nici un fel de reguli, singurul lucru care contează fiind obţinerea profitului. În primul rând, am văzut mai înainte că profitul nu este singurul scop al afacerilor. În al doilea rând, a considera că în afaceri este permis orice, că predomină legea junglei, a lui “care pe care”, a „călcării peste cadavre” - este, din nou, o eroare. Fără îndoială, lumea afacerilor este una competitivă, în care rezistă numai cei care reuşesc să se adapteze cel mai bine pieţei. Dar trebuie subliniat, în primul rând, că această competiţie se desfăşoară după nişte reguli, unele stabilite prin lege, altele cutumiare. Afacerile nu se pot desfăşura decât într-un cadru social, şi de cele mai multe ori relaţiile de afaceri (fie cu partenerii de afaceri, fie cu clienţii sau angajaţii) se bazează pe cooperare. În plus, firmele sau comercianţii care încalcă în mod repetat şi grosier regulile împărtăşite de către societatea în care îşi desfăşoară activitatea ajung să fie eliminate de pe piaţă, fie datorită reticenţei partenerilor de a mai colabora cu ei, fie datorită oprobriului public, fie datorită intervenţiei instituţiilor îndrituite să impună respectarea legilor practicilor comerciale. În al doilea rând, nu putem presupune că toţi cei care sunt implicaţi în afaceri sunt lipsiţi de scrupule. Mulţi dintre ei doresc şi reuşesc să obţină profit având conduite ireproşabile din punct de vedere moral. Obţinerea succesului economic nu depinde de înşelătorie, practici neloiale sau de eliminarea completă a concurenţei. Existenţa competiţiei şi a nevoii obţinerii de profit nu se află în contradicţie logică cu un comportament corect şi cu respectarea standardelor etice. [57]

Prejudecata atomismului individualist induce ideea că în afaceri fiecare îşi urmăreşte numai interesul propriu, fără să-i pese de ceilalţi. Această părere vine să întărească credinţa că lumea afacerilor este una egoistă, în care profitul cu orice preţ este singura normă. În primul rând, am arătat că profitul cu orice preţ este departe de a fi legea în afaceri. În al doilea rând, presupoziţia atomismului individualist la nivel economic ignoră faptul că afacerile sunt o practică socială, care nu se poate desfăşura între indivizi complet izolaţi. Orice activitate economică implică cooperare şi un set de valori şi reguli comun împărtăşite, fie ele explicite sau implicite. Atomismul social este un model teoretic depăşit, iar dezvoltarea unei păreri negative asupra afacerilor pornind de la această presupoziţie este un sofism.[58]

 

Impactul globalizării asupra eticii afacerilor

 

Si fueris Romae, Romano vivito more[59]

 

Marea majoritate a celor care se opun unei analize etice a globalizării afacerilor susţin că aceasta nu este fezabilă întrucât la nivel global nu sunt întrunite o sumă de cerinţe esenţiale pentru a se putea vorbi de un sistem etic credibil. În contrast, la nivel local ar fi întrunite următoarele condiţii care fac posibilă o discuţie etică articulată: membrii au o identitate socio-culturală comună, există un cadru de obiective şi soartă comune, există o structură instituţională care protejează şi reprezintă comunitatea, iar membrii împărtăşesc o structură comună de drepturi şi obligaţii.[60] Held şi McGrew consideră că aceste argumente sunt simple neînţelegeri ale globalizării, întrucât s-ar putea argumenta la fel de uşor că aceste dificultăţi se regăsesc şi la nivel local. Ei apreciază că identitatea comună nu este niciodată un dat, ci este rezultatul eforturilor de construcţie politică; mai mult, în nici o comunitate nu există un consens cu privire la valorile împărtăşite. Mult mai importantă decât ‘identitatea locului naşterii’ este identitatea pe care fiecare individ intenţionează să şi-o creeze. De asemenea, identitatea fiecăruia este constituită dintr-o sumă de identificări cu diversele medii cu care individul interacţionează, inclusiv cu medii exterioare comunităţii locale. O primă concluzie a lui Held şi McGrew este că argumentul absenţei identităţii la nivel global este un sofism. De asemenea, existenţa unui cadru de obiective şi soartă comune se bazează pe aderarea superficială la anumite proceduri sociale comune, şi este perfect coerent cu acest fapt să observăm că obiectivele şi soarta unor asociaţii trans-locale sunt mai importante pentru indivizi decât cele locale. De exemplu, comunitatea medicală împărtăşeşte obiective mult mai omogene decât cele împărtăşite de membrii unui stat. Mai mult, structura instituţională care protejează şi reprezintă comunitatea este astăzi în mod decisiv influenţată de evenimentele şi economia din afara ei. Ideea că statul reprezintă cetăţenii este erodată de faptul că politica unui stat depinde astăzi de piaţa globală şi de activitatea corporaţiilor străine. Un ultim contra-argument la scepticismul în faţa analizei etice a fenomenelor globale este sublinierea faptului că măsura în care membrii unei comunităţi împărtăşesc o structură comună de drepturi şi obligaţii se datorează, din nou, unui efort de construcţie socială. Pentru Held şi McGrew, dezvoltarea unei structuri de drepturi şi obligaţii globale nu face altceva decât să continue exact aceeaşi tradiţie care a generat aceste structuri la nivel local.[61] În măsura în care aceste elemente sunt posibile, analiza etică a afacerilor în context global este şi ea plauzibilă.

Globalizarea aduce complicaţii suplimentare pentru problemele eticii afacerilor deja discutate, de exemplu prin faptul că părţile interesate într-o firmă sunt mult mai greu de localizat, având în acelaşi timp interese mult mai diverse decât cele considerate anterior. Cu toate acestea, Bowie nu consideră că etica afacerilor în context global se deosebeşte de (ceea ce am putea denumi) etica afacerilor în context local din cauza acestei situaţii noi cu privire la părţile interesate, situaţie apărută datorită globalizării.[62] Aceasta se întâmplă întrucât argumentele de natură etică rămân neschimbate, iar simpla complexitate tehnică superioară a punerii lor în practică nu le afectează în nici un fel. Bowie susţine că etica afacerilor în contextul globalizării economice are ca domeniu de interes numai acele probleme noi, care nu fuseseră abordate anterior datorită simplului fapt că nu aveau cum să apară în context local. Un astfel de caz este conduita pe care ar trebui să o adopte firmele atunci când operează în pieţe al căror climat etic (şi valoric) este diferit de cel al culturii din care provin.[63]

În funcţie de poziţia pe care o adoptă în faţa diferenţelor de ordin etic a pieţelor în care sunt prezente, Hirst şi Thompson cataloghează companiile implicate în procesul de globalizare economică drept multinaţionale, internaţionale sau transnaţionale. Companiile multinaţionale sunt extrem de sensibile la diferenţele locale sau naţionale în care operează, calibrându-şi practicile comerciale în consecinţă. În general, companiile multinaţionale produc bunuri şi servicii conform standardelor locale, pentru piaţa locală (e.g., Renault). Companiile internaţionale utilizează modelul practicii comerciale al companiei mamă, şi impun aceleaşi standarde indiferent de comunitatea în care acţionează. Ele produc bunuri şi servicii unice indiferent de piaţă, respectând aceleaşi standarde pretutindeni, iar transferul de valori şi experienţă este unidirecţional, numai dinspre piaţa de origine (e.g., McDonald’s). Companiile transnaţionale sau globale îşi dispersează activităţile în funcţie de oportunităţile oferite de pieţele în care activează, producând bunuri care nu sunt în mod necesar destinate pieţei în care sunt produse. Standardele comerciale folosite sunt o combinaţie între standardul companiei mamă şi cele locale, transferul de valori şi experienţă fiind în general multidirecţional (e.g., Nike).[64]

Problema etică care se pune este care dintre aceste tipuri de companii adoptă o poziţie corectă sau cel puţin sustenabilă. Bowie consideră că răspunsul la întrebarea “Când eşti în Roma, trebuie să te comporţi sau nu precum romanii?” trebuie să pornească de la constatarea că practicile etice diferă de la o cultură la alta. Relativismul cultural este o stare de fapt, pentru care antropologia a furnizat date empirice suficiente pentru a fi acceptat. Însă acceptarea relativismului cultural nu implică în mod automat acceptarea relativismului moral. La o examinare mai atentă se observă că principiile morale nu variază de la o cultură la alta, ci numai modul (sau practicile morale) în care acestea sunt puse în practică. După Bowie, date fiind situaţiile diferite care au creionat culturile, ar fi fost surprinzător ca practicile morale să fie identice, chiar dacă se conduc după aceleaşi consideraţii etice.[65]

Cum nu are sens să discutăm despre obligaţiile morale specifice firmelor care acţionează la nivel global (şi care se adaugă obligaţilor lor ‘tradiţionale’) decât în măsura în care există nişte diferenţe relevante din punct de vedere etic între contextul tradiţional de analiză etică şi contextul global, înseamnă că putem vorbi de obligaţii specifice afacerilor globale atunci când există diferenţe între principiile morale. Dacă diferenţele sesizate sunt numai diferenţe între practicile morale, acest lucru semnifică faptul că nu avem de a face cu obligaţii morale diferite. Explicaţia constă în faptul că principiile morale care se aplică în noile contexte rămân aceleaşi, singurul lucru modificat fiind modul lor de aplicare datorat circumstanţelor factuale diferite. Spre exemplu, obligaţia morală a unei firme de a lua în considerare interesele tuturor părţilor interesate atunci când ia decizii comerciale se traduce, în Europa, în permisiunea comercializării laptelui praf pentru copii, pe când aceeaşi obligaţie se traduce, în Nigeria, în interzicerea comercializării aceluiaşi produs. Diferenţa constă în faptul că în Europa apa este potabilă, pe când în Nigeria nu. Principiul moral şi obligaţia corespunzătoare a unei firme se conservă, deosebită fiind numai forma pe care o iau acestea datorită circumstanţelor diferite.[66]

Când principiile morale ale noilor pieţe diferă de cele ale pieţelor din care provin firmele, atunci întrebarea “Când eşti în Roma, trebuie să te comporţi sau nu precum romanii?” este consistentă şi poate duce la stabilirea unor obligaţii noi pentru afaceri. În condiţiile în care relativismul etic nu este o poziţie teoretică acceptată, faptul că seturile de principiile morale diferă se poate datora fie faptului că unul dintre seturile de principii morale nu este justificat, fie că fiecare dintre seturile de principii morale este complementar celorlalte seturi morale, dând naştere următoarelor cazuri posibile. i. În cazul în care principiile sunt diferite deşi sunt justificate moral, înseamnă că principiile morale ale noii pieţei sunt complementare celor din piaţa de provenienţă. În acest caz, firmele străine au obligaţia morală să se comporte în Roma precum romanii, nefăcând rabat nici de la obligaţiile morale pe care le aveau deja. ii. În cazul în care principiile morale ale noii pieţe nu sunt justificate, atunci firmele străine au obligaţia morală ca atunci când sunt în Roma, să nu se comporte precum romanii. iii. În cazul în care principiile pieţei gazdă sunt singurele justificate, atunci companiile străine au obligaţia morală de a face numai precum romanii, eventual nu numai în Roma ci şi în celelalte pieţe în care sunt prezente. iv. Există posibilitatea ca atât principiile morale ale pieţei din care provin cât şi cele ale găsite în spaţiul economic gazdă local să nu fie justificate, caz în care răspunsul la întrebarea “cum să te comporţi la Roma?” este evident: “nu ca romanii”.[67]

Neajunsul acestui tip de non-relativism moral în afaceri este că poate fi acuzat de imperialism etic. Pentru Werhane, a refuza imperialismul etic nu înseamnă a afirma existenţa unor sisteme etice alternative, ci a sublinia faptul că interpretările unor termeni fundamentali diferă în mod profund de la un context cultural la altul. Dacă Bowie susţinea că în timp ce principiile morale sunt fixe, numai forma practică pe care o iau acestea diferă de la o cultură la alta, Werhane principiile morale însele trebuie să fie interpretate în funcţie de diversele contexte culturale. Concret, termenii de “autonomie”, “egalitate”, sau “proprietate privată” pot fi lipsiţi de sens în anumite comunităţi, pot avea un înţeles diferit sau pot provoca probleme grave de natură morală.[68]  Cel mai clar exemplu este furnizat de către Taka, care atrage atenţia că în Japonia ideea de proprietate are cu totul alte conotaţii decât cele din cultura de sorginte europeană. Pentru mediul cultural japonez, proprietatea privată este înţeleasă în primul rând ca un mijloc de a promova interese publice, non-egoiste, şi numai în ultimul rând ca deservind interesele egoiste ale posesorilor. În cazul în care o companie se confruntă cu dificultăţi financiare, prima măsură luată de manageri este reducerea propriului salariu, urmată de reducerea dividendelor datorate acţionarilor, şi abia apoi de reducerea veniturilor angajaţilor. În situaţia în care nici aceste acţiuni nu-şi dovedesc eficienţa, se trece la vânzarea activelor firmei, iar concedierea angajaţilor este resortul ultim la care se apelează.[69] Se observă că dreptul de proprietate (în înţeles europocentrist) este încălcat de două ori de managerii japonezi, prima dată prin reducerea veniturilor cuvenite acţionarilor, iar a doua oară prin vânzarea proprietăţii acestora în folosul conservării locurilor de muncă ale angajaţilor.

Etica afacerilor în contextul globalizării se confruntă cu teme noi, care nu intră în sfera de interes al eticii afacerilor tradiţională. Se observă că dincolo de consideraţiile metodologice (cum ar fi discuţia despre relativism), sunt necesare analizele locale, adaptate particularităţilor fiecărui caz. În acelaşi timp, trebuie luate în calcul şi consideraţii ce ţin de dreptatea la nivel global. Spre exemplu, răspunsul la întrebarea “Când eşti în Roma, trebuie să te comporţi sau nu precum romanii?”, este determinat şi de implicaţiile pe care comportamentul din Roma al unei firme îl are asupra ne-romanilor. S-ar putea ca o soluţie care pare suficient justificată în termeni relativism/non-relativism, să fie caducă din perspectivă globală. Este ceea ce îmi propun să punctez în secţiunea care urmează.

 

Responsabilitatea corporatistă în economia globalizată

 

În urma unei ample sinteze bibliografice, Coutinho şi Bertrand atrag atenţia asupra importanţei covârşitoare pe care o au deciziile companiilor globale, atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere moral. La nivelul anului 2000, 51% din bugetul investiţional global era administrat de companii globale, şi numai 49% de companii locale (private sau de stat). De asemenea, un sfert din activitatea economică totală era generată de primele 200 de mari companii globale. În acest context, orice controversă cu privire la protecţia mediului, inegalitatea socială, discriminare, etc., nu mai poate fi purtată făcând abstracţie de etica afacerilor.[70]

Globalizarea, deşi nu numai ea, conduce la inegalităţi, fie ele pecuniare sau de altă natură. Beitz consideră că cetăţenii ţărilor avantajate au o datorie morală de a redistribui veniturile lor către locuitorii ţărilor dezavantajate - nu din motive umanitare, ci din considerente ce ţin de principiile dreptăţii. Teoria dreptăţii distributive a lui Rawls se dovedeşte limitată, în primul rând datorită faptului că nu ia în calcul inegalităţii distribuţiei de resurse la nivel mondial. Pe de altă parte, asumpţia că auto-suficienţei comunităţilor locale se dovedeşte a fi invalidată de fapte, mai ales în urma creşterii interdependenţei economice globale.[71] Dat fiind rolul masiv al corporaţiilor în această economie globală, consider că responsabilitatea corporatistă cu privire la dreptatea globală trebuie să fie unul din subiectele majore ale eticii afacerilor.

Globalizarea economică aduce cu sine un fenomen acut şi de mare impact, anume competiţia complexă dintre pieţele diferitelor ţări. Competiţia complexă se referă la faptul că companiile, fie ele multinaţionale, internaţionale sau transnaţionale, acţionează pe pieţe diferite, în funcţie de oportunităţile specifice oferite de fiecare piaţă în parte. Acest lucru poate crea tensiuni de natură morală, întrucât profitul obţinut pe o anumită piaţă (unde, spre exemplu, se produc la un preţ scăzut anumite bunuri) nu se regăseşte neapărat la actorii care au produs acel profit pe acea piaţă. Produsele manufacturate pe o piaţă unde mâna de lucru este ieftină pot fi vândute pe o altă piaţă, iar profitul va fi reinvestit şi/sau impozitat pe piaţa care a cumpărat produsele respective. La fel, pierderile unei filiale dintr-o anumită piaţă pot fi suportate de filiale care acţionează pe alte pieţe. În toate aceste cazuri, profitul şi pierderile se repartizează neechitabil, conducând la discriminări între pieţe şi ţări.[72]

Dintr-o altă perspectivă, Slayghter şi Swagel recunosc că globalizarea a coincis cu creşterea inegalităţilor economice, dar contestă că ea ar fi fost cauza acestui proces.[73] Ei contestă că inegalităţile economice ar fi crescut atât în interiorul ţărilor dezvoltate, cât între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. Dacă globalizarea afacerilor a însemnat de multe ori mutarea unităţilor de producţie care înglobau în special muncă slab calificată din ţările dezvoltate - unde costurile de producţie, datorate în special salariilor, erau mult superioare costurilor din ţările în dezvoltare – în economiile emergente, ar fi fost de aşteptat ca veniturilor angajaţilor slab calificaţi din ţările dezvoltate să scadă în comparaţie cu veniturile celor bine calificaţi din aceleaşi ţări. Însă contrar aşteptărilor, salariile celor slab calificaţi nu au scăzut, ba dimpotrivă: distanţa dintre veniturile celor două categorii de salariaţi s-a redus în ultimii zeci de ani în ţările industrializate.[74] De asemenea, dacă relocarea producţiei s-a produs în special în cazul produselor care necesitau forţă de muncă mai puţin calificată, ar fi fost de aşteptat ca în economiile emergente veniturile angajaţilor slab calificaţi să crească în comparaţie cu cele ale celor calificaţi, din aceleaşi economii. Ori datele arată că acest lucru nu s-a produs, întrucât salariile angajaţilor calificaţi au crescut şi ele în economiile emergente.[75] Slayghter şi Swagel trag concluzia că nu există o corelaţie clară între fenomenul de globalizare economică şi creşterea generală a inegalităţilor sociale.

Dar problema etică apare datorită faptului că în context global trebuie ţinut cont că forţa de muncă este unul dintre criteriile importante care influenţează decizia unei companii străine de a opera pe o anumită piaţă. Astfel, o companie poate decide să producă bunuri şi servicii într-o anumită zonă sau ţară fie întrucât forţa de muncă are calificarea necesară pe care compania nu o poate găsi în altă parte, fie întrucât forţa de muncă este comparativ mai ieftină în acea comunitate. (Voi lăsa deoparte cazul în care forţa de muncă oferită de comunitate este unică prin calificare, deoarece în acest caz interesele angajaţilor sunt suficient protejate de statutul de monopol pe care îl au virtualii angajaţi, ei fiind într-o poziţie bună pentru a negocia condiţii satisfăcătoare de angajare). În situaţia în care o companie alege o ţară anume numai în vederea exploatării resurselor ieftine, rezultă că atunci când se discută despre drepturile angajaţilor trebuie avut în vedere un echilibru între protejarea acestora şi conservarea avantajului competiţional pe care aceştia îl au în raport cu mâna de lucru din alte zone. Din punctul de vedere al calculului economic, diferenţele de standard de viaţă, nevoi, şi pretenţii ale forţei de muncă sunt tratate ca oricare alt factor care poate aduce un avantaj competiţional. În momentul în care apare un alt loc care oferă un avantaj competiţional mai mare unei companii care nu are legături speciale cu zona în care activează în acel moment, este de aşteptat ca ea să decidă părăsirea locaţiei care nu mai prezintă suficient interes. Într-un astfel de context, se pune problema dacă angajaţii ar trebui să îşi limiteze pretenţiile pentru a conserva avantajul competiţional pe care îl au, şi mai ales dacă o firmă are dreptul moral de a face o astfel de alegere.[76]

Rodrik susţine că firmele nu au dreptul moral de a migra către alte pieţe care le oferă avantaje competiţionale mai bune, întrucât acest lucru se bazează pe o inechitate flagrantă între angajaţi şi angajatori. În mod concret, procesul de globalizare economică contemporan operează pe baza unei discriminări între libertatea absolută a circulaţiei de capital şi pe libertatea limitată a circulaţiei forţei de muncă. Ideea că investitorii au libertate absolută în a decide unde şi când să investească pe plan global vine din perioada de dinaintea primului război mondial, când imigrarea era mai puţin reglementată, iar angajaţii se bucurau de libertatea de a se deplasa şi munci acolo unde piaţa de muncă li se părea propice. Astăzi însă, acest echilibru teoretic între investitori şi forţa de muncă a dispărut, şi în consecinţă este datoria morală a companiilor să compenseze pentru această inechitate. Corectitudinea procedurală reclamă luarea în calcul a drepturilor şi nevoilor celor care depind de existenţa activităţii firmelor pe o anumită piaţă, întrucât gradul de libertate al actorilor pe piaţa este inegal distribuit.[77]

În plus anumite drepturi ale angajaţilor nu pot fi puse în balanţa economică. Pentru a specifica, existenţa unor condiţii decente de lucru, respectarea drepturilor omului ale lucrătorilor, nediscriminarea în funcţie de sex, religie, culoare, rasă, etnie, orientări sexuale, cetăţenie, statut marital, vârstă, sau neexploatarea minorilor constituie o minima moralia peste care nici o companie, indiferent de avantajul competiţional pe care îl urmăreşte, nu are dreptul moral să treacă.[78]

Cu toate acestea, aplicarea unor standarde etice uniforme este supusă unei duble critici. Pe de o parte, aplicarea unui standard uniform poate fi interpretat drept imperialism etic. Pe de altă parte, argumentul etic al deontologiştilor ar putea fi interpretat ca făcând parte dintr-un arsenal economic care urmăreşte să prezerve avantajele competiţionale ale celor deja favorizaţi. Întrucât un sistem de dreptate distributiva globală nu exista, ar fi cinic ca un kantian să refuze avantajele pe care le-ar putea trage o ţară ca România de pe urma globalizării, folosind ca motive 'lipsa echităţii' (prin neasumarea de către firmele străine a unor obligaţii faţă societatea românească, în timp ce aceleaşi firme îşi asumă anumite obligaţii sociale pe pieţele din care provin). Deonotologismul se prezervă, aşa cum remarca Thomas Nagel, atunci când îl urmezi în spirit şi nu în literă. Pe scurt, e perfect kantian să nu respecţi principiile kantiene dacă numai astfel rămâi kantian, dacă numai astfel îi tratezi pe toţi ca scopuri in sine.[79]

Multe din discursurile care atenţionează asupra pericolelor globalizării vorbesc despre imoralitatea celor care folosesc, de exemplu, mijloace de producţie care poluează excesiv, sau care folosesc munca copiilor. Argumentul lor este că locuitorii zonei afectate (sau copii angajaţi) nu sunt în acel caz trataţi drept scopuri în sine, şi deci firmele respective ar trebui sancţionate şi produsele lor boicotate. Înclin să cred că aceasta poziţie este una cinică, atâta timp cât nu există un alt sistem care să le ofere celor afectaţi de activitatea firmei un venit decent. Dimpotrivă, atâta timp cât acei locuitori (sau copii) nu pot fi protejaţi de un sistem global, momentan singurul mod de a-i trata ca scopuri în sine este prin a le permite firmelor să considere lipsa unor standarde etice solide locale drept un avantaj comercial. Impunerea unor standarde etice suplimentare ar duce la pierderea avantajului comparativ, şi la retragerea de pe piaţa locală a firmei respective, văduvindu-i de venituri pe cei pe care impunerea unor standarde etice suplimentare se presupune că i-ar proteja.

 

Concluzii

 

Un comportament economic foarte corect din punct de vedere etic, chiar şi în cazul în care reuşeşte să depăşească dificultăţile teoretice amintite anterior, se loveşte de următorul argument. Să presupunem că respectarea unor norme etice în desfăşurarea activităţilor comerciale este un lucru bun şi dezirabil; să presupunem mai departe că firmele ar avea un comportament etic veritabil, care nu survine unui calcul de eficienţă. În plus, să presupunem că responsabilităţile şi obligaţiile pe care şi le asumă sunt îndeplinite fără a avea consecinţe economice nedorite (evitând astfel critica lui Freedman). Cu toate acestea, Swift şi Zadek susţin că un comportament etic poate avea consecinţe ce ar putea fi catalogate drept inechitabile şi chiar, în unele cazuri, auto-contradictorii (din punct de vedere moral). Acest fenomen poate apărea întrucât nu toţi agenţii economici îşi pot permite costurile asociate cu un comportament de afaceri ireproşabil. Spre exemplu, firmele mici şi medii, care în multe economii reprezintă ponderea actorilor economici, nu pot cumpăra tehnologiile necesare unui proces de producţie extrem de ecologic, sau nu pot asigura aceleaşi beneficii angajaţilor sau comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea. De foarte multe ori, comportamentul etic al firmelor mari (în special al celor globale) poate genera dezavantaje economice şi/sau competiţie inechitabilă pentru firmele locale mici.[80] Acest argument vine să infirme un mit despre etica afacerilor, anume acela că etica în afaceri este întotdeauna un comportament dezirabil din punct de vedere moral.

În concluzie, consider că discuţia despre responsabilităţile corporatiste în context global trebuie să fie mult mai circumspectă, iar judecăţile de ordin moral formulate numai în urma unei analize extrem de atente a contextului.

 

Cristian Vasilescu

2004

 

Bibliografie:

 

 

*** Routledge Encyclopedia of Philosophy, version 1.0

*** The Stanford Online Encyclopedia of Philosophy. http://plato.stanford.edu/

Beauchamp, Tom. 2001. Ethical Issues in International Business. In Ethical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. 527-532. New Jersey: Prentice Hall.

 

Beauchamp, Tom. 1989. Case Studies in Business, Society, and Ethics. Prentice Hall.

 

Beitz, Charles R. 1975. Justice and International Relations. Philosophy and Public Affairs vol. 4, no. 4 (Summer): 360-389.

 

Boatright, John R. 2001. Fiduciary Duties and the Shareholder Management Relation: Or, What's So Special About Shareholders?. In Ethical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. Pp. 75-85. New Jersey: Prentice Hall.

 

Bowie, Norman. 2001. Relativism and the Moral Obligations of Multinational Corporations. In Ethical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. 533-42. New Jersey: Prentice Hall.

 

Cochran, Molly. 1999. Normative Theory in International Relations. A Pragmatic Approach. Cambridge: Cambridge University Press.

 

Coutinho, Renata Buarque Goulart, and Helene Bertrand. Global Business Ethics? Challenges and Paradoxes. Sase.org. Http://www.sase.org/conf2003/papers/coutinho-bertrand.pdf: sase.org.

 

Freeman, R. Edward. 2001. A stakeholder theory of the modern corporation. In Ehical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie, eds. Pp. 56-65. New Jersey: Prentice Hall.

 

Friedman, Milton (Reprinted). The Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits. In Ethics for Modern Life, Raziel Abelson and Marie-Louise Friquegnon eds. Pp. 313-8. New York: St. Martin's Press, 1991.

 

Garrett, Geoffrey. 2000. Global Markets and National Politics. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 301-318. Oxford: Polity Press.

 

Garrett, Jan Edwards. 1988. Persons, Kinds, and Corporations: An Aristotelian View. Philosophy and Phenomenological Research Volume 49, Issue 2 (December): 261-281.

 

Goodpaster, Kenneth E. 2001. Business Ethics and Stakeholder Analysis. In Ehical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie, eds. Pp. 66-75. New Jersey: Prentice Hall.

 

Goldman, Alan H. 1980. Business Ethics: Profits, Utilities, and Moral Rights. Philosophy and Public Affairs vol. 9, no. 3 (Spring): 260-286.

 

Hausman, Daniel M., and Michael S. McPherson. 1993. Taking Ethics Seriously: Economics and Contemporary Moral Philosophy. Journal of Economic Literature vol. 31, No. 2 (June): pp. 671-731.

 

Held, David. 2000. International Law. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 167-171. Oxford: Polity Press.

 

Held, David. 2000. Regulating globalization?. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 420-431. Oxford: Polity Press.

 

Held, David, and McGrew Antony. 2000. An Introduction to the Globalization Debate. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 1-47. Oxford: Polity Press.

 

Held, David, Antony McGrew, David Goldblatt, and Jonathan Perraton. 2000. Rethinking Globalization. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 54-61. Oxford: Polity Press.

 

Held, David, Antony McGrew, David Goldblatt, and Jonathan Perraton. 2000. Economic Activity in a Globalizing World. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 287-301. Oxford: Polity Press.

 

Hirst, Paul, and Thompson Grahame. 1996. Globalization in Question. Polity Press.

 

Holmes, Robert L. 1991. Ethics before Profits. In Ethics for Modern Life, Raziel Abelson and Marie-Louise Friquegnon. Pp. pp. 319-28. New York: St. Martin's Press.

 

Jackson, Jennifer. 1995. Reconciling business imperatives and moral virtues. In Applied Ethics, Brenda Almond ed. Blackwell.

 

Koehn, Daryl. 2001. What Can Eastern Philosophy Teach Us About Business Ethics?. In Ethical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. 542-49. New Jersey: Prentice Hall.

 

Lynch, James J. 1991. Ethical Banking. Surviving in an Age of Default. London: Macmillan.

 

McMahon, Christopher. 1995. The Political Theory of Organizations and Business Ethics. Philosophy and Public Affairs Volume 24, Issue 4 (Autumn): 292-313.

 

McMahon, Christopher. 1999. Normative Theory in International Relations. A Pragmatic Approach. Cambridge: Cambridge University Press.

 

Miroiu, Mihaela. 2001. Introducere in etica profesionala. Bucuresti: Editura Trei.

 

Onora O'Neill. 2000. Transnational Justice. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. Pp. 442-452. Polity Press.

 

Radice, Hugo. 1993. Transnational Corporations and Eastern Europe. In The Growth of Global Business, Howard Cox, Jeremy Clegg and Gratzia Ietto-Gillies eds. London: Routledge.

 

Rieger, Elmar, and Stephan Leibfried. 2000. Welfare State Limits to Globalization. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 332-337. Cambridge: Polity Press.

 

Rodrik, Dani. 2000. Has Globalization Gone Too Far?. In The Global Transformations Reader, David Held and Anthony McGrew eds. 323-327. Oxford: Polity Press.

 

Sacconi, Lorenzo. 2004. Corporate social responsibility as a model of 'extended' corporate governance. An explanation based on the economic theories of social contract, reputation and reciprocical conformism. Liuc Papers Serie Etica, n. 142 (February).

 

Savary, Julien. 1993. European Integration, Globalization, and Industrial Location in Europe. In The Growth of Global Business, Howard Cox, Jeremy Clegg and Gratzia Ietto-Gillies eds. London: Routledge.

 

Scholte, Jan Aart. 2000. Globalization. A Critical Introduction. London: Macmillan.

 

Scholte, Jan Aart. 1997. Global Capitalism and the State. International Affairs vol. 73, No. 3 (July): 427-452.

 

Sen, Amartya K. 1977. Rational Fools: A Critique of the Behavioral Foundations of Economic Theory. Philosophy and Public Affairs Vol. 6, No. 4 (Summer): 317-344.

 

Sen, Amartya K. 1987. On Ethics and Economics. Blackwell.

 

Scheuerman, William, "Globalization", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2002 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <http://plato.stanford.edu/archives/fall2002/entries/globalization/>

 

Slayghter, Matthew, and Phillip Swagel. 2000. Does Globalization Lower Wages and Export Jobs?. In The Globalization Reader, Frank Lechner and John Boli eds. 177-181. Massachusetts: Blackwell.

 

Solomon, Robert C. 1991. Business Ethics. In A companion to ethics, Peter Singer ed. 354-365. Oxford: Blackwell.

 

Steidlmeier, Paul. 1992. People and Profits. The Ethics of Capitalism. Englewood Cliffs, N.J: Prentince Hall.

 

Swift, Tracey, and Simon Zadek. 2002. Corporate Responsibility and the Competitive Advantage of Nations. The Copenhagen Centre. Www.copenhagencentre.org: The Copenhagen Centre, July.

 

Taeusch, C. F. 1932. Business Ethics. International Journal of Ethics vol. 42, Issue 3 (April): 273-288.

 

Taka, Iwao. 2001. Business Ethics: A Japanese View. In Ethical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. 549-62. New Jersey: Prentice Hall.

 

Tomlinson, John. 1999. Globalization and Culture. Cambridge: Polity Press.

 

Werhane, Patricia. 2001. Exporting Mental Models: Global Capitalism in the 21st Century. In Ethical Theory and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. 562-68. New Jersey: Prentice Hall.