|
PAGINI DIN TRECUTUL |
|
Virgil Candea Mircea Malita |
Anul 48 ien :
Mesteri pietrari din Dionysopolis, cunoscuta colonie greceasca asezata la capatul
sudic al tarmului dobrogean, primesc porunca sa scrie pe o placa de marmura un
decret in cinstea lui Acornion, cetatean de seama al orasului. Ce hotarasera
adunarea poporului si pe reprezentantii ei sa-i acorde o asemanea pretuire? De
mai multi ani, vremurile erau tulburi; armatele romana, cu staruinta si
duritate, se asezau in tinuturile de la miazazi de Dunare, faramand
impotrivirile. Venuturile coloniilor elene din Dobroge scazusera mult, tot mai
putini cetateni se hotarau sa ia asupra lor cheltuielile unei magistraturi in
care ar fi fost alesi; pana si zeul eponim al orasului, Dionysos – care,
alaturi de celelalte divinitati, vegheaca oamenii liberi ai comunitatii sa-si
stapaneasca nestingheriti bunurile si sa-si adune veniturile din munca sclavilor
- , ramasese fara preotul slujitor ce II se cuvenea, data fiind grija sa pentru
cei muritori! Intr-o atare imprejurare, spre multumirea tuturor, Acornion si-a
implinit, cu fast si generozitate, aspunderile fata de zeul protector al
destinelor dionisopolitanilor. “Iar pe vremea iernarii lui Gaius Antonius la
noi – scriau mesterii pe marmura - , luand iarna asupra sa preotia zeului
eponim Dionysos, a implinit dupa cuvinta si cu marinimie procesiunilesi
sacrificiile pentru zeu… “ .
Dar nu aceasta
era temeiul principal pentru care se aduceau multumiri lui Acornion. Tot el, cu
ani in urma, trecuse in tinuturile din stanga Dunarii, ca purtator al unei
solii la un carmuitor al getilor so castigase bunavointa acestuia; acum, din
nou si tot cu cheltuiala sa, mersese dincolo de fluviu, in tara getilor, pana
la Argedava, in ambasada la puternicul lor rege Burebista.
“Si in timpul
din urma, precizeaza decretul, regele Burebista ajungand cel dantai si cel mai
mare dintre regii cati au stapanit in Tracia si stapanitor al tuturo
tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare, Acornion a fost si pe langa
acesta in cea dintai si cea mai mare apropiere si a obtinut cele mai bune
rezultate pentru patria sa, inspirand si colaborand la cele mai eficace masuri
si, nu mai putin, castigand bunavointa regelui pentru mantuirea cetatii sale
si, de asemenea, si in toate celelalte ocazii, oferindu-se fara rezerva pentru
implinirea soliilor orasului si luandu-si asupra sa fara intarziere infruntarea
primeldiilor numai spre a izbuti in toate chipurile la castigarea unui folos
pentru patria sa”.
Cu lumea
geto-daca, orasele elene de pe tarmul Pontului Ospitalier aveau legaturi vechi,
incepute cu multe generatii in urma, de cand primii colonisti din Milet sai din
Heracleea hotarasera sa se aseze statornic la Histria, apoi Callatis si la
Tomis, vanzand capeteniilor si fruntasilor geti, stapanitorii in stanga si in
dreapta Istrului (Dunarii), ceramica, vinuri alese, untdelemn, podoabe sau
tesaturi in schimbul granelor, sarii, lemnului, si fireste, al sclavilor.
Bunele
rezultate si “bunavointa” castigate de Acornion pentru patria sa marcau o
intreaga evolutie a raportului intre lumea elena si cea geto-daca. Desigur,
aceste raporturi nu au fost intotdeanuna linistite; ele au ajuns, in cele din
urma, la un echilibru, la o intelegere, in care fiecare parte primea sidadea
celeilalte produse ale muncii, in care si unii si ceilalti si in primul rand
stapanitorii de averi, gaseau folos. Erau fapte si intamplari ce dainuiau in
traditia oraselor pontice,la Histria, Tomis sau la Callatis, ca si la vecinul
lor, la Dionysopolis, unde, acum se cinsteau ambasadele lui Acornion.
Asa, marele
Alexandru, inaintea de o porni la asaltul Orientului, isi aduse ostenii pana la
Istru (335 ien), unde urmarea sa supuna semintimea traca a tribarilor condusa
de “regele” Syrmos; urmariti fiind de stile macedonene, acestia se refugiasera
si se intarisera pe o insula a Dunarii, unde primeau provizii de la getii de pe
malul stang. Alexandru hotarase atunci un atac in zona identificata astazi in
partile Zimnicei, folosind pentru trecerea fluviului numeroase monoxyle ale
getilor. Povesteste istoricul Arrian:
“Trecerea s-a
intamplat noaptea, in fata unui camp acoperit cu grane dese, putand, in acest
chip, sa ascunda mai usor iesirea la mal. Iar cand se crapa de ziua, Alexandru
porni prin grane, poruncind pedestrasilor sa calce cu sulitele piezise graul
si, astfel, sa inainteze spre locurile necultivate. Calarimea se tinea in urma
pedestrimii atat timp cat acesta inainta prin lanuri, dar, o data ce iesira
pedestrasii din ogoarele lucrate, Alexandru in persoana conduse calarimea la
aripa dreapta, iar lui Nicanor ii ordona sa inainteze cu pedestrimea in
foematie de careu…”
Asa au patrun
macedonenii in tinuturile nord-dunarene, prin locuri unde holdele de grau atat
de dese, incat pedestrimea culca spicele cu lancile inclinate, deschizand drum
falangei mai greu inarmate. Dar demonstratia de forta a lui Alexandru ramase
fara urmare, caci getii se retrasesara din fata atacatorilor, care, la
randu-le, dupa ce obtinura, in cele din urma, restabilirea pacii cu tribalii si
cu celelalte triburi, se inapoiara de la Dunare spre Macedonia.
Mai tarziu (pe
la anul 300 ien), puterea macedoneana se ciocni cu aceea a getilor stransi sub
o singura carmuire, a lui Dromichaites. Lysimah, regele Traciei, urmas al
marelui Alexandru, aducand scub ascultarea sa cetatile grecesti de tarmul
Pontului, trecuse, la randul lui, Dunarea impotriva getilor; nici el nu izbandi
si, chiar mai mult, isi lasa fiul, pe Agathocles, prizonier; acesta petrecu
vreo opt ani in tinuturil din nordul Dunarii, pana prin 292, cand tracii ( de
fapt Dromichaites si getii sai) – adauga Diodor di Sicilia in a sa “Biblioteca
istorica” – “l-au trimis cu daruri inapoi la tatal sau, pregatindu-si astfel o
scapare impotriva intamplarilor prevazute ale soartei. In acelasi timp, ei
(adica getii) nadajduiau sa-si recapete prin acesta binefacere pamantul pe
care-l ocupase Lysimah…”
Suveranul
Macedonieiinsa, prea sigur inca de puterea sa, nu intelese ca dialogul deschis
de geti era mai folositor decat razboiul si ataca din nou.
Nu izbuti nici
de asta data; macedonenii, gasind totul ars in fata lor, suferira de foame si,
pana la urma, prinsi in frunte cu regele lor, au fost condusi, cu toata cinstea,
de altfel, pana la cetatea getilor Helis, undeva in campia munteana. “Ajungand
ostirea lui Lysimah in puterea tracilor (adica a getilor) – continua Diodor
povestea -, acestia se strasera la un loc, alergand in numar mare, si strigara
ca sa le fie dat pe mana regele prizonier ca sa-l pedepseasca. Caci – spuneau
ei – poporul, care luase parte la primejdiile (razboiului), trebuie sa aibe
dreptul de a chibzui asupra felului cum sa fie tratati cei prinsi. Dromichaites
fu impotriva pedepsirii regelui si-I lamuri pe osteni ca este bine sa-l crute
pe barbatul acesta. Daca l-ar omori pe Lysimah, spunea el, alti regi au sa-I ia
domnia si se prea poate ca regii acestia sa fie mult mai de temut decat
inaintasul lor. Dar crutandu-l pe Lysimah, acesta – cum se si cuvine – are sa
se arate recunoscator tracilor, care I-au daruit viata. Iar locurile intarite
aflate mai inainte vreme in stapanirea tracilor, ei le vor dobandi inapoi fara
nici o primejdie”.
Dromichaites
socotise deci mai chibzuit sa incerce din nou calea intelegerii, staruind pe
lang ostenii sai sa-i urmeze sfatul. Si, ca sa-l aduca pe Lysimah la
intelepciunea pacii, dau porunca sa se pregateasca doua ospete : mancaruri
alese servite pe o masa de argint asezata pe un covor de pret pentru
macedoneni, zarzavaturi si carne “pregatite cu masura”, randuite pe talere de
lemn, pentru daci. Dar cand ospatul a fost in toi, pe cand macedonenii serveau
vinul in cupe de aur si de argint, iar getii din pahare de corn si de lemn,
Dromichaites ontreba care din cele doua ospete I se pare mai vrednic de un
rege: al macedonenilor sau al dacilor. Lysimah ii raspunse al macedonenilor.
“Atunci… de ce ai lasat acasa atatea deprinderi, un trai cat se poate de
ademenitor si o domnie plina de straluciri… De ce te-ai silit, impotriva firii,
sa-ti aduci osteni pe niste meleaguri in care orice oaste straina nu poate afla
scapare sub cerul liber?”
Macedoneanul
fagadui sa ramina, pe viitor, prieten si aliat si intorcandu-se in tara sa, la
sud de Dunare, el inapoie getilor pamanturileocupate. Ratiunea politica si
simtul masurii restabiliserabuna vecinatate, care, de altfel, a fost pastrata
si in alte imprejurari.
Asa buna oara,
tot in cursul secolului al III-lea ien, sfatul si poprul din Histria, reunit
sub presedintia lui Theocritos, hotarau sa inscrie printre “binefacatorii
obstii” pe Diodoros, Procritos si Chearchos, care, trimisi in solie la
capetenia geta Zalmodegicos, au dat dovada “de cea mai deplina ravna”, aducand
inapoi pe cei 60 de concetateni ai lor ramasi chezasi – dupa cum se obisnuia in
acele vremi – pentru a garanta indeplinirea unor acorduri intre histrieni si
conducatorul get. Mai mult, ca urmare a tratativelor, Zalmodegicos se invoise
“sa restituie cetatii veniturile”, ingaduindu-I – avem toate temeiurile s-o
credem – sa-si administreze mai departe teritoriul rural si sa pescuiasca in
Delta. Histrienii, recunoscatori, acordasera celor trei ambasadori, ca si
urmasilor lor, dreptul de apurta “cununa” de aur la toate spectacolele de
teatru, “pentru ca si ceilalti cetateni, cunoscand ca poprul cinsteste pe
barbatii vrednici, sa se indemne a sluji cetatea”. Spre aducere aminte,
decretul a fost scris pe doua placi de marmura, una fiins asezata in agora, in
fata porticului, iar a doua in apropierea altarului ;ui Zeus Polieus. Cinstea acordat
celor trei negociatori arata totodata importanta, pentru histrieni, a pastrarii
unor bune relatii cu Zamoldegicos, care, ii garanta folosirea teritoriului
rural, pesuitul si, probabil, execitarea obisnuitului negot.
De altfel,
aceiasi histrieniau vazut si cu alt prilej foloasele unei politici de
intelegere. Cand un carmuitor trac,Zoltes, atacase in doua randuri unele
asezari ale litorarului, histria, spre a inlatura amenintarea, obtinuse, prin
solul ei Agathocles, ajutorul regeloi get Rhemaxos, carmuind in stanga Dunarii,
care, ca si Zalmodegicos, isi intinde protectia si asupra pamanturilor pontice
(180 ien). Decretul care enumara meritele lui Agathocles, desi fragmentar
pastrat, lumineaza raporturile stabilite intre cetate si acel bazileus, destul
de puternic pentru a-si impune autoritatea asupra diferitelor capetenii locale
ce tulburau linistea tinuturilor pontice. Cetatile grecesti de pe litoral se
aflau – o spune inscriptia – “sub abladuirea lui Rhemaxos”, de la care, prin
solia lui Aghatocles, cerea cuvenitul ajutor armat impotriva lui Zolts si a
cetelor lui.
“Iar mai tarziu
– continua decretul –, calcand tracii juramantul si invoiala si tot dand navala
(pa pamantorile catatii), ales de popr comandant cu depline puteri teritoriale
si strangand osteni voluntari dintre
cetatenii si barbarii adapostiti in cetate, a pazit ogoarele si turmele si
granele pana la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos. Iar cand dupa ce regel
a trecut pe malul din fata, nelasand in urma-I strajii, de teama, si trimitand
numai vestitori ca sa ceara tributul (Aghatocles), ales sol si pornind la drum
pe apa, intrucat tinutul era cuprins de razboi, l-a convins pe regele Rhemaxos
sa dea spre paza cetatii calareti o suta; iar cand tracii au cazut in numar
mare asupra strajerilr, iar acestia, de frica, au fugit pe celelalt mal, lasind
teritoriul cetatii fara paza, trimis sol la feciorul regelui Phra(dmon?), l-a
convins pe acesta sa dea straja cetatii calareti sase sute, care intrecand
oastea vrajmasilor, au infrant pe capetenia acestora Zoltes…”
Legaturile
intre Histria (inclusiv celalalte orase pontice) si regele get la inceputul
secolului al II-lea ine, erau bine determinate: Rhemaxos primea tribut –
precizarea aprtine, de altfel, decretului –, indatorindu-se in schimb a acorda
cetatilor elene protectie militara impotriva dusmanilor; sunt relatii cu clauze
si obligatii de o parte si de alta, care, alaturi de stirile mai vechi despre
Zalomodegicos, ilustreaza antecedentele “politicii pontice” duse de Burebista
pe vremea lui Acornion din Dionysopolis.
Lumea elena
urmarise, de altfel, cum taria dacilor sporise de-a lungul secolelor. O istorie
a lumii vechi isi insemnase “cresterea puterii dacilor sud regel Robobostes
(incrementa Dacorum per Rubobosten regem)”, probabil un inaintas a lui
Burebista la care mersese Acornion. Sud o alta capetenie – Oroles, carmuind
poate prin rasaritul Transilvaniei si Moldova, ei se luptasera cu neamul
rasaritean al bastarnilor si, intrucat nu izbutisera sa-I invinga prima oara,
au fost rau dozeniti de Oroles pana cand “prin vitejia lor au sters rusinea pe
care si-au atras-o in razboiul de mai inainte”, povesteste aceeasi istorie a
lumii vechi. Erau cunoscut in lumea mediteraneana dacii, care se “pricep mai
bine decat toti la aruncarea sagetilor”, cum sublinia intr-o oda poetul Romei
Horatius Flaccus, tanar de 17 ani la vremea cand dionysopolitanii tratau cu
Burebista. Dar vitejia singura nu facuse putarea dacilor. Acornion intelese de
unde venea aceasta taria cand, in calatoria sa pe Dunare si prin campie pana la
resedinta conducatorului get, avusese ragazul sa cerceteze locurile si oamenii
pe care ii mai vazuse odata, cu ani in urma, trimis tot de concetatenii sai din
Dionysopolis in solie la tatal lui Burebista, care ii acordase, de asemenea,
increderea si pretuirea. La Argedava, cladita pe o terasa, dominand valea
Argesului, aparata din trei parti de baltile din lunca, iar dintr-o parte de
trei santuri transversale si de un val de pamant, vazuse Acornion amfore si
ceramica fina pictata, venite din atelierele oraselor grecesti, cupe si alte
vase lucrate la fata locului dupa modelele aduse din Elada, felurite podoabe
pretuite de daci – aplice din bronz cu ornamente in relief, fibule de fier si
de argint, inele si coliere; intrase intr-un palat, care, prin planul si
dimensiunile vaste ale incaperilor, ii amintea de arhitectura elena. Observase
Acornion turme si holde bogate, poporul numeros al comatilor (oamenii
dependenti sub ascultarea pilatilor) lucrand pe ogoare si in ateliere, spre
folosul lor, dar mai ales a mai marilor acelor tinuturi; constatase circulatia
continuua a banilor, monezi de argint ale cetatilor pontice sau ale celorlalte
orase din lumea greaca, cele batute de geti ca si denari romani; solul orasului
Dionysopolis cunostea, de asemenea, si multe oppida orase al dacilor. Toate
acestea atestau o intensa activitate, o viata economica organizata, desfasurata
fara intrerupre de sute de ani din cetatea carpatica pana la tarmul marii si in
care gasea temeiul puterea dacilor, ale caror legaturi multiple cu civilizatia
elenica n-au incetat in tot acest rastimp. Cetatile pontice erau porti deschise
catre Europa de sud, catre tarmul Egeei si a Mediteranei; raspandirea monezilor
batute de orasele elene de pe litoralul dobrogean ilustreaza sensibil cum
aceste “capete de pod” ale lumii grecesti in tinuturile locuite de inaintasii
romanilor erau integrate in viata materiala si spirituala a societatii
geto-dace. Asemenea vechi legaturi de negot si indelungata cunoastere a
oamenilor aratase elenilor ca dacii apartineau de fapt civilazatiei pontice si
mediteraneene; aceasta integerare avea deosebita insemnatate pentru dezvoltarea
raporturilor de vecinatate, existente treptat in domeniul economic al
schimbului de marfuri, la acela politic, protectia acordata de carmuitorii geti
cetatilor litoralui si sfarsind cu asimilarea valorilor de arta si cultura.
Integrarea societatii dacice in aria civilizatiei europene vechi a fost
exprimata, de altfel, si direct de autorii antichitatii. Daca pentru Herodot,
la anul 514 ien, cand armatele persane isi croiau drum spre Dunare, getii
erau”…cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci…”, pentru Dion
Chrysostomos, care a trait la finele secolului I en in tinuturile dace si a
vizitat tocmai orasele pontice, scriind si o istorie a getilor (astazi
pierduta), “getii sunt mai intelepti decat aproape toti barbarii si mai
asemenea grecilor”.
Cuvintele
cetateanului din Dionysopolis sapate in marmura decretului lui Acornion, care-l
socoteau pe Burebista “cel dintai si cel mai mare dintre regii Traciei, stapan
al tinutului de dincolo si de dincoace de fluviu” (de Dunare), nu exprimau
numai obisnuita formula de respect adresata – asa cum se cuvenea intr-un text
oficial – suveranului protector, ci insumau o realitate poitica si militara recunoscuta
de contemporani, ca si de istoricii de mai tarziu.
Strabon, traind
cam in aceiasi vreme cu Acornion, isi inseamna in a sa “Geografie” cresterea
puterii dacice. “Ajungand in fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie
dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la
vin si ascultare fata de porunci, incat, in cativa ani, afaurit un stat
puternic si a supus getilor cea mai mare parte a poparelor vecine. Ba inca a
ajuns sa fie temut si de romani”, sublineaza Strabon. Centrul acestei stapaniri
se afla in Transilvania, in muntii Orastiei, la Costesti,
Piatra-Rosie-Cioclovina, Aninis si Gradistea Muncelului, unde munca staruitoare
si grea a comatilor daci a ridicat constructii impresionante prin conceptie,
dimensiuni si tehnica, fortificand un intreg teritoriu,el insusi intarit de
natura. Si astazi, dupa doua milenii, ele ne dau imaginea, mereu vie prin
continuitatea poprului roman in acelasi tinuuri, a puterii economice, a
carmuirii politice si fortei militare, tinand in cumpana un secol si jumatate
inaintarea Romei la Dunarea de jos.
Etapele acestei
organizari de stat, in diferite parti ale teritoriului patriei, se precizeaza
la intervale, prin carmuirile lui Dromichaites, Zalmodegicos sau Rhemoxos, ce
stapaneu din campia dunareana pana la tarmul Marii Negre, prin acea a lui
Oroles din Moldova si rasaritul transilvan, biruitorul bastarnilor, prin acea
a lui Rubobostes, cand a sporit puterea
geto-daca, si altor carmuitori pe care istoria nu-i mai stie astazi, ducand la
constituirea, in marea cetate a Transilvaniei, inca de pe la inceputul
secolului I ien, a statului condus de Burebista. Dupa ce pe la anul 60 ien a
invins cu totul pe boi si taurisci, triburi celtice asezate in vestul Daciei,
asa incat teritoriul lor “a ramas un loc de pasunat pentru turmele neamurilor
vecine”, Burebista, avand hotarul apusean acoperit, si-a indreptat atentia spre
sudul Dunarii si tarmul marii. Privind spre Pontul Euxin, carmuitorul get
continua,de fapt, politica inaintasilor sai. Daca insa pentru Zamoldecicos sau
pentru Rhemaxos unul sau celalalt din orasele elene asigurau indeajuns lagatura
cu alte centre de peste mari, pentru Burebista, care adunase intregul tarm de
vest al Euxinului era urmarea logica a operei infaptuite pana atunci. Acesta cu
atat mai mult cu cat mersul evenimentelor la sud de Dunare indrepta deopotriva
catre o asemenea actiune.
La sud de munti
Haemus, in fost regat al Macedoniei, peste orasele si cetatile Eladei, in Asia
Mica – in Pergam, Bitinia si de curand in regatul Pontului, unde domnise
Mithridate Eupator –, in toate aceste locuri stapaneau armatele Romei; ele
inaintasera de altfel si catre Dunare.
Catava vreme,
cel mai temut potrivnic al romanilor fusese Mithridate, care unise intr-o liga
toate orasele elene din jurul Euxinului. Histrienii, tomitanii si calatienii,
vecinii dinspre nord ai Dionysopolis, batusera pe staterii lor de aur in locul
obisnuitului chip al lui Lysimah pe acela al noului carmuitor al Pontului.
Dar romanii
reactionasera puternic, ocupand intr-o campanie de doi ani (73-71 ien) toate
orasele grecesti de pe litoralul vestic al marii Apollonia (luat cu asalt de
trupele comandate de guvernatorul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus),
Mesembria, Odessos, Dionysopolis isi aminteau tratatul (foedus) incheiat intre
Callatis si Roma, in care cele doua part isi fagaduiai prietenie si sprijin
reciproc in cazul unui atac impotriva unuia din cei doi semnatari; tratatul mai
preciza cum se vor putea aduce modificari clauzelor in vigoare, cum textul va
fi sapat in piatra si expus in locuri speciale, la Callatis si Roma. Asemenea
intelegri, incheiate, probabil, si cu alte cetati grecesti, consolidau granita
de nord a Macedoniei romane si asigurau controlul armatei romane asupra
intregului litoral vestic al Euxinului. Prietenia tinuse cam zece ani, pana
cand, nemaisuportand suprevegherea si abuzurile guvernatorului roman din
Macedonia, orasele elene se rasculara. Proconsulul Antonius Hybrida (amintit,
de altfel, in inscriptia lui Acornion) a fost invins de eleni, ajutati de geti
si bastarni (61 ien). Nu mai stim astazi daca Bureista a condus el insusi
lupta; dar este sigur ca trupele sale au participat hotarator la aceasta
biruinta, ale carei trofee au fost duse intr-o cetate, la Genucla (undeva in
nordul Dobrogei).
Atare
evenimente grabeau pe Burebista sa-si asigure stapanirea pana la mare, asa cum
si-o consolidase si la hotarul vestic, impotriva celtilor; altminteri,
legiunile Romei aveau sa constituieun front continuu impotriva pamanturilor
dacice, atacad pe toata linia Dunarii.
Cei din
Dionysopolis urmasera calea traditionala a bunei intelegeri si primisera
protectia dacilor. Decretul lui Acornion aminteste cum acesta fusese trimis si
la tatal lui Burebista, la care, de asemenea, se bucurase de cea mai mare
cinste. Se pare ca si vecinii lot tomitani au avut aceeasi atitudine (des unii
cercetatori socot – dupa un decret, nedatat, in care sunt laudati doi strategi
si garda constituita de ei pentru paza turnurilor – ca orasul a rezistat totusi
dacilor).
De altfel,
dionysopolitanii avusera dreptate procedand astfel. La Histria, teritoriul
rural fsusese ocupat timp de trei ani, pana cand negocierile au restabilit
pacea. Un decret dat in cinstea lui Aristagoras evoca sugestiv urmarile, nu
tocmai placute, ale impotrivirii histrienilor:
“Intricat
Aristagoras al lui Apaturios, coborand dintr-un parinte de seama si din
stramosi binefacatori de obstii… nazuind sa le urmeze pilda si sa calce pe
urmele lor, la intoarcere in patrie, dupa nenorocirea abatuta asupra orasului,
cand cetatea era fara ziduri, iar locuitorii se gaseau din nou in primejdie
impreuna cu nevestele si copiii, insarcinat de cetateni cu repararea zidurilor,
a luat asupra-si cu barbatie si devotament intreaga supraveghere a lucrarilor, fara sa se sustraga
ostenelilor turpesti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de
recladire; iar dupa ce patria a fost din nou intarita si, unul cate unul,
cetatenii au prins sa revina in oras de pe meleaguri dusmane (din captivitate),
cateodata negociind cu iscusinta cu barbarii ce stapaneau tinutul, alteori
punand la dispozitia cetatenilor sumele necesare pentru rascumparare, s-a arata
saritor la toate nevoile celor mintuiti, acordand nu numai alor nostri, ci si
strainilor imprumuturi numeroase si purtandu-se si purtandu-se cu toti in
chipul cel mai dezinteresat”. Trei ani dupa evenimentele amintite – precizeaza
decretul in contiuare – , “…cetatenii gesindu-se din nou in situatia de a nu
avea preot al lui Apollo Tamaduitorul, intrucat averile particulare erau
secatuite, Aristagoras s-a oferit singur si, infatisandu-se in Adunare si
primind cununa divinitatii, si-a castigat unindoit titlu la recunostinta zeilor
si a celor carora le facuse binele”. Numai astfel, prin negocieri si
rascumparari, vechile randuieli ale orasului au fost restabilite. In schimb,
pretutindeni se stia prea bine ca marele port al Obiei (la varsarea Bugului)
fusese cucerit si distrus de trupele dace (orasul se va reface mai tarziu si
numai o mica suprafata). In felul acesta, folosind deopotriva armele si
negocierile. Burebista a ramas singur stapan pe tarmul stang al Pontului Euxin,
de la Apollonia in sud si pana la Olbia spre nord (55 ien). “politica pontica”
a predecesorilor sai, a lui Zalmodegicos sau Rhemaxos, fusese astfel urmata si
de puternicul carmuitor al dacilor, protector al dionysopolitanilor. Iar in
relizarea acestei politici, actiunea armata a fost mijlocul pentru a obtine o
solutie negociata: decretul dat in onaorea lui Aristagoras subliniaza de la
inceput unele tratative purtate “cu sicusinta”, dupa care adauga: “Insarcinat
cu solii numeroase din partea cetatii pe langa barbarii stapanitori ai
tinutului si ai fluviului, le-a indeplinit in chipul cel mai folositor pentru
cetateni...”, ceea ce ne face sa intelegem ca, prin repetate tratative,
generosul reprezentant al histrienilor a obtinut pentru cetatenii sai
restabilirea pacii, a dreptului de a folosi teritoriul rural al orasului, de a
pescui in Delta si de a face negot. Astazi ne este greu sa deslusimde ce vechea
traditie de intelegere intre lumea dacica si cea elena n-a fost decat in parte
urmata. Gandeau oare orasele pontice, dupa ce biruisera pe Antonius Hybrida, ca
vor izbuti sa pastreze cumpana intre daci si romani, intre cele doua forte ce
urmau sa se infrunte la Dunarea de jos? Voia Burebista sa-si consolideze repede
hotarul rasaritean inaintea unei noi interventii romane? Este probabil, iar
actiunea sa militara urmarea sa grabeasca incheierea unei intelegeri politice
cu orasele pontice pentru a avea apoi libertatea de miscare fata de romani.
Intr-adevar,
pentru politica externa a lui Burebista, problema esentiala raminea aceea
araporturilor cu Roma, care stapanea teritoriile sud-dunarene si se apropia tot
mai statornic de hotarul marelui fluviu. Inca de la anul 74 ien, C. Scribonius
Curio, guvernatorul Macedoniei, si-a adus legiuniile pana in dreptul Portilor
de Fier, “pana in Dacia – precizeaza istoricul L. Annaeus Florus – , insa s-a
inspaimantat de bezna padurilor de acolo” ; urmase inaitarea romana spre
Dobrogea si infrangerea lui C Antonius Hybrida de catre coalitia
geto-bastarno-elena. Constituirea, sud Burebista, a unui intens stat dacic, din
Slovenia si de la Dunarea panonica pana la tarmul de vest al Marii Negre si –
spre sud – pana la linia muntilor Balcani, reprezenta, evident, o amenintare
directa pentru stapanirile Romei in Macedonia; si invers, inaintarea romana
catre Dunare primejduia libertatea dacilor. Conflictul in perspectiva se
contura tot mai mult. De aceea, Burebista cauta o rezolvare, actionand atat pe
plan militar cat si pe plan diplomatic. “…Trecand plin de imdrazneala
Dunarea…”, precizeaza Strabon, a atacat “pana in Macedonia si Iliria”, apoi a
incheiat repetate aliante cu triburi trace si ilire, intrucat si ele se opuneau
dominatiei romane.
Dar se putea
incerca si mai mult. La romani izbucnisera de curand luptele pentru putere; pe
vremea cand Burebista aducea sub ascultare orasele pontice, la Roma se desfacea
triumviratul. Se confirmase vestea ca Pompeius, sprijinit de Senat, se pregatea
se sa lupte cu Iulius Caesar. Acuma se hotara Burebista sa cheme din nou pe
Acornion, incedintandu-i o solie speciala pe langa rivalul lui Caesar. Parasind
Argedava, Acornion trecuse Dunarea si ajunsese in Macedonia, unde se afla
Pompeius. La intoarcere, el raporta ca misiunea a fost dusa la bun si deplin
rezultat.
“Si fiind
trimis de regele Burebista – spune in continuare inscriptia de cinstire data de
dionysopolitani – ca sol la autocratul romanilor Gnaeus Pompeius, fiul lui Gnaeus,
si intalnindu-se cu acesta in partile Macedoniei, langa Heracleea Lynestis, nu
numai si-a implinit insarcinarile ce avea de la rege, castigand bunavointa
romanilor pentru rege, dar a purtat si cele mai frumoase negocieri in folosul
patriei sale”.
Pentru a-si
arata intreaga multumire, Burebista a conferit talentatului sau ambasador
titlul aulic, folosit in tot orientul elen, acela de “cel dintai si cel mai
mare prieten”, iar cetatenii din Dionysopolis, sensibili si ei la o atare
pretuire, au gasit de cuivnta sa treaca titlul in decretul dat in onoarea lui
Acornion.
Primind
reaspunsul, Burebista se pregatea sa vina in ajutorul lui Pompeius;
evenimentele nu I-au mai dat ragazul necesar. Pe cand la Dionysopolis se
inscriau in marmura soliile amintite, la Pharsalos, in Tesalia, Pompeius
pierdea lupta decisiva; fugar, el avea sa piara in Egipt. Si astfel, actiunea
lui Burebista trebuia sa ia alt curs. Invingatorul, Caius Iulius Caesar,
cunostea prea bine puterea dacilor si se pregatea pentru viitoarea campanie
impotriva lor. Dar “moartea l-a surprins pe cand savarsea astfel de lucruri si
se gandea la ele”. La idele lui martie (anul 44 ien), Caesar sub pumnalele
conspiratorilor, iar Burebista pieri si el, scurt timp dupa acesta, lovit de
conjuratia unor capetenii nemultumite.
*
Asa s-a
incheiat prima etapa a confruntarii daco-romane, care va dura un secol si
jumatate, pana cand Transilvania, marea cetate a dacilor liberi, a intrat in
launtrul hotarelor imperiului. In acest rastimp, desi aspectele militare au
fost determinate, nu au lipsit si fazele diplomatice: asupra lor vom incerca sa
ne oprim.
Asasinarea lui
Burebista a adus si impartirea in patru (apoi in cinci) a intinsei sale
stapaniri: dintre acestea, Cotiso stapaneste in Oltenia si Banat. El intra in
tratative cu Octavian, viitorul imparat, aflat insusi in conflict cu colegul
sau de triumvirat Marcus Antonius. Politica externa a lui Burebista era astfel
reluata, dacii incercand sa se foloseasca de luptele interne ale Romei pentru
a-si intari propria lor situatie.
Din tratative
stim numai ca s-au facut proiece de alianta matrimoniala: Iulia, fiica lui
Octavian, urma sa devina sotia lui Cotiso, iar fiica regelui dac trebuia sa se
casatoreasca cu viitorul imparat. Asemenea “aranjamente” au fost, de altfel,
denuntate de Marcus Antonius, adversarul lui Octavian, pe care l-a acuzat,
intr-un pamflet, ca acesta, pentru interesele sale poilitice egoiste, sa-si dea
fata dupa un “barbar” si sa ia el insusi o sotie tot “barbara”.
Fapt este ca
intelegerea nu s-a incheiat si ca luptele au reinceput, descrise astfel de L.
Annaeus Florus:
“Dacii traiesc
nedezlipiti de munti. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obisnuiau sa
coboare si sa pustiasca tinuturile vecine ori de cate ori Dunarea, inghetata de
ger, isi unea maurile. Imparatul Augustus a hotarat sa indeparteze aceasta
populatie, de care era foarte greu sa te aproprii. Astfel, a trimis pe Lentulus
si I-a alungat pe malul de dincolo (al Dunarii); dincoace au fost asezate
garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost infranti, ci doar respinsi si
imprastiati”.
*
In statul dac
din campia munteana, urmas a lui Burebista a fost Dicomes; el incearca sa
intervina in luptele interne ale Romei, stand de partea lui Marcu Antonius,
fara succesc insa, deoarece Octavian ramase singur stapan prin victoria de la
Actium(31 ien).
Inaintarea
romana catre Dunare a fost astfel reluata. In anii 29-27 ien avea loc campania
lui M. Licinius Crassus in Dobrogea, pana in Delta; ea nu aducea inca
stapanirea directa a Romei, dar intregul teritoriu intre muntii Haemus
(Balcani) si linia Dunarii. Pana la varsarea in Pontul Euxin, se gasea sub
“protectia” legiunilor imperiale. In anul 6 en, un comandament special, urmat
in scurt timp de organizarea provinciei Moesia, a fost instituit in dreapta
Dunarii, in fata Banatului si Olteniei. Guvernatorul Panoniei, Cornelius
Lentulus, a atacat pe daci si pe sarmati in mai multe puncte de-a lungul
fluviului; in aceeasi vreme; Aeluis Catus departa, dupa lupte probabil, 50 000
de geti, luindu-i din campia munteana si trecandu-i in sud, pe tarmul drept; in
felul acesta se crea o larga zona nelocuita, iar puterea daca din Muntenia era
definitiv dezorganizata; sapaturile confirma la Zimnicea, la Popesti(pe Arges)
sau la Piscul Crasanilor (pe Ialomita) ca viata incetase brusc in aceste
asezari la inceputul secolului I en; Argedava, unde merses si Acornion la
Burebista, inceta si ea sa mai existe.
Cutrecerea
anilor, amenintarea se precizeaza si mai mult: in anul 46, provincea Moesia a
fost extinsa pana la gurile Dunarii, iar guvernatorul Tiberius Plantius
Silvanus Aelianus a colonizat la sud de Dunare mai mult de 100 000 de
transdanubieni, adusi, mai curand cu mijloace pasnice decat cu forta, din
teritoriul de la nord de Delta. Se constituia flota dunareana (Classis Flavia
Moesica), pentru transportul rapid al trupelor si spijinirea operatiilor
intreprinse de legiuni in zona fluviului; intregul hotar roman de la Olt la
Marea Neagra se afla asrfel sensibil consolidat.
Ramaneau dacii
din Transilvania si Banat, unde, dupa asasinarea lui Burebista, viata de stat a
fost neintrerupta, sub regii Deceneu (fost si mare preot), Comosicus, Coryllus
(Scorilo), Duras (Diurpaneus) si, in sfarsit, Decebal (fiul lui Scorilo),
care-si incepe domnia pe la anul 87.
Personalitatea
exceptionala a acestui ultim carmuitor al statului independent dac la facut pe
Dio Cassius sa afirme: “Era (Decebal) foarte priceput la planurile de razboi si
iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru ala ataca pe
dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un luptator si
se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din
aceasta pricina multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani”.
Decebal
intelegea prea bine incercuirea metodica a statului dac de catre romani, stapan
pe toata linia Dunarii, fortificata prin castrele legiunilor si trupelor auxiliare
si controlata de o flota puternica, dominand in campia munteana, unde creasera
chiar o zona larga nelocuita, extinzandu-si sfera de influenta atat in nordul
Deltei cat si la vest de Transilvania, in Panonia, unde iazigii si suebii erau
clientii Romei. Concluzia era cuprinderea, mai curand sau mai tarziu, a
Transilvaniei, Banatului si Olteniei inauntrul imperiului.
Politica lui
Decebal a urmarit sa impiedice o atare desfasurare; daca hotaratoare au fost,
in cele din urma, confruntarile pe plan militar, ele au fost sustinute in anume
etape si de actiuni diplomatice.
Razboiul incepe
odata cu iarna anului 85-86, print-un atac brusc al dacilor, roxolanilor si
sarmatilor, peste Dunarea inghetata, in Moesia, unde guvernatorul provinciei,
C. Oppius Sabinus, cade ucis. “Erau puse in cumpana taberele intarite ale
legiunilor si insasi stapanirea noastra”, comenteaza Tacitus. Contraofensiva
romana, condusa de prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, determina pe
Decebal sa ceara pacea, refuzata insa de romani; a urmat o noua solie a regelui
dac… “in bataie de joc – precizeaza istoricul Dio Cassius –, spunand ca va
incheia pace daca Domitian are sa vrea ca fiecare roman sa-i dea lui Dcebal,
annual, cate doi oboli. Iar daca nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea
ca va duce mai departe razboiul si ca romanii vor avea de indurat mari
nenorociri. Ceea ce s-a intamplat: Cornelius Fuscus a fost surprins si ucis –
probabil pe Valea Oltului in sus –, armata sa infranta, lasand o suma de
prizonieri si masini de razboi in tabara invingatorilor. Evident, o atare
infrangere a detrminat reactia romanilor, care, condusi prin Banat, de data
acesta de Tettius Iulianus, obtin o hotaratoare victorie la Tapea (probabil la
portile de fier ale Transilvaniei). Notam deci din nou folosirea soliilor in
desfasurarea tratativelor care au dus
la incheierea pacii din anul 89, Domitian fiind fortat la acesta
datorita dificultatilor pe frontul de lupta impotriva cvazilor si marcomanilor.
In aceasta
etapa a relatiilor daco-romane, negociarile au trecut pe primul plan si au dus
la o solutie politica, reflectand un relativ echilibru de forte. Insesi
conditiile pacii, laconic relatate de Dio Cassius, arata complexitatea
convorbirilor purtate. Pentru romani telul era de a randui statul dac printre
“clientii” imperiului; de aici primirea atenta de catre Domitian a delegatiei
dace, condusa de Diegis, poate fratele lui Decebal, venita in Pononia pentru a
negocia pacea si a restitui, ca semn al bunelor intentii, cativa prizonieri si
unele arme luate in lupte. La randu-I, “…Domitian puse lui Diegis o diadema pe
cap, ca si cum ar fi fost un adevarat invingator si omul in stare sa dea un
rege dacilor…”, comenteaza cu ironie Cassius, adaugand: “…El cheltuisefoarte
multi bani pentru incheierea pacii, caci fara intarziere dadu lui Decebal nu
numai insemnate sume de bani, dar si mesteri priceputi la felurite lucrari
folositoare in timp de pace si de razboi si fagadui sa-i dea mereu multe”.
Dar lasand la o
parte comentariile istoricilor antichitatii (in genere defavorabile lui
Domitian), incoronarea simbolica a lui Diegis, ca si stipendiile si asistenta
tehnica pe care, prin aceeasi pace, Decebal le obtinuse dovedea incercarea
Romei de a solutiona problema dacilor pe cale negociata, transformandu-i intr-un
stat clientelar al imperiului, intr-un fel de aliat, ce putea fi eventual
utilizat pentru aducerea la ordine a triburilor dusmane. Prea puternic insa
pentru a fi cucerit direct, cu armele, statul dac trebuia trebuia cel putin
neutralizat, si acesta a fost – dupa toate probabilitatile – telul diplomatiei
romane in tratativele din anul 88.
Decebal, la
randul sau, isi dadea seama ca raportul de forte era vadit inegal si ca intr-un
razboi de durata si de uzura nu ar fi putut obtine victoria militara. De aceea,
trebuia gasit un modus vivendi, realizat tocmai prin pacea cu Domitian, care
sa0i ingaduie sa-si intareasca statul, sa-si gaseasca eventual aliati, sa fie
in cea mai buna situatie pentru viitoarea confruntare; subsidiile anuale si
mesterii primiti aveau deci sa fie folositi pentru consolidarea puterii dacice,
dar nu ca federati, ascultatori ai romanilor, ci ca vecini independenti.
Experinta
politica si situatia triburilor de la sud de Dunare confirmau telurile si linia
adoptata de Decebal. Faza “clientelara” era adesea urmata de o a doua, in care
statul respectiv era desfintat si prefacut in provincie. Cam cu patru decenii
in urma, pe la anul 46, regatul odrizilor – in sudul Dunarii si in Dobrogea –
fusese desfiintat dupa decenii de alianta cu Roma, in locul lui exitinzandu-se
pana in Delta provincea Moesia. Ceva mai inaite disparuse si Roles, carmuitorul
get din sud-vestu Dobrogei, desi colaborase indeaproape cu armatele
proconsulului M. Licinius Crassus impotriva altor capetenii geto-dace si
primise titlul de “prieten si aliat al poporului roman”.
Ca ambele parti
socoteau echilibrul astfel stabilit ca o faza provizorie intelegem si din
masurile luate ulterior de cei doi adversari. Supravegherea militara a
teritoriului din viitoarea Muntenie si din Moldova de sud este intarita pentru
a impiedica dacii din aceste regiuni sa sprijine de Decebal. Trupe noi sunt
aduse de la sud la Dunare, intre altele “Cohors I Hispaniorum veterana
quingenaria equitata”, detasamentele ei fiind fixate unul la Buridava pe Olt, pentru
a supraveghea drumul de-a lungul raului spre Transilvania, altul la
Piroboridava, pentru a controla calea de legatura intre Transilvania, pe vale
Trotusului si a Siretului, pana la Dunare. In anul 99, urmasul lui Domitian,
imparatul Traian, inspecteaza in persoana provinciile sud-dunarene. In preajma
izbucnirii ostilitatilor, 13 – 14 legiuni, cohorte pretoriene si formatiuni
auxiliare, venite din diferite parti ale imperiului, erau concentrate gata de
atac.
La randul lor,
dacii si-au intarit sistemul defensiv din Muntii Orastiei, ridicand si
amplificand fortificatiile din jurul Sarmizegetusei, impresionate marturii ale
vointei de libertate a inaitasilor nostri.
Urmarea este
cunoscuta: doua razboaie foarte grele, duse de ambele parti cu cea mai mare incordare
si sangeroase pierderi – o data in anii 101 – 102, a doua in anul 105 –, s-au
incheiat prin desfintarea statului dac si prefacerea lui in provincia romana.
Aspectele
diplomatice ale acestei lupte finale sunt subordonate, de fapt, numai operatiilor
militare.
Prin soliile
trimise din timp, Decebal isi asigura colaborarea unor triburi vecine,
roxolanii, bastarnii si burii; in schimb, alianta cu Pacorus al II-lea, regele
partilor, nu pare sa se fi incheiat. O data incepute operatiunile militare in vara
anului 101, Traian primi un fel de instiintare din partea dacilor, a burilor si
a aliatilor lor, scrisa pe o ciuperca mare, cu litere latine si sfatuind pe
romani sa se intoarca din drum si sa incheie pace.
Se da lupta de
la Tapae, castigata de legiuni, dupa care o solie alcatuita din comati sosi in
tabara romana.
Urmareau aceste
luari de contact o incercare efectiva a ostilitatilor? Posibil si ca Decebal
dorea sa castige timp si sa atraga pe dusman pana in centrul dispozitivului sau
defensiv din Muntii Orastiei, pentru a trece la contraofensiva.
Ea s-a produs
odata cu venirea iernii si a inceput printr-un atac masiv al dacilor, si mai
ales al aliatilor lor sarmati si germani, declanst nu in Transilvania, ci in
Dobrogea si in sudul Dunarii; planul era poate de a atrage grosul trupelor
romane in aceste regiuni si de a da o a doua lovitura si pe frontul
transivanean, obtinand victoria. Dar, contrar previziunilor lui Decebal, o
iarna fara geruri a ingaduit flotei romane sa opereze relativ usor transporturi
masive de trupe spre tinuturile dobrogene; in batalia hotaratoare de la
Adamclisi, in care au fost angajate toate formatiunile, inclusiv rezervel,
coalitia sarmato-germano-daca este sfaramata; numarul ranitilor din randurile
romanilor a fost asa de mare, incat imparatul – spune Dio Cassius – ar fi facut
bandaje si din propriile sale vesminte. Pentru aducerea aminte, a fost inaltat
Tropaeum Traiani, astazi monumentul de la Adamclisi, purtand dedicatia “In
amintirea barbatilor viteji care au murit luptand pentru republica”.
Victoria romana
rasturna planurile lui Decebal. Dupa reluarea lupteleor, in primavara anului
102, au urmat noi tratative, o data printr-o delegatie de pileati (fruntasii dacilor),
propunand o intrevedere directa intre Traian si Dcebal, a doua oara, prin doi
reprezentanti ai imparatului L. Licinus Sura si Claudius Livianus, prefectul
pretoriatului, sosit in tabara dacilor; a treia oara, cand s-a incheiat pacea,
urmata de o solie special, care a ajuns pana la Roma, spre a obtine si
ratificarea Senatului.
Pacea, foarte
dura, era considerata de ambele parti mai mult ca un armistitiu si prevedea
conditii deosebite de grele pentru daci: “… Sa dea inapoi armele, masinile de
razboi si pe constructorii acestor masini, sa predea pe dezertori, sa distruga
intariturile si sa se retraga din teritoriul cucerit, ba inca sa-i socoteasca
dusmani sau prieteni ai sai pe cei ai romanilor; sa nu mai primeasca nici un
fugar, nici sa nu mai ia in slujba lui vreun oras din Imperiul roman… “.
Ragazul astfel
obtinut a fost folosit, cu ultima energie, pentru refacerea fortelor. “Dar cand
i s-a anuntat – continua Dio Cassius in a sa “Istoria romana” – ca Decebal in
multe privinte nu respecta tratatul, ci isi pregatestearme, primeste fugari,
reface intariturile, trimite soli la vecini si aduce pagube celor ce mai
inainte nu se intelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un tinut… Senatul
decreta ca Decebal este din nou vrajmas, iat Traian insusi, fara sa lase
conducerea altor generalo, porni din nou un razboi impotriva aceluia”.
Razboiul incepu
in anul 105 a fost incheiat in acelas an, rezistenta dacilor fiind infranta de
coplesitoara superioritate a romanilor, care au mobilizat, pare-se, efective
superioare primei campanii (din anii 101 – 102 ). Decebal, urmarit de cavaleria
dusmana, pentru a nu fi prins si tarat in cortegiul triumfal al invingatorului,
isi curma viata cu un palos scurt, la radacina unui stejar. Dacia deveni
provincie imperial.
*
Asezati din
cele mai indepartate timpuri ale istorie in cetatea carpatica, campiile Dunarii
si al tarmul Pontului Euxin, cu o creatie material si spirituala ce se numara
cu cinste printre cele mai de seama ale antichitatii, geto-dacii si-au faurit
istoria alaturi de lumea greaca si romana. Secole de-a randul, ei au stat in
neincetata legatura cu aceste duoa civilizatii fundamentale ale continentului
nostru.
Cu grecii au
ajuns treptat la un echilibru, la rapoturi in care fiecare parte si-a pastrat
randuielile si intocmirea proprie, asigurandu-si totodata schimbul de valori si
bunuri ce-I erau necesare.
Cu romanii a
fost lupta pentru libertate, continuata un secol si jumatate; echilibrul a fost
rupt, si Dacia a intrat in hotarele imperiului.
Conflictul a
dat insa o noua sinteza, aceea a poporului roman; si cand in Transilvania, in
Tara Romanesca si Moldova se vor constitui statele feudale romanesti, ele vor
continua traditia lui Burebista si Decebal: aceea a bunelor raporturi cu
celelalte popoare cand ne-a respectat viata si munca, aceea a luptei cu arma in
mana pentru libertate cand ne-au atacat. De aceea si radacinile diplomatiei
romanesti se trag din relatiile de acum doua milenii dintre daci, orasele
grecesti ale Pontului si Republica romana.
| Sus Inapoi |