“DACII” – de Hadrian Daicoviciu
Moartea
lui Burebista a provocat o adanca tulburare in tinuturile peste xare stapanise.
Triburile de alt neam pe care le supuse in cursul campaniilor sale victorioase
se grabesc sa-si redobandeasca neatarnarea; cetatile grecesti inceteaza sa mai
recunoasca autoritatea statului dac. Stapanirea faurita cu sabia sa destrama de
indata ce sabia cazuse pentru totdeauna din mana viteazului rege.
Framantarile
nu aveau sa ocoleasca nici teritoriul Daciei propriu-zise. Nici chiar intre
hotarele ei statul lui Burebista nu se putuse bizui pe o trainica unitate
economica. In diferitele parti ale Daciei, nivelul de dezvoltare economica si
sociala era diferit; spuneam doar mai sus ca marele complex de fortificatii si
asezari civile din Muntii Orastiei nu-si are pereche in toata Dacia, iar unele
regiuni (Moldova nordica, Maramuresul) erau de-a dreptul ramase in urma
Transilvania propiru-zisa sau campia Dunarii. Dar chiar si intre regiunile mai
mult si mai unifrom dezvoltate din punct de vedere social-economic
(Transilvania, partea rasiriteana a Banatului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea,
Moldova de miazazi) nu exista o veritabila si trainica unitate. Nu se formase inca
o piata unica pentru intreaga Dacie, iar legaturile de schimb dintre diferitele
parti ale tarii nu aveau neaparta nevoie de un stat unic, puternic centralizat.
Nu trebuie uitate apoi interesele inguste ale unei parti din aristrocatia
tribala geto-daca, tendintele ei centrifuge. Separatismul acestor tarabostes
fuses invins pentru o vreme de puterea lui Burebista si de primeldia romana
care impunea unirea. Dar acum Burebista fusese ucis, iar moartea lui Cezar,
starni la Roma noi si grave tulburari launtrice, indepartate, cel putin pentru
moment, pericolul unei expeditii impotriva geto-dacilor.
In
aceste conditii nu e de mirare ca insusi teritoriul Daciei se imparte in mai
multe formatiuni politice: numarul lor, ne informeaza Strabo, era de patru
indata dupa moarte lui Burebista, dar ajunsese in curand la cinci; in realitae,
erau probabil si mai multe. Pe unele le cunoastem, pe altele nu. Soarta uneia
singure poate fi consecvent urmarita, desi numai in linii generale, pana la
Decebal; din fercire, e vorba de cea mai importanta dintre toate.
In
adevar, dezmembrarea statului dac n-a insemnat pierirea lui, revenirea la
ordinea primitiva si la democratia militara, caci macar intr-o parte a tarii
societatea daco-geta depasise pentru totdeauna acest stadiu. Nu stim exact ce
vor fi fost numeroasele formatiuni politice, dintre care unele anonime,
pomenite dupa 44 ien in campia munteana, Oltenia, Banat si Dobrogea: mici state
sclavagiste incepatoare sau simple uniuni de triburi? Mai probabil e ca macar
unele din ele prezentau trasaturi de organizare statala. Dar principalul este
ca dainuirea, continuarea statului dac transilvnean cu centrul in Muntii
Orastiei poate fi afimata cu toata certitudinea si demonstrata pe temeiul
izvoarelor arheologice si literare.
Ce ne
spune arheologia? Sapaturile efectuate pe scara larga in principalel cetati din
Muntii Orastiei n-au constata nici o intrerupere a activei si intensei vieti
economice din acest complex. Nu exista, dupa Burebista, o perioada de stagnare,
nu se constata distrugeri: mai mult, nici macar de o slabire a acestui nucleu
nu poate fi vorba. Dimpotriva, totul arata ca asezarile de aici au continuat sa
se dezvolte, sa infloreasca: cetatile au fost intrtinute si chiar marite,
asezarile civile au crescut, inventarul lor a devenit mai bogat. Continuitatea
a fost atat de deplina, incat in multe cazuri e greu de distins ce s-a facut de
catre Burebista si ce s-a construit sub urmasii sai. Si evisent, continuitatea
dezvoltarii economice demonstreaza continuitatea vietii statale.
Ce ne
spun izvoarele literare? Majoritatea nimic sau aproape nimic. Dar intamplarea a
facut ca Iordanes sa consemneze, dupa opera lui Dio Crisostomul, lista
urmasilor lui Burebista, sau macar a celor mai improtanti dintre ei, la tronul
statului dac transilvanean. Dupa ce lasa sa se inte;eaga ca, la moartea
regelui, mare;e preot Deceneu a fost acela care a ocupat tronul, concentrand
astfel in mainile sale si puterea laica, si puterea religioasa, autorul nostru
continua : “Iar dupa ce Deceneau a murit, l-au avut in aptoape aceeasi
veneratie pe Comosicus, deoarece acesta nu-i era mai prejos in iscusinta. El
era socotit, datorita priceperii sale, si rege pentru dansii, si preot, si
judeca poporul ca judecator suprem. Si dupa ce el a lasat cele omenesti, a
venit la domnie Coryllus, regele gotilor (adica al getilor!), si timp de
patruzeci de ani a stapanit peste neamurile lui in Dacia. Vorbesc despre Dacia
cea veche… Aceasta tara, asezata in fata Moesiei, peste Dunare, e incinsa de
cununa muntilor, avand doar doua intrari : una pe la Boutae, cealalta pe la
Tapae”. Iar mai incolo, vorbind despre
atacarea Moesiei de catre geto-daci in timpul imparatului Domitian, Iordanes ne
informeaza ca in fruntea acestei provincii statea Oppius Sabinus, iar domnia
peste geti o avea Dorpaneus. In sfarsit, intr-o alta opera a sa, istoricul ne
vorbeste despre Decebal ca despre ultimul rege al dacilor.
Opera
tarziea lui Iordanes (sa nu uitam insa ca ea se inspira dintr-un izvor de prim
rang, lucrarea lu Dio Crisostomul) ne ajuta, asadar, sa stabilim urmatoarea
succesiune la tronul de la Sarmizegetusa : Deceneu, Comosicus, Coryllus,
Dorpaneus, Decebal. Multa vreme, informatia aceasta atat de pretioasa n-a fost
luata in seama, poate tocmai din pricina preciziei sale, considerata suspecta
la un scriitor atat de tarziu. Acad. C. Daicoviciu a pus-o insa in valoare,
aratand ca ea e sprijinita si de alte marturii.
Deceneu,
primul rege al Daciei transilvanene dupa asasinarea lui Burebista, nu e un
personaj necunoscut si succesiunea lui la tron apare fireasca daca ne gandim ca
tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al defunctului rege. Comosicus
e pomenit numai de Iordanes, dar pe Coryllus il regasim, cu numele intrucatva
schimbat, la scriitorul latin Frontinus care-si compune lucrarea Stragemat in
timpul lui Domitian. Intr-adevar, Frontinus, ne vorbeste despre Scorilo,
conducator al dacilor, care, desi stia ca Roma era sfasiata de razboaie civile,
nu indraznea s-o atace, dandu-si bine seama ca taberele aflate in lupta se vor
uni in cazul ivirii unui pericol din afara. Se pare insa ca ideea atacarii
provinciilor romane sud-dunarene se bucura de o mare popularitate printre daci,
astfel incat, pentru a potoli avantul razboinic al compatriotilor sai, Scorylo
a recurs la o pilda vie. El a pus doi caini sa se bata dinsii si, tocmai cand
lupta era in toi, a adus un lup in fata lor ; pe date, cainii au contenit lupta
si s-au napustit asupra fiarei. Frontinus adauga ca, impresionati de aceasta elocventa
demonstratie, dacii au renuntat la atacul impotriva imperiului.
Specialistii
sunt unanimi in a-l identifica pe Scorylo al lui Frontinus cu Coryllus de la
Iordanes, ceea ce intareste valoarea stirilor furnizate de acesta din urma. De
asemenea, e evident ca acel Dorpaneus pomenit de scriitorul got e una si
aceeasi persoana cu Diurpaneus de la Orosius. E drept ca Dio Cassius il
aminteste ca predecesor imediat al lui Decebal pe regele Duras, dar e posibil
si chiar foarte probabil sa avem de-a face cu un monarh cunoscut sud doua nume
; in orice caz, imprejurarile in care-l pomeneste Dio Cassius pe Dura sunt
identice cu cele mentionate mai sus de Iordanes cu Dorpaneus.
Cea
mai stralucita confirmara a veridicitatii informatiilor lui Iordanes au adus-o
insa cercetarile arheologice de la Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului).
Intr-una din locuintele marii asezari civile de aici a fost descoperit un vas
de forma si dimensiuni neobisnuite. El e conic si are o inaltime de circa 1 m,
diametrul gurii de peste 1 m, iar diametrul fundului de 1-2 cm. E greu sa ne
imaginam o utilizare practica a lui ; se crede, mai degraba, ca a fost un vas
de cult. Dar marele lui interes consta in faptul ca olarul a imprimat de patru
sau cinci ori pe peretii vasului (indoiala provine din faptul ca nu toate
fragmentele s-au gasit) doua stampile, una langa alta. Prima cuprinde numele
DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO. Asadar, DECEBALVS PER SCORILO.
Litere
latine cu care sunt redate aceste cuvinte indeamna, la prima veder, sa ne
gandim la o inscriptie latineasca. Dar in limba vechilor romani, aceasta
inscriptie nu are nici un sens, ba e si gresita din punct de vedere gramatical,
iar vasul e de tipica fractura dacica. Cu multa dreptate acad. C. Daicoviciu a
interpretat inscriptia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscriptie in limba
dacilor, traducand-o prin : Decebal fiul lui Scorilo ; intr-adevar, cuvantul
per (inrudit cu latinescul puer) are in limba traco-getilor intelesul de “fiu”,
ca de pilda, in numele Ziper.
Iata-l,
deci, pe vestitul Decebal aparand ca fiu al lui Scorilo. E greu sa ne inchipuim
ca tatal viitorului adversar al lui Traian a fost o persoana deosebita de
Scorylo al lui Frontinus, respectiv Coryllus din opera lui Iordanes. In cazul
acesta Dura-Diurpaneus a putut fi un frate al lui Scorilo (deci unchiul al lui
Decebal), care pe acest temei a putut mosteni tronul, mai ales ca Decebal are
nevarstnic. Cand ii cedeaza domnia acestuia din urma, Duras-Diurpaneus (o stim
de la Dio Cassius) era batran si nu se simtea in stare sa tina piept
amenintarii romane, pe cand Decebal are in puterea varstei. Informatia lui
Iordanes a astfel confirmata, iar Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus
si Decebal ne apar fara indoiala ca succesori ai lui Burebista.
E mai
greu de aflat cand a domnit fiecare. Dispunem doar de doua date sigure : 44
ien, cand moare Burebista si Deceneu ocupa scaunul domniei dacice, si 87 en,
cand Duras ii cedeaza scaunul domnieie lui Decebal. Mai avem apoi indicatia ca
Scorilo a domnit 40 de ani si ca, intr-un anumit moment al domniei lui, la Roma
izbucnisera framantari interne. Se poate oare, pe aceste subrede temeiuri,
incerca o cronologie a dinastilor daci transilvaneni?
Cheia
intregii cronologii e domnia lui Scorilo. Referindu-se la tulburarile launtrice
din statul roman, Frontius s-a putut gandi, teoretic vorbind, la razboiul civil
dintre Octavian si Antoniu (32 – 31 ien), la dezordinile de la moartea lui
Caligula (41 en) sau la indelungatele lupte care au precedat si au urmat
moartea lui Nero (68 – 69 en). Primele sunt prea departe de vremea lui Frontius
si apoi a le accepta inseamna sa credem ca Deceneu si Comosicus n-au domni,
luati impreuna, decat 12-13 ani. Daca Scorilo ar fi inceput sa domneasca
atunci, cei patruzeci de ani de stapanire a lui asupra dacilor s-ar incheia pe
la 8-9 en; ar fi, prin urmare cu neputinta ca fiul sau, Decebal, sa ocupe
tronul in 87 en. Tulburarile care au insotit moartea lui Caligula sunt
acceptabile din punct de vedere cronologic, dar ele au durat prea putin si nu
merita in nici un caz numele de “arma civilia” (“arme civile”, “razboi civil”),
cum le numeste Frontius. Cele care se potrivesc mai bine sunt luptele din anii
68-69, adevarat razboi civil in timpul caruia s-au luptat patru pretendenti la
tronul Imperiul roman, trei dintre dansii pierind de moarte violenta.
Au
avut loc aceste tulburari loc la inceputul sau la sfarsitul domniei lui
Scorilo? Dupa parerea mea, la sfarsitul. Prudenta regelui se explica mai usor
in cazul unui monarh cu experienta a patruzeci de ani de domnie decat in cel al
unui tanar abia urcat pe tron. Si apoi sa nu uitam ca Dura-Diurpaneus e foarte
batran cand abdica in favoarea lui Decebal; el trebuie, deci, sa fi fost un om
in varsta si cand I-a urmat fratelui sau Scorilo.
Trebuie
sa credem ca pe la anul 70 en Scorilo si-a incheiat lunga domnie asupra
dacilor. Ba daca admitem ca dacii transilvaneni saunt aceia care au navalit in
Moesia in primele luni ale anului 69, cun spune Tacit, si ne aducem aminte ca
Scorilo ii impiedicase sa atace Imperiul roman, ajungem la concluzia ca regele
mort la aceasta data si ca domnia a luase fratele sau Dura-Diurpaneus. Acestuia
nu-I displaceau atacurile asupra posesiunilor romane; pe daciisai ii vom
revedea si in anul 85/86 navalind in Moesia.
Incetul
cu incetul, cronologia regilor daci din Muntii Orastiei incepe sa se precizeze.
Decebal domnesta intre 87 si 106 en, data cand Dcaia e cucerita de Traian.
Unchiul sau Dura-Diurpaneus luase domnia pe la 68 sau 69, ceea ce inseamn,
evident, ca Scorilo urcase pe tron prin 28 sau 39. Ramane, deci, pentru Deceneu
si Comosicus, intervalul dintre 44 ien si 28 en adica 72 de ani; poate ca e
mult, dar nu imposibil si, de altfel, nu e exclus ca Iordanes sa fi trecut cu
vederea unul sau doi regi mai putin insemnati.
CE SE INTAMPLA IN RESTUL DACIEI?
Iordanes
ne-a ajutat sa cunoastem mai bine soarta statului dac transilvanean cu centrul
in Muntii Orastiei, dar pentru alte regiuni ale Daciei al nu ne e de nici un
folos. Din pacate, celelalte izvoare ne spun si ele prea putin.
Aceasta
imprejurare nu se datoreste lipsei de ineres a romanilor pentru daci. Chiar
daca Burebista disparuse si stapanirea lui se deatramase, dacii ramasesera un
adversar primejdios al imperiului. Nu razbate oare teama de daci din atatea
versuri ale poemului Pharsalia al lui Lucan, care descrie, e drept, razboiul
dintre Cezar si Pompeius, dar e compus de la mijlocul secolului I en? Si nu ne
spune oare Horatiu ca stirile despre luptele cu dacii erau un subiect frecvent
de converstie in Roma lui Augustus? Ce sa mai spunem de versurile lui Ovidiu,
in care amenintarea getica e de atatea ori pomenita! Lor li sa adauga marturia
unui istoric de talia lui Tcait care, in pasajul amintit si mai sus, ii acuza
pe daci ca ar fi “un neam niciodata cu credinta” (fata de Roma, fireste!).
Hotarat, dacii erau o problema pentru romani in a doua jumatate a secolului I
ien si in tot cursul veacului urmator, si ei apar adesea in izvoare.
De
cele mai multe ori insa, aceasta aparitie e anonima. Istoricii antici vorbesc
despre “semintii” dacice, despre “regi” si “capetenii” de-ala lor, dar rar le
pomenesc numele. Pentru prmii ani de dupa moartea lui Burebista avem stiri ceva
mai precise, dar mai precise, dar mai tarziu informatiile devin extrem de vagi.
Ca
dusman al romanilor e pomenit, pe la inceputul domniei lui Augustus, regele
Cotiso, despre care istoricul Lorus ne vorbeste intr-un laconic, dar sugestiv
pasaj : “Dacii stau aninati de munti”, zice dansul. “De acolo, sub conducerea
regelui Cotiso, de cate ori Dunarea ingheta lega cele doua maluri, obisnuiau sa
navaleasca si sa devasteze tinuturile vecine”. Dupa victoria lui Octavian in
razboaiele civile, romanii iau masuri si Cotiso e infrant, poate de catre
generalul Marcus Licinius Crassus; intr-o oda dedicata protectorului sau
Mecena, poetul Horatiu il sfatuieste pe acesta sa nu mai fie framantat de grija
Romei, caci armata lui Cotiso a pierit. Indicatia lui Florus referitoare la
muntii in care locuiesc dacii lui Cotiso a facut ca “regatul” acestuia sa fie
plasat de istorici in Banat si Oltenia, de ambele parti ale muntilor.
Unele
manuscrise ale biografiei lui Augustus scrise de istoricul Suetoniu vorbesc
despre Cotiso in legatura cu o imprejurare din epoca razboaielor civile; dar
manuscrisele cele mai bune poarta in acel loc nu numele lui Cotiso, ci pe acela
al lui Coson. Despre el zicea Antoniu ca urma sa se inrudeasca cu Octavian
(viitorul Imparat Augusrus), adversarul lui Antoniu in lupta pentru puterea
suprema la Roma; era vorba anume ca Octavian s-o dea de sotie pe fiica sa,
Iulia, regelui get, iar el sa se casatoreasca cu fiica acelui. Zvon rauvoitor
si lipsit de temei in forma aceasta, lansata de dusmanii lui Octavian, dar
dovada, daca nu a intentiilor matrimoniale, macar a unor bune relatii reciproce
intre getii lui Coson si rivalul lui Antoniu.
Suetoniu
spune despre Coson ca era rege al getilor, singura data cand foloseste acest
nume in locul celui de daci ; aveasta ne-ar ingadui sa-i plasam regatul sau
uniunea de triburi undeva la Dunarea de jos, poate in campia munteana. Sa fie
oare acest rege acelasi Coson, al carui nume apare pe monedele de aur batute
din ordinul lui Brutus, unul din asasinii lui Cezar? Foarte probabil si, in
cazul acesta, istoria lui ar fi, in linii mari, urmatoarea : ajuns stapan pe o
parte a mostenirii teritoriale a lui Buebista, Coson intra in legatura cu
Marcus Brutus care, in Macedonia, se pregatea de lupta impotriva triumvirilor
Octavian, Antoniu si Lepidus. Probabil ca regele get ii daduse lui Brutus
ostasi, primind in schimb bani buni de aur cu numele lui, dar cu figuratia
luata de pe monedele generalului roman. In batalia de la Philippi insa (42
ien), Brutus e invins si se sinucide. Dobandind de la Octavian iertarea pentru
prost inspirata alianta cu dusmanul sau, Coson ajunge in relatii destul de bune
cu dansul pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre proiectata incuscrire a
lor sa poata circula prin Roma.
In
luptele civile din statul roman se amesteca si un alt dinast geto-dac de la
Dunare, Dicomes. La el se refera, pare-se, Dio Cassius cand spune ca a trimis o
solie la Octavian dar ca, neobtinand nimic, s-a intors catre Antoniu. Acestuia
Dicomes I-a da ajutor, si un numar de daci au cazut prizonieri dupa batalia de
la Actium (31 ien), fiind pusi de Octavian sa lupte in amfiteatru impotriva
unor suebi, captivi si ei.
Cat
despre Dobrogea, in timp ce coasta se afla in mainile oraselor grecesti si,
prin intermediul lor, sib controlul roman, interiorul era impartit intre trei
mici regi : Roles in partea de sud, Dapyx in regiunea centrala, iar Zyraxes in
nord, catre gurile Dunarii. Ei vor fi eroii unei triste istorii pe care o voi
povesti indata.
ROMANII
CUCERESC DOBROGEA
Cezar
planuise o grandioasa si decisiva expeditie impotriva dacilor ; moartea lui o
impiedicase insa si nici triumvirii, nici Augustus dupa victoria de la Actium
nu se gandisera s-o realizeze. In fond, nici nu mai era nevoie : divizati in
numroase regate si uniuni de triburi, dacii nu mai repezentau un pericol atat
de mare ca formidabila forta ridicatade Burebista. Totusi, neincetatele
incursiuni nelinisteau inperiul : ele nu meritau poate un mare razboi de
cucerire, care i-ar fi unit pe daci transformandu-i iarasi intr-o putere de
temut, dar era clar ca anumite masuri militare se impuneau. Posesiunile romane
sud-dunarene sufereau mai ales de pe urma dacilor din campia munteana ;
cucerirea Dobrogei ar fi permis ca acestia sa fie mai usor tinuti in frau. Si
astfel, vechiul plan de a pune stapanire pe regiunea dintre Dunare si Mare
reapare in strategia romana. Mai lipsea doar prilejul, dar si acela avea sa se
iveasca destul de curand.
In
anul 29 ien, ne spune Dio Cassius, bastarnii ataca pe tracii denteleti, aliati
ai romanilor. Mai putin pentru a-i ajuta pe acestia si mai mult pentru ca se
temea sa nu fie invadata si Macedonia, generalul roman M. Licinius Crassus
porneste impotriva lor si-i invinge cu ajutorul daco-getului Roles. Pentru
contributia lui la victorie, Roles primeste de la Octavian insusi, pe care
merge sa-l intalneasca la Corint, titlul de prieten si aliat al poporului
roman.
In
anul urmator, intre Roles si vecinul sau de la nord, Dapyx, izbucneste un
conflict. “Prietenul si aliatul” romanilor se foloseste de titlul sau pentru a
cere ajutor lui Crassus. Generalul roman nu sovaienici o clipa : i se ofera doar
un prilej excelent de a patrunde in Dobrogea. Cavaleria lui Dapyx e pusa pe
fuga si, cuprinsa de panica, sa napusteste asupra propriei pedestrimi. Aceasta
fuge si ea, iar Crassus face un mare macel. Cu oastea care-i mai ramasese,
Dapyx se retrage intr-o cetate, iar generalul roman incepe asediul. Un tradator
se intelege cu el in greceste, limba pe care dacii lui Dapyx pare ca n-o
cunosteau, sa predea cetatea ; o data deschise portile, romanii si getii lui
Roles se napustesc inauntru ; Dapyx piere luptand eroic in fruntea soldatilor
sai. Fratele lui, facut prizonier, dobandeste mila lui Crassus si, cu ea,
libertatea, dar romanii nu se arata la fel de clementi fata de populatia
pasnica a tinutului, care se refugiase cu turmele si obiectele mai de pret intr-o
pestera numita Keire : Crassus inchide toate iesirile din pestera, obligandu-I
pe asediatii infometati sa se predea.
Crassus
nu s-a intors in provincea sa dupa aceasta expeditie. Tradandu-si intentia de a
cuceri intreaga Dobroge, el il ataca fara nici un motiv pe Zyraxes, cel de-al
treile rege get dobrogean. Armata romana marsaluieiste direct spre Genucla, cea
mai puternica cetate a lui Zyraxes, situata undeva pe Dunare ; acolo auzise
Crassus ca erau pastrate stindardele pe care Hybrida le pierdusa in rusinoasa
lui infrangere din 61 ien. Stiind bine ca nu va putea rezista singur, Zyraxes
trece pe malul stang al Dunarii, pentru a cere ajutorul de la sciti. In absenta
lui, romanii cuceresc cetatea dupa un scurt dar greu asediu. Dobrogea intreaga
se afla acum in mainile lor.
E
drept ca Roma nu transforma noile teritorii intr-o provincie. Era preferabil
pentru ea sa apere linia Dunarii cu piepturile aliatilor geti si nu cu sangele
soldatilor romani. Roles e acela care, in numele romanilor si, fara indoiala, spre
folosul lor in primul rand, carmuieste Dobrogea. Dupa moartea sa, asupra
tinutului cucerit de Crassus se intinde protectoratul regatului odryd din
Tracia, client al Romei, in timp ce in zona de coasta se creeaza un comandament
militar roman – prefectura litoralului maritim – dependent de provincia
Macedoniei.
DACI SI
ROMANI INAINTE DE DECEBAL
Nu
intotdeana putem cunoaste numele diversilor “regi” daco-geti din perioada care
a urmat mortii lui Burebista ; nu intotdeauna putem localiza, in timp si in
spatiu, diferitele evenimente ale istoriei acestei perioade, doar fugar
mentionate de autorii antici. Dar un lucru apare limpede : sfarsitul secolului
I ien sidramatice lupte pentru indepartarea pericolului roman. Dorinta de a
indeparta aceasta primejdie i-a facut pe Coson si pe Dicomes sa se amestece in
luptele civile din statul roman. Aceeasi dorinta sta la temelia numeroaselor
expeditii daco-geticw impotriva posesiunilor romane.
Caci
dacii iau adesea ofensiva, organizand invazii repentine la sud si la vest de
Dunare, mergand cateodata in ajutorul popoarelor ce luptau sa scuture jugul
roman. Nu ataca oare sistematic Cotiso tinuturile sud-dunarene? Nu trec oare
dacii Dunarea inghetata in anul 10 ien, cu prilejulrevoltei pannonilor, atacand
aceasta recenta provincie romana? Tiberiu insusi, viitorul imparat, e trimis de
Augustus din Gallia pentru a respinge atacul. Peste putina vreme, dacii ataca
iarasi Pannonia impreuna cu tauriscii si anartii din nord-vestul Daciei, precum
si cu alte semintii. Generalul Marcus Vinicius, care se mai luptase cu dacii si
pe alt front, ii bate si-I urmareste, urcand pe valea Muresului, pana in inima
Daciei. Prin anul 6 en are loc o invazie daco-sarmatica in Moesia, respinsa de
A Caecina Servus.
Dar
nici reactiile romane nu se lasa asteptate. Cucerirea Dobrogei si incredntarea
ei unor aliati credinciosi, ca Roles la inceput si regii clientelari odryzi pe
urma, au constituit doar un prim pas. In primii ani ai erei noastre (11 – 12
dupa cele mai noi opinii), o actiune militara pe scara vasta e organizata de
generalul Cn. Cornelius Lentulus, guvernator al Pannoniei, si Sextus Aelius
Catus, comandantul districtului militar din Moesia. Lentulus opereaza, pare-se,
in Oltenia si Banat ; el iese invingator, ii alunga pe daci pe malul stang al
Dunarii, stabileste garnizoane de-a lungul fluviului. Totusi, zice Florus in
pasajul amintit ceva mai sus, Dacia n-a fost invinsa, ci pericolul pe care-l
reprezenta ea in ochii romanilor a fost doar amanat. La randul sau, Sextus
Aelius Catus inaugureaza in campia munteana un nou sistem de asigurare a
hotarelor imperiului : deportarea in masa a populatiilor dusmanoase. Cincizeci
de mii de geti sunt, dupa spusele lui Strabo, stramutati in sudul Dunarii.
Raidulpusriitor roman pune capat pentru totdeauna vietii infloritoare dacie din
asezarile de la Popesti si Piscul Crasani, in care marturiile arheologice se
opresc brusc la inceputul erei noastre. Numai marile asezari situate mai spre
miazanoapte – Tinosul, Poiana – au scapat, iar Augustus, in elogiul pe care
si-l scrie singur ca un fel de manifest al regimului sau si de testament
politic, se lauda ca armata sa, “trecand peste Dunare, a silit neamurile
dacilor sa rabde stapnirea poporului roman.
Exegerare
evidenta. Nu neg ca masurile lui Lentulus si Catus s-au dovedit utile pentru
apararea posesiunilor din zona Dunarii mijlocii si inferioare, dar daca
stapanii Romei au crezut ca prin deportarea celor 50 000 de geti atacurile
aveau sa inceteze, ei s-au inselat amarnic. Abia terminase Catus stramutarea
getilor munteni si cetatea Aegyssus (Tulcea de azi), aflata sub protectoratul
reelui odryd Rhoemetalces, e fulgerator atacata si cucerita de daci. Intreaga
navigatie, comerciala si militara, pe Dunarea de jos era amenintata, se
adreseaza Romei si numai interventia unei legiuni comandate de Vitellius
izbuteste, dupa un greu asediu si cu mari pierderi, sa-i alunge iarasi romanii
sunt nevoiti sa intervina. L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului pontic,
recucerste cetetea. In vest, putin mai tarziu, pe la 20 en iazygii de neam
sarmatic se aseza, cu permisiunea sau chiar la indemnul Romei, in campia Tisei,
pentru a constitui o pavaza a Pannoniei romane impotriva dacilor.
Anii
exilului lui Ovidiu (8 – 17 en) sunt plini de astfel de asalturi barbare asupra
Dobrogei. Marele poet ne informeaza despre caderea cetatilor Aegyssus si
Troesmis in mainile daco-getilor si despre recucerirea lor de catre romani. Tot
el aminteste de nenumarate alte invazii, de starea de nesiguranta ce domnea in
Dobrogea mai ales iarna, cand gheata Dunarii ingaduia atacatorilor sa patrunda
la sud de fluviu. Ovidiu se plange amarnic ca el, poetul rasfatat al inaltei
societati romane, omul care n-a atins in tinerete alte arme decat cele ale
placerii, e nevoit acum, la chemarea strajerilor cetatii Tomis, se apuce sabia
si scutul si sa-si acopere cu coiful parul albit.
Uneori
aceste atacuri erau organizate de geti, alteori de alte semintii : sciti,
sarmati. Nu numai orasenii, ci si localnicii geto-daci sufereau din pricina
acestora din urma, cum ne spune tot Ovidiu in impresionante versuri, pe care le
redau talmacite de prof. T. A. Naum, in volumul Ovidiu, “Scrisori din exil”:
“Cat aburesc zefirii, ne ingradim cu
Istrul,
El numai ne pazeste de crunte
navaliri.
Cand insa vine iarna cea trista si
cumplita
Si geru-mbraca tara in albul lui
vesmant…,
Cand crivatul salbatic, cu aspra lui
suflare,
Ingheata apa marii ori
Istru-nvalurat,
Indata ce s-asterne campia cea de gheata,
Barbarii dau navala pe caii lor cei
iuti.
Sagetile lor zboara departe, pan departe,
Si toata-mprejurimea calari o
pustiesc.
Fug oamenii! De tarini nu-i nimeni sa mai
vada ;
A barbarului prada e-al omului avut,
Nimica toata ; carul ce scartaie, vreo
vita,
Si toata-agonisita sarmanului
plugar!
Cu bratele legate dusi unii in robie,
Isi mai arunca ochii spre casa lor
in van.
Iar altii cad, sarmanii, caci ii strapung
indata
Sageti incarligate si unse cu venin,
Tot ce nu pot sa ieie cu dansii, dau
pieririi
Si focul dusman arde colibele
pustii…”
Subreda
stapanire odryda nu putea apara Dobrogea. Sub imparatul Claudiu, cand acest
regat clientelar e transformat intr-o noua provincie purtand numele de Tracia,
terirtoriul Dobrogei e anezat Moesiei. Apararea e organizata cu strasnicie :
garnizoane romane sunt asezate in cetatile de pe malul drept al Istrului, se
construiesc drumuri startegice pentru deplasarea rapida si lesniciasa a
trupelor. In timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus
Aelianus, organizeaza intre 62 si 66 en o vasta operatie dupa modelul mai vechi
al lui Catus. Prin metode diverse, poate mai mult diplomatice decat militare,
el stramuta, din zona de la nord de gurile Dunarii, 100 000 de transdanubieni,
populatie amestecata de geti, bastarni, sarmati. Scopul operatiei era dublu :
pe de o parte deportarea acestor oameni din asezarile lor slabea presiunea
barbara la frontiera dunareana ; pe de alta parte, asezarea lor in Moesia
ingaduia ca mari intinderi de pamant sa fie cultivate cu tarani aserviti. De
altminteri, inscriptia dedicata lui Plautius Silvanus e limpede in aceasta
privinta, afirmand ca stramutarea s-a facut ad praestanda tributa, pentru a
munci pamantului si a plati impozite.
Nici
aceste masuri n-au slabit puterea dacilor intr-atat, incat ei sa nu poata ataca
imperiul. Daca Scorilo credea ca e mai bine ca dacii, pentru a tine departe
primejdia romana, sa nu atace imperiul atata vreme cat el era sfasiat de razboaie
interne, urmasul lui sau contemporanii sai din alte parti ale Daciei vedeau in
ofensiva metoda cea mai buna de aparare; de aceea in primele luni ale anului 69
en are loc o invazie in Moesia. Dinastia romana a Flaviilor ia noi masuri
pentru protejarea frontierei dunarene, infiintand o flota speciala – classis
Flavia Moesica – pentru supravegherea fluvuilui, ale carei statiuni sunt
cunoscute la Aegyssus si la Barbosi pe Siret. Si totusi, in iarna anului 85/86,
pe cand la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, o noua si puternica invazie
are loc. Cetetle dacilor, conduse poate chiar de Decebal, navalesc in Moesia
declansind astfel cea dintai mare ciocnire cu Roma. Cu aceasta patrundem din
nou in istoria statului dac transilvanean si deschidem un nou capitol, ultimul
si cel mai eroic, al ei.
Perioada
44 ien – 85 en se caracterizeaza din punct de vedere politic prin lupta
consecventa si tenace a poporului daco-get impotriva expansiunii romane.
Aceasta lupta fusese numai partial incununata de succes. E drept ca nici o mare
si decisia expeditie nu fusese organizata de Roma pentru supunerea Daciei ; dar
e tot atat de adevarat ca neinduratorulcleste al dominatiei romane se strangea
din ce mai mult in jurul neamului daco-get. Dobrogea cucerita, asezarile de la Popesti
si Piscul Crasani golite de locuitorii lor, o larga zona din campia munteana si
din sudul Moldovei pusa sub controlul militar, daca nu si politic, al Romei,
Dunarea umblata de vase de razboi romane – iata care era incheierea acestei
lupte de peste un secol. Dacia era inca in picioare, dar pornea in luptele
viitoare de pe pozitii multe mai slabe decat pe vremea lui Burebista.
Cresterea
pericolului roman aducea din nou pe priml plan imperativul unirii
tuturordaco-getilor liberi intr-un singur stat. Fabula vie a regelui Scorilo nu
se potrivea numai romanilor ; din pilda celor doi caini care, lasand sfada, se
arunca impreuna asupra lupului, trebuiau si dacii sa invete ca a sosit momentul
unirii in fata dusmanului comun. Si nu cred ca ma insel afirmand ca acest
proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco-getior a inceput
tocmai in timpul indelungatei domnii a lui Scorilo. Continuat de
Dura-Diurpaneus, el se vadesavarsi sub Decebal, cand statul dac ajunge la cel
mai inalt nivel de dezvoltare si la o mare putere militara. Dar ajunsi in
pragul evenimentelor politico-militare care au marcat domnia regelui-erou, sa
intrerupem putin firul povestirii pentru a ne roti ochii peste tara dacica.
| Sus Inapoi |