Caragiale şi Sfinţii Trei Ierarhi

Dacă îl întrebi pe un om "de cultură" (citeşte: litere, teatru) ce semnificaţie are ziua de 30 ianuarie, îţi va răspunde, dacă are puţină memorie, că este data naşterii lui Ion Luca Caragiale; dacă îl întrebi pe un om al Bisericii (adică al cultului) despre aceeaşi dată, îţi va răspunde cu siguranţă că este praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi. Prea puţini sunt, însă, cei care să cunoască ambele semnificaţii ale acestei date!

Da, Caragiale s-a născut de praznicul Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur! Marele nostru dramaturg i-a avut (şi îi are) ca ocrotitori cereşti pe Marele Vasilie, pe dumnezeiescul Grigorie şi pe Ioan Hrisostomul! E un motiv să ne încruntăm sau să ne descreţim frunţile? Cum şi-a pus pecetea binecuvântarea lor peste viaţa pruncului născut la mijloc de veac XIX în satul Haimanale?

Suntem într-un an Caragiale, Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti îi poartă numele, cel mai important festival naţional de teatru îi poartă, iarăşi, numele (pe lângă licee, străzi, biblioteci publice etc.). Este incontestabil că marele dramaturg a contribuit substanţial la construirea imaginii  ţării moderne, fie că ne place sau nu, fie ea (imaginea) doar caragialiană sau, pentru unii, caragialescă.

Acum un mileniu şi jumătate, aflat într-o dispută cu împăratul Bizanţului, care căzuse în erezie, Vasile cel Mare îl amendă pe stolnic (bucătarul şef), care intervenise nepermis în discuţie: "Treaba ta e să ai grijă de mâncăruri, nu să fierbi dogmele Bisericii!". Pare o replică din Caragiale! Ne plângem că sfinţii nu au simţul umorului?! Înseamnă că nu cunoaştem literatura patristică, unde vedem că toate vorbele lor erau drese cu sare - acea sare a duhului, de care vorbeşte Apostolul Pavel!

Această sare a duhului (folosită pentru pregătirea unor "bucate" mai modeste, tot cu arome răsăritene, dar culese, cu egală migală, de pe rafturile mai de jos ale spiritului) se regăseşte în toate scrierile lui Caragiale. O dovadă că această sare este de Sus este rodnicia ei literară, vădită în iubirea autorului faţă de toate personajele sale, în joie de vivre-ul (fie el şi balcanic ori franţuzit) ce irumpe din texte şi, mai ales, în buna măsură; şi poate, mai presus de acestea, este acea atmosferă românească, acel ce "de-acasă" (dincolo de toate boacănele de pe scenă), atât de greu de atins de un gen care nu suportă descrierea, ci doar cuvântul rostit.

Duhovniceşte vorbind, păcatele personajelor caragialiene sunt multe, mărunte şi foarte vizibile (îngroşate, după regulile comediei) - aşadar, mai uşor de conştientizat şi tratat. Hrănit cu tabieturi şi cu aleanuri minore, românul caragialian este ferit de marile orgolii şi, implicit, de marile prăbuşiri. El se simte bine acasă, fără s-o ştie, este una cu spaţiul de-acasă (nici nu ne dăm seama ce mult înseamnă acest lucru azi!); el este parte a unui dens specific etnic (chiar dacă ţesut din imanenţe, densitatea ţesăturii semantice îl va face să irumpă spre un anumit transcendent). Beţia metafizică îl atrage mai puţin decât cea fizică; aerul gotic, mai puţin decât cel de mahala. Din această ţesătură de specificităţi minore se creează o frescă, ce nu mai este deloc minoră. Da, Caragiale zugrăveşte specificul românesc al unei epoci şi al unei provincii care ne sunt familiare şi azi (din păcate?!) şi care, până la urmă, este cu totul diferit (dacă nu chiar contrar faţă) de suma viciilor personajelor-tip care îi populează scriitura. Căci, spre deosebire de tragedieni, Caragiale descrie apucături pe care le avem cu toţii (subţiate, desigur) sau le vedem şi mai limpede la vecinul de peste gard. Suntem, astfel, invitaţi la un exerciţiu al iertării şi al autoacceptării propriei vinovăţii, destul de anevoie de obţinut fără cel al (auto)deriziunii, ceea ce înseamnă deja mult în dialectica mântuirii.

Caragiale ne oferă o viziune mai puţin celestă a românismului, dar mai deschisă spre taina pocăinţei (opţiunea rămâne a noastră - el nu este un moralist!), fără de care orice "sentiment românesc" devine luciferic (vezi lecţia slavofilismului!). Dacă există nebunie întru Hristos, deci terapie duhovnicească prin râs, poate exista şi un românism ludic - posibil aflat, potrivit iconomiei dumnezeieşti, mai aproape de porţile Raiului decât cel al marilor idealuri trâmbiţate.

Da, aceasta a fost darul Sfinţilor Părinţi, oferit pruncului din mahalaua ploieşteană: sarea cuvântului, elocinţa, devenită armă a duhului (fie el, la o primă vedere, lumesc). Dar credinţa în Dumnezeu şi-a ales-o singur şi a apărat-o, a mărturisit-o de repetate ori în cetate, în presa vremii, mustrându-şi contemporanii căzuţi pradă modelor liberei-cugetări, într-un veac când tot mai mulţi se înclinau în faţa curentelor gândirii atee. El a fost (alături pe Eminescu) printre puţinii care au sesizat pericolul ascuns al secularizării învăţământului şi al întregii vieţi publice.

Prin voia lui Dumnezeu, ziua de 30 ianuarie are pentru noi  două semnificaţii distincte, aparent, chiar contrarii, dar care trebuie să conveargă spre una singură. Este un semn că Biserica (adică noi) şi rampa teatrală (un alt concentrat al stării cetăţii) şi, implicit, întreaga cultură (produsă tot de noi, după chipul şi asemănarea minţilor noastre) trebuie să se readune împreună, în Numele Celui Care le adună pe toate în dreapta Sa. Este un semn că actul de cult şi actul de cultură trebuie să se împletească organic, ecclesial (ecclesia înseamnă "adunare"), într-o unică lucrare închinată, ca două respiraţii ale aceleiaşi Fiinţe a neamului.

 

Elena Dulgheru