Hristos a Înviat cu adevărat (Nicolae Fuştei)

 

Din primele zile ale existenţei sale, Biserica Creştină a depus în deplină unitate mărturia credinţei în învierea lui Hristos. Este ceea ce am putea numi una din marile doctrine şi convingeri fundamentale ale Bisericii, şi penetrează literatura Noului Testament astfel încât dacă ai elimina fiecare pasaj care se referă la Înviere, ai obţine o colecţie de scrieri atât de mutilate, încât ceea ce a rămas nu ar mai putea fi înţeles.

Învierea a pătruns adânc în viaţa primilor creştini. Faptul ei apare pe mormintele lor şi în inscripţiile găsite pe pereţii catacombelor, a pătruns adânc în imnologia creştină; a devenit una dintre cele mai vii teme ale marilor scrieri apologetice din primele patru  secole; a fost tema abordată în mod constant în predica din perioada pre şi post-niceiană. A intrat imediat în formula de crez a Bisericii; este în crezul apostolic; este în toate marile crezuri care au urmat.

“Toate mărturiile Noului Testament vin să arate faptul că greutatea veştii bune nu era: “urmează-L pe acest învăţător şi fă tot ce îţi stă în putinţă”, ci “Iisus şi învierea”. Nu poţi scoate acest lucru din creştinism, fără să-I alterezi în mod radical caracterul şi să-I distrugi adevărata identitate”.

Înfiera Domnului ieste unul din fundamentele credinţei noastre. Sf. Apostol Pavel  spune despre aceasta forate sugestiv: „Li dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15,14).

Este  de la sine înţeles că pentru a distruge creştinismul, trebuie  să-i distrugi fundamentele.  Anume pentru aceste considerente   atacurile duşmanilor credinţei creştine au fost îndreptat împotriva  Învierii reale a lui Iisus Hristos.

Păgânii, raţionaliştii, ateiştii şi alţi duşmani ai creştinismului s-au străduit să inventeze o serie de teorii, sau ipoteze  care neagă  realitatea faptului Învierii, cum ar fi ipoteza morţii aparente, ipoteza înşelăciunilor, ipoteza mormântului  greşit şi ipoteza viziunilor.   Despre primele trei ipoteze am vorbite în numerele  1-8 din 1999, 3 din  2001 şi 4 din 2004).

Astăzi  ne vom opri asupra aşa numitei Ipoteze a viziunilor.

Ipoteza viziunii

Această ipoteză a  fost  susţinută  de  teologii  germani protestanţi Strauss, Ewald, Hausrath, Holsten, Pfleiderer, iar dintre francezi de Renan, Sabatie şi Reville. Cum însă fără înviere, sau în tot cazul fără credinţa în înviere n-ar fi fost nici creştinismul, atunci Reville, după obiceiul tuturor necredincioşilor, se găseşte silit să recunoască, ca fapt incontestabil, credinţa ucenicilor în învierea lui Hristos şi să explice origina acestei credinţi fără faptul corespunzător, care ar cere să se explice două realităţi incontestabile: mormântul lui Iisus pustiu în a treia zi după înmormântare, şi arătările lui Iisus Hristos ucenicilor după înviere, întrucât nu se pune la îndoială, că convingerea ucenicilor în învierea Domnului a fost invocată de arătările Lui şi confirmată de priveliştea mormântului pustiu.

Autorul, urmând pe Strauss, Renan, etc., declară arătările lui Hristos ca halucinaţii ale ucenicilor, şi deci credinţa în înviere devine o operă a autosugestiei. Astfel şi Reville, ca şi toţi ceilalţi din situaţia lui, nu dă (şi nici nu poate da nici o explicare credinţii în învierea lui Hristos fără faptul învierii, iar dacă am şi cădea de acord cu explicarea lui Reville, apoi rezultatul pentru cercetarea lui istorică ar fi şi mai tragic. În definitiv, cum se prezintă, în explicarea lui Reville, credinţa ucenicilor în învierea lui Hristos, credinţă ce a devenit piatra unghiulară a creştinismului şi începu-tul lui ? El propagă că credinţa ucenicilor în învierea lui Hristos a izbucnit din amăgeala iudeilor şi din halucinaţiile sau auto-sugestiile ucenicilor; deci credinţa aceasta ar fi rezultatul unei duble amăgeli, a celei mai oarbe rătăciri. Astfel, izvorul celui mai grandios fenomen şi cu reală influenţă binefăcătoare în istorie, creştinismul, e o amăgeală, autosugestie.

După această   ipoteză,  apostolii  au  fost  sinceri  în convingerea lor că Hristos a înviat.  Dar  învierea  n-a  fost reală,  ci  numai  rezultatul  unei  viziuni.

Dar să vedem ce este o viziune?

 Cea mai  satisfăcătoare definiţie a unei viziuni pe care am întâlnit-o este cea dată de Weiss: “Sensul ştiinţific al acestui termin este acela că are loc un fapt aparent de viziune pentru care nu există nici un obiect exterior corespondent. Nervul optic n-a fost stimulat de către nici o undă de lumină sau vreo vibraţie de eter din afară, fiind excitat de o cauză interioară pur psihologică. În acelaşi timp senzaţia-impresia de vedere   este acceptată de cel care a experimentat viziunea la fel de deplin ca şi când aceasta ar fi fost cu totul “obiectivă”; el crede pe deplin că obiectul viziunii se află în faţa lui”.

 Definiţia dată ne arată că ipoteza viziunilor neagă realitatea    arătărilor    Mântuitorului    după     înviere, considerându-le simple   viziuni   subiective  ori  colective, datorită stărilor psihopatice pe care le-au avut  unii  dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.  Cei care au avut astfel de viziuni - stări psihice care se datorau unor boli  nervoase de care  ar  fi  suferit  Apostolii şi femeile din jurul lor - le-au răspândit  peste  tot,  în   felul   acesta   "învierea" transformându-se dintr-o stare patologică într-un fapt istoric.

 În cazul acesta,  ar trebui ca această stare maladivă  să se fi  extins  asupra tuturor celor care declară că l-au văzut pe Hristos înviat. A declara însă pe toţi cei ce L-au văzut pe Iisus după  înviere,  până  la Pavel,  robi ai iluziilor şi ai unor boli nervoase e a nimici cu totul ordinea lucrurilor şi a preface întreaga lume într-un conglomerat de nevropaţi.

Teoria  halucinaţiilor nu este plauzibilă deoarece ea contrazice anumitor legi şi principii cărora viziunile trebuie să li se conformeze după cum afirmă psihiatrii. Pentru ca  să  se producă o viziune se cercel puţin două condiţii: un organism  bolnav,  cu  nervii  zdruncinaţi   sau   cel puţin supraobosiţi; şi  ideea fixă că se va produce ceea ce este viu aşteptat, sau ceva de care cineva se teme.

 Dar sunt  îndeplinite  oare  aceste  condiţii  în  cazul nostru? Nu! Şi iată din ce cauză:

 a) Atât  Apostolii  şi  femeile  mironosiţe,  cât  şi cei foarte mulţi martori  ai  învierii  lui  Hristos  nu  au  fost dominaţi  de ideea învierii  lui Iisus şi la nici un caz nu aveau  maladii  psihice,  sau  boli  nervoase.  Atât Apostolii  cât  şi femeile,  în tot timpul Patimilor,  morţii, coborârii de pe cruce şi îngropării lui Iisus,  s-au  comportat absolut normal,  ca  şi  înainte  şi după înviere.  Este puţin probabil că soldaţii care păzeau mormântul să fi  avut  şi  ei vre-o boală psihică, sau să fi aştepta ca Hristos să învie.

 b) a doua condiţie,  care presupune existenţa  unei  idei fixe,  sau  a  unui eveniment aşteptat nu se respectă.  Ucenicii nu erau nişte naivi visători, ci mai degrabă precauţi sceptici şi “zăbavnici cu inima când era vorba să creadă”. Ei nu erau succeptibili de a avea halucinaţii şi nişte vedenii ciudate nu I-ar fi satisfăcut. Credinţa lor s-a bazat pe faptele reale ale unei experienţe verificabile. Dovadă este acea că Ucenicii văd pe Mântuitorul în mai multe  rânduri (Mt 28,9;  In 14,13-32;  Lc. 24,13-32;  24,36-42;  In 20,24-29; ş.a.)şi totuşi  nu  cred  că  este  El.  Tot  astfel  şi  Maria Magdalena (In 20,16-17), care vede pe Iisus înviat şi crede că nu este El,  ci  grădinarul. Ucenicii nu  se  aşteptau  la  un asemenea eveniment:  desigur, în ambientul lor exista speranţa că sfârşitul lumii  va  duce  la  o  înviere  generală  şi  la o judecată; însă  în  iudaism  nici un grup nu aştepta învierea finală a unei singure persoane,  nici un  evreu  nu  şi-ar  fi închipuit învierea unui Mesia răstignit. Este  adevărat  că  Iisus  a prevestit ucenicilor că după moarte El va învia, dar au săi nu l-au înţeles (Mc 9,10; In 2,19-22).

Nici o apariţie sau simplă halucinaţie a simţurilor nu a fost vreodată în stare să mişte lumea

Astfel că  cei  mai  obiectivi  martori  ai învierii sunt ostaşii romani deoarece ei au venit în cetate şi au vestit mai marilor preoţilor şi conducătorilor iudeilor învierea Celui pe L-au păzit în mormânt.  Duşmanii lui Hristos se poartă în  aşa fel după  învierea  lui Hristos că ei înşişi dovedesc învierea Lui: plătesc soldaţilor să nu spună că Iisus a înviat, ci că a fost furat (Mt 28,12-13); când Apostolii propovăduiesc învierea Domnului, după coborârea Duhului Sfânt,  iudeii nu se  gândesc să nege realitatea învierii,  ci caută să le interzică vestirea învierii şi să vorbească în numele lui Iisus (Fapte 5,40).

Dar duşmanii   creştinismului  neputând  nega  faptul  că Hristos a înviat au încercat  să  modifice  ipoteza  viziunii Astfel  te teologi protestanţi ca Keim,  Schenkel,  Schweitzer, Weizsacher, Stapfer,  Menegoz şi alţii spun  că  adică  Iisus înviat s-a  înfăţişat  numai spiritual Apostolilor şi numai în chip spiritual.

Că Apostolii  au fost pe deplin convinşi că Cel ce li s-a arătat este Iisus cel Înviat,  şi nu o nălucă,  ci  o  fiinţă corporală, care era în trup ne vorbeşte Evanghelia. Spre a le risipi orice îndoială,  ;a cererea Lui, Apostolii I-au adus de mâncare ,  dându-I peşte şi fagure de miere (Lc. 24,39-42). Iar Toma, după  ce  i-a  pipăit  ranele  cuielor   şi   coasta,   a exclamat "Domnul mei şi Dumnezeul meu" (In 21,27-28).

Dar cel mai puternic argument  în  susţinerea  adevărului învierii lui Hristos este comportamentul Apostolilor.

Apostolii erau  oameni  simpli   şi   sănătoşi.   Moartea Învăţătorului  le-a produs teamă şi nesiguranţă,  şi nicidecum obsesia  biruinţei  asupra  morţii.  Numai  după  ce  constată adevărul învierii,  sufletul lor se umple de o bucurie sfântă, aducătoare de linişte şi curaj,  care să  le  dea  putere  să meargă  în toată lumea şi să înfrunte toate greutăţile,  numai ca să  fie  martori  ai  adevărului  de  care  erau  pe  deplin convinşi. Chemaţi în faţa judecătorului,  ei răspund: "Judecaţi de este drept în faţa lui Dumnezeu  să  ascultăm  mai  mult  de oameni decât de Dumnezeu" (Fapte 4,19).

Ştiut este că halucinaţiile nu i-au stimulat nicodată pe oameni să se apuce de o lucrare de o amploare imensă şi nici nu au determinat pe oameni ca ducându-o la îndeplinire, să trăiască o viaţă de cea mai rigidă şi consecventă abnegaţie şi chiar suferinţă. Într-un cuvânt, suntem constrânşi să fim de acord cu Dr. Sanday, care spune: “nici o apariţie sau simplă halucinaţie a simţurilor nu a fost vreodată în stare să mişte lumea”.

Ce a determinat schimbarea bruscă a  Apostolilor?  Să  fi putut face  acest  lucru  iluzia,  înşelăciunea  minciuna?  Ar însemna să răsturnă, istoria şi raţiunea, dacă am admite acest lucru. Pentru  minciună  nu  suferă  cineva martiriul şi prin simpla iluzie nu se transformă un umil pescar în învăţător  al lumii.

Lipsa de temeinicie a tuturor ipotezelor care au încercat să tăgăduiască  în diferite chipuri caracterul supranatural al învierii Domnului,  lasă să se tragă unica concluzie firească şi îndreptăţită:  Învierea  lui Iisus este un fapt real,  care, chiar dacă în sine însuşi este cunoscut numai în credinţă,  el întră în  raza  certitudinilor  noastre  istorice  prin  semne sigure şi documentate.