Dacii - istorie şi civilizaţie
Menu:
Daci. Români. Albanezi - continuitate şi migraţii
1. Românii şi originea lor
- Românii, vorbind o limbă romanică, locuuiesc un teritoriu care include întreaga provincie romană Dacia, dar şi regiuni din afara acesteia: Crişana, Maramureş, Moldova, estul Munteniei. Se observă imediat că acest teritoriu corespunde perfect cu statul lui Decebal sau cu cel al lui Burebista, deci cu vechea ţară a dacilor.
- Astfel, în mod firesc, românii au fost cconsideraţi urmaşii dacilor şi ai coloniştilor romani din Dacia, care au locuit mereu aici. Totuşi au apărut istorici, care din motive în general politice, au contestat acest lucru, aducând argumente pentru o migraţie a românilor de la sudul Dunării.
- Pe lângă românii nord-dunăreni, pe carre îi numim dacoromâni, în Peninsula Balcanică, mai exact în nordul Greciei, în Albania şi în Macedonia, locuiesc câteva sute de mii de macedoromâni (aromâni) şi meglenoromâni. Datorită limbilor pe care le vorbesc aceste două populaţii, care nu reprezintă altceva decât dialecte ale românei, pe macedoromâni şi pe meglenoromâni îi considerăm ca făcând parte din acelaşi popor, al românilor. Mai există o ramură, aproape dispărută, aceea a istroromânilor, din Peninsula Istria (în nordul coastei dalmate).
- Este important de menţionat şi faptul c�ă românii reprezintă cel mai numeros popor din Balcani - peste 20 de milioane în actuala Românie şi în Moldova.
- Referitor la apartenenţa românilor la Baalcani, autorul acestor rânduri o găseşte perfect justificată, atât prin înrudirea genetică cu celelalte popoare balcanice, cât şi prin istorie.
2. Teritoriul de formare al poporului român
- Românii sunt urmaşii romanităţii balcaanice. În antichitate, deşi întreaga Peninsulă Balcanică făcea parte din Imperiul Roman, doar partea nordică a acesteia era romanizată, cea sudică fiind grecizată.
- Delimitarea dintre zonele de influenţă aale limbilor latină şi greacă este constituită de linia Jirecek - aceasta porneşte din Albania de mijloc, trece pe lângă Skopje, iar apoi se suprapune peste Munţii Balcani.
- Teritoriul de formare al poporului român nu poate fi situat decât la nordul linie Jirecek. Ştim că, începând cu ultimele secole ale primului mileniu, românii au locuit şi la sudul liniei, dar aceştia nu puteau proveni decât de la nord.
- Există argumente incontestabile pentru pllasarea leagănului românilor în estul, şi nu în vestul, peninsulei:
- Pe coasta de vest a Balcanilor s-a format o altă limbă romanică, dalmata, care nu mai este vorbită de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această limbă, având ca substrat ilira, este în mod hotărâtor diferită de limba română.
- Separarea dintre cele două limbi romanicee este evidentă dacă avem în vedere faptul că în centrul Balcanilor (cursul superior al Moravei) a existat o zonă slab romanizată, unde s-a putut conserva o limbă neromanizată, limba albaneză. O barieră importantă între cele două arii romanizate era reprezentată de Munţii Dinarici - munţi sterpi, slab populaţi în antichitate.
- Un argument foarte puternic pentru aşezarrea estică a proto-românilor este influenţa slavă asupra limbii române, care este de tip bulgar, iar nu sârb. Acest fapt limitează teritoriul de formare al poporului român aproximativ pe valea Moravei. Am stabilit, mai sus, ca limită sudică, Munţii Balcani (linia Jirecek).
- Un alt fapt pentru care nu putem deslipi lleagănul românilor de Dunăre îl reprezintă fonetismul pur românesc al numelui fluviului, care în limba română prezintă o formă mult diferită de acelea din alte limbi - este evident că nu a fost împrumutat de la o limbă învecinată.
- Concluzia este aceea a originii daco-tracee a poporului român, cu menţiunea că factorul dacic primează - regiunea dintre Dunăre şi Munţii Balcani este atribuită de asemenea grupului dacic; centrul Balcanilor (valea Moravei) era locuit de un amestec de populaţii ilire, trace şi dacice.
3. Problema continuităţii
- Argumentaţia de la punctul 2 este în genneral acceptată de majoritatea istoricilor. Problema se complică şi devine controversată în momentul în care trebuie stabilit dacă românii s-au format numai la sudul Dunării, sau deopotrivă la nord şi la sud.
- Teza originii sud-dunărene a românilor ss-a dezvoltat în secolele XVIII-XIX, în momentul în care românii, populaţia majoritară şi cea mai asuprită din Transilvania, au început să-şi ceară drepturile.
- Istoricii austrieci şi maghiari au încerrcat să nege astfel nege astfel argumentul românilor, acela că ei sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, şi că, dimpotrivă, această onoare li se cuvine maghiarilor.
- Deşi acest argument al vechimii nu mai arre nici o valoare în politica modernă, graniţele actuale fiind stabilite după criterii etnice, toţi istoricii unguri de astăzi continuă să susţină cu înverşunare această teză, dovedind prin lucrările lor sentimente de ostilitate faţă de poporul român. Caracterul politic al acestor lucrări şi lipsa obiectivismului ştiinţific le fac nedemne de luat în considerare. Aceeaşi atitudine faţă de istoria altui popor o regăsim la istoricii sârbi, faţă de albanezi. Tot un caracter politic îl poate avea şi susţinerea autohtoniei (în cazul românilor şi al albanezilor), dar oricum este mult mai onorabil decât obsesiva preocupare pentru istoria altora.
- Mai atrag atenţia că deşi există mulţ�i istorici străini (neromâni şi nemaghiari) care susţin migraţia românilor, aceştia, în marea lor majoritate, îi aduc pe români la nordul Dunării în secolele VII-X, deci înaintea maghiarilor.
- În acest articol, deşi nu mi-am propus oo analiză completă a problemei, care nu poate avea decât întinderea unei întregi cărţi, voi încerca să demonstrez pe scurt netemeinicia teoriei imigraţioniste. Principalele argumente ale acesteia, pe care le voi trata pe rând, sunt: imposibilitatea romanizării Daciei în doar 165 de ani, retragerea în întregime a populaţiei latinizate la sudul Dunării în momentul părăsirii provinciei, imposibilitatea supravieţuirii autohtonilor în timpul stăpânirii Daciei de către numeroase popoare migratoare, asemănările dintre limba română şi limba albaneză.
4. Romanizarea Daciei
- În primul rând trebuie să avem în vedeere importanţa economică deosebită a provinciei Dacia. Oricine priveşte o hartă a Imperiului Roman, din momentul extinderii sale maxime, va observa că Dacia avea o formă mai ciudată, fiind mult mai dificil de apărat decât graniţa mai veche de pe Dunăre. Deci, provincia nu avea un rol strategic, ci unul predominant economic.
- Pentru exploatarea tuturor resurselor Daciiei (mine de aur şi argint, câmpii fertile, păduri, sare) colonizarea a avut aici, încă din timpul împăratului Traian, caracterul unei politici de stat, fiind deosebit de intensă. Bineînţeles că provincia trebuia să fie şi apărată, deci şi prezenţa militară era puternică.
- Se justifică în acest mod romanizarea prrovinciei, a autohtonilor, într-un interval de 165 de ani. Iar cea mai bună dovadă o constituie numărul de inscripţii latine descoperite în Dacia, 3000, care este foarte mare comparativ cu alte provincii care au fost stăpânite mult mai mult timp: Dalmaţia - 9500, Moesia Superior - 1300, Moesia Inferior - 1300, Pannonia Superior - 3500, Pannonia Inferior - 1500.
- Atenţia ne-o îndreptăm spre cele două Moesii, pentru că acestea împreună, deşi au o suprafaţă cât aceea a Daciei şi au făcut parte din imperiu mai multe secole, au dat la iveală mai puţine inscriţii decât Dacia. Se ştie că în aceste două provincii romanitatea a pătruns mai ales de-a lungul Dunării, unde regăsim majoritatea oraşelor şi a castrelor militare. Cu siguranţă şi rolul lor economic a fost mai scăzut.
5. Părăsirea Daciei
- Provincia Dacia a fost abandonată de Impeeriu în anii 271-274, în timpul domniei lui Aurelian.
- Unii autori antici (Eutropius, Vopiscus) aau scris despre o părăsire totală a Daciei, atât de către armată cât şi de către provinciali. Există totuşi argumente puternice care ne împiedică să acceptăm acest lucru: populaţia Daciei trebuie să fi fost destul de numeroasă, deci imposibil de mutat integral; foarte important este faptul că nu s-au descoperit nici un fel de dovezi arheologice care să ateste o creştere bruscă de populaţie la sudul Dunării - nu s-au întemeiat aşezări noi şi nici nu au sporit cele vechi; nu se păstrează amintirea mutării în nici o inscripţiei.
- Dar argumentul de necombătut este cel ofeerit de arheologia de la nordul Dunării: în majoritatea aşezărilor din fosta provincie se constată în secolele IV persistenţa populaţiei daco-romane. Este vorba despre aşezări rurale, multe dintre ele întemeiate înainte de 271. Caracterul lor daco-roman este dovedit de inventarul arheologic specific, ritul înmormântării şi de tipul antropologic al scheletelor. Astfel, urmele autohtonilor, majoritari, sunt cert diferite de cele ale populaţiilor migratoare (goţi, sarmaţi, huni).
- Concluzia este aceea că din provincie au fost retrase în 271 doar armata şi administraţia, plecând cu siguranţă şi acea parte mai înstărită a populaţiei, dar majoritatea locuitorilor au rămas pe loc. Deşi majoritatea orăşenilor au fost nevoiţi să se mute în mediul rural, unde erau mai în siguranţă, urme ale locuirii vechilor oraşe există până la năvălirea hunilor (secolul IV) sau chiar până în secolul VI.
- Păstrarea numelor antice ale principaleloor râuri, până în prezent, infirmă de asemenea existenţa unui vid de populaţie pe teritoriul Daciei.
6. Popoarele migratoare
- Persistenţa autohtonilor daco-romani în Dacia, deşi aceasta a căzut în mâinile goţilor, nu trebuie să ne mire deloc.
- În secolul IV goţii au prădat permanentt ţinuturile de la sud de Dunăre, fiind atraşi mai ales de bogăţiile oraşelor. Dar la nordul Dunării unde acestea au dispărut sau s-au ruralizat, locuitorii satelor au convieţuit în pace cu noii lor stăpâni, plătindu-le tribut, furnizându-le astfel hrana pe care şi-o produceau singuri doar în parte.
- Trebuie remarcat faptul că populaţiile mmigratoare erau destul de restrânse numeric, neavând aşezări stabile şi fiind formate mai ales din războinici (deşi practicau totuşi şi creşterea animalelor).
- Astfel, la nordul Dunării autohtonii s-arr putea să fi avut, în anumite privinţe, o existenţă mai sigură decât în sud. În plus tributul era chiar mai puţin apăsător decât fiscalitatea excesivă a Imperiului (fapt consemnat chiar în textele antice).
- Pe cale arheologică s-a demonstrat că esste eronată ideea că daco-românii au locuit doar regiunele de deal şi munte unde erau mai bine apăraţi - numeroase aşezări autohtone, în care se practica agricultura şi creşterea animalelor, sunt aşezate la câmpie.
- O situaţia excepţională a fost în momeentul năvălirii hunilor (376). Aceasta a afectat cu siguranţă populaţia daco-romană: în majoritatea aşezărilor se observă un strat de cenuşă, iar culturile arheologice suferă mutaţii importante.
- Năvălirea hunilor a cauzat şi mişcării de populaţii - goţii părăsesc Dacia, iar daco-romanii s-au retras probabil în munţi, unde erau bine protejaţi de huni, popor de călăreţi, prin excelenţă al stepei. De altfel, hunii nu s-au aşezat pentru o periodă mai mare de timp decât la nordul Mării Negre şi în Panonia.
- Dar chiar şi acest caracter sângeros al hunilor va suferi schimbări profunde şi rapide, după cum se înfăţişează imperiul lui Attila de la mijlocul secolului V. Acest imperiu, mult mai civilizat, va avea aceleaşi relaţii cu autohtonii pe care le-am surprins mai sus în cazul goţilor. Ştim chiar că Attila a cerut în timpul unor tratative să i se înapoieze localnicii care au fugit în Imperiul Bizantin (aceşti autohtoni lucrau desigur pământul, furnizând imperiului hunic hrana).
7. Slavii
- O migraţie deosebită a fost aceea a slavvilor. Slavii erau în esenţă un popor sedentar, deoarece practicau în egală măsură agricultura şi creşterea animalelor. Migraţia lor a fost masivă, numai astfel explicându-se slavizarea unor întinse teritorii din Peninsula Balcanică şi Europa Centrală.
- Prezenţa slavilor pe teritoriul Românieii este atestată arheologic începând cu mijlocul secolului VI, dar numai în Moldova, estul Munteniei şi estul Transilvaniei.
- În anul 602, în urma atacurilor repetatee avaro-slave, graniţa de pe Dunăre a Imperiului Bizantin cade, urmând o revărsare de populaţii slave în peninsulă.
- Slavii care au rămas la nordul Dunării, dar şi cei care au venit ulterior (secolele VII-VIII) au fost complet asimilaţi de români până în secolul X. Este de subliniat totuşi prezenţa în număr destul de mare a slavilor şi convieţuirea acestora paşnică cu românii, dovadă fiind numeroasele cuvinte slave împrumutate de români, dar care nu au schimbat caracterul romanic al acesteia.
- Amintirea prezenţei slave este păstrată� şi de numeroase denumiri de râuri (Bistriţa, Ialomiţa, etc) şi localităţi (Bălgrad - Alba Iulia, Craiova, etc) de origine slavă. Se consideră de asemenea că denumirile marilor râuri deşi se păstrează din antichitate, prezintă în parte anumite schimbări fonetice slave. Acest fapt ar sugera aşezarea slavilor în câmpii şi o predilecţie a românilor pentru zonele de deal şi de munte, deşi însăşi simbioza certă care a avut loc între cele două etnii dovedeşte totuşi totuşi şi vieţuirea împreună.
- Din punct de vedere arheologic cultura slaavilor din secolele VI-VII poate fi deosebită de aceea a autohtonilor daco-români, dar ulterior se constată o uniformizare, arheologia încetând să ne mai ofere date despre etnicul populaţiilor.
- Dar ceea ce trebuie remarcat pentru perioaada mai târzie, adică secolele VIII-X, este creşterea deosebită a numărului aşezărilor în toate provinciile româneşti: Moldova, Muntenia, Transilvania.
- Slavii aşezaţi pe teritoriul României aau fost aceiaşi care au populat şi Bulgaria, dovadă fiind anumite caracteristici bulgare, iar nu sârbo-croate, ale componentei slave a limbii române.
8. Concluzii. Românii sud-dunăreni
- După această analiză se poate trage o cconcluzie referitoare la leagănul românilor pe parcursul primului mileniu. Acesta trebuie localizat în sud-vestul Transilvaniei, estul Banatului, Oltenia, iar la sudul Dunării, în regiunea dintre râurile Timoc şi Morava. Acesta este doar nucleul, stabilit pe baza gradului de romanizare, a numărului descoperirilor arheologice daco-romane şi absenţa totală a migratorilor (goţi, iazigi, huni, gepizi, avari).
- Românii vor locui spre sfârşitul primullui mileniu un spaţiu mult mai întins: Moldova a fost probabil populată după pătrunderea slavilor în Balcani (602), iar întreaga Transilvanie, Maramureşul, Crişana şi Banatul vor fi intens locuite.
- Dar în acelaşi timp românii sud-dunăreeni vor pierde teren în favoarea slavilor. Lingvistic se poate dovedi desprinderea aromânilor din blocul românesc prin secolele IX-X, când are loc deplasarea acestora spre sud (acesta fiind şi momentul în care încep să fie menţionaţi în izvoare). Românii sud-dunăreni au fost tot timpul în primul rând păstori, lucru datorat condiţiilor geografice, dar şi a celor istorice.
- Megleno-românii sunt urmaşii românilor din Bulgaria, care au locuit în special Munţii Balcani. Se ştie că revolta acestor păstori români a dus la formarea celui de-al doilea stat bulgar, primii conducători ai acestuia fiind o familie de români, Asăneştii. Totuşi ponderea etnică a românilor în cadrul Bulgariei nu a fost prea mare, justificându-se astfel asimilarea acestora şi bulgarizarea completă a statului într-un timp scurt.
- Ceea ce trebuie subliniat este emancipareaa românilor sud-dunăreni, înaintea celor nord-dunăreni, reprezentând astfel un factor politic activ şi nu o populaţie supusă.
- Deosebit de semnificativă în acest sens este denumirea de vlahi, dată de slavi tuturor românilor. La sudul Dunării aceasta a desemnat întotdeauna pe păstorii români liberi. La nordul Dunării, în schimb, termenul români, tradus în textele slave tot prin vlahi, a ajuns să însemne ‘ţărani dependenţi’. Acest lucru ilustrează originea neromână a claselor conducătoare din cadrul primelor formaţiuni politice româneşti (aceştia erau slavii, lucru dovedit în primul rând prin terminologie).
9. Maghiarii
- Maghiarii s-au aşezat în Câmpia Panoniccă la sfârşitul secolului IX. De atunci au început şi acţiunea de ocupare a Transilvaniei, care a durat 2-3 secole. Ceea ce susţin astăzi maghiarii este că ei au găsit Transilvania pustie, românii sosind aici masiv în secolul XIII.
- Această idee, uşor de combătut, cu numeeroare argumente, este împărtăşită doar de istoricii maghiari (vezi punctul 3 pentru o analiză mai amplă a problemei).
- Principala dificultate a istoricilor maghiiari este aceea că prezenţa românilor în Transilvania la sosirea maghiarilor este consemnată în lucrarea unui cronicar anonim din secolul XIII, de la curtea regelui maghiar. Istoricii unghuri rezolvă simplu problema, afirmând că cele relatate de Anonymous sunt “basme”.
- Însă, cronica lui Anonymous este confirmmată şi de o cronică rusească, a lui Nestor, şi chiar de altă cronică maghiară, a lui Simon de Keza. Acestea atestă de asemenea luptele maghiarilor cu românii pentru cucerirea Transilvaniei. De asemenea, Anonymous nu avea cum să imagineze autohtonia românilor, când presupusa lor migraţie ar fi avut loc chiar în vremea sa.
- Mai mult chiar, formaţiunile politice mennţionate de Anonymous (conduse de Gelu, Glad şi Menumorut) au fost identificate pe cale arheologică, prin descoperirile unor cetăţi cât şi a unor grupări de aşezări.
- Am arătat la punctul 7 că una din caractteristicile secolelor VIII-X o reprezintă numărul mare al aşezărilor. Astfel, nu poate intra în discuţie ideea unui vid de populaţie la nordul Dunării, sau doar în Transilvania, la sosirea maghiarilor. În plus, dacă această populaţie numeroasă, sedentară (deoarece avea ca ocupaţie principală agricultura), era slavă, nu s-ar putea explica sub nici o formă românizarea ei totală, în numai 2-3 secole, de către românii veniţi de la sudul Dunării.
- Un alt argument puternic îl constituie foormarea statelor româneşti extracarpatice printr-un aport de instituţii, conducători şi chiar de populaţie din Transilvania cucerită de maghiari. Dacă românii ar fi venit de la sudul Dunării, primele afirmări ale acestora ar fi trebuit să apară probabil în Muntenia. În plus, amplasările succesive ale capitalelor celor două state sugerează de asemenea coborârea elementului politic din munţi, dinspre Transilvania.
10. Alte argumente
- Românii sunt astăzi un popor numeros. Asstfel, foarte greu s-ar putea imagina leagănul românilor că fiind o regiune restrânsă, de exemplu centrul Balcanilor (valea Moravei şi a Timocului). Se cunosc destule cazuri în care o limbă vorbită de o populaţie mică a cunoscut o răspândire considerabilă, dar acest lucru a fost posibil numai prin cuceriri, printr-un anumit prestigiu militar şi cultural al acelei limbi, ceea ce nu poate fi valabil şi pentru români.
- Cuvântul ‘pământ’ din limba român�ă prezintă o etimologie foarte interesantă: el provine din latinescul ‘pavimentum’, care înseamnă ‘pavaj’. De remarcat este faptul că doar la nordul Dunării acest cuvânt are o utilizare mai răspândită, deci doar la nordul Dunării populaţia urbană a fost forţată să se mute, brusc şi masiv, în mediul rural.
- Un alt cuvânt care dovedeşte originea noord-dunăreană a românilor este ‘lună’. Limba română este singura limbă romanică care foloseşte acelaşi cuvânt pentru astru şi pentru perioada de timp. Acest fapt nu ne-ar spune mare lucru dacă nu s-ar fi descoperit o inscripţie din Dacia romană în care cuvântul ‘lună’ este folosit cu sensul său temporal. Iar dacă mai adaug că la românii sud-dunăreni cuvântul nu cunoaşte această dublă semnificaţie, păstrarea lui permanentă pe teritoriul Daciei şi continuitatea autohtonilor sunt evidente.
10. Asemănările între română şi albaneză
- În aceste ultime paragrafe voi depăşi pproblema strictă a argumentării continuităţii, pentru că ceea ce voi expune prezintă o importanţă deosebită chiar pentru destinul poporului dac.
- Legăturile dintre română şi albaneză sunt numeroase şi au constituit întotdeauna unul din argumentele principale ale teoriei imigraţioniste.
- În primul rând, dintre cele 160 de cuvinnte considerate dacice din limba română, 90 se regăsesc şi în albaneză. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de bază ale celor două limbi (brad, mânz, gât, buză, etc.) şi aparţin evident unui fond arhaic.
- Există multe alte asemănări: sunetul ă� comun celor 2 limbi (scris ë în albaneză), trecerea lui n în r (rotacismul lui n), ritmul cuvintelor (/ \ _ ), articolul postpus - la acestea se mai adaugă şi numeroase evoluţii de cuvinte, dar pe care nu le mai menţionez în acest articol.
- Orice lingvist recunoaşte în aceste asemmănări un fond comun şi nu simple împrumuturi datorate convieţuirii pe acelaşi teritoriu. Este evidentă înrudirea genetică dintre cele două popoare.
- Albaneza, deşi nu este o limbă romanică�, prezintă o componentă latină importantă. Trebuie remarcat că elementul latin vechi este foarte asemănător cu cel al românei: vocalism identic şi diferit de cel al celorlalte limbi romanice, folosirea dublă a articolului, aceeaşi formă pentru genitiv şi dativ (deşi există cele două cazuri distincte), multe cuvinte care lipsesc în celelalte limbi romanice sau care au primit un sens nou doar în cele două limbi, ş.a. Trebuie subliniat că această apropiere nu există şi între albaneză şi dalmată, limba vorbită de ilirii romanizaţi de pe coasta Adriaticei, deci albaneza trebuie să se fi format în sfera romanităţii balcanice estice.
- În continuare voi aduce argumente care deemonstrează că albanezii sunt urmaşi ai dacilor neromanizaţi.
- Această teorie este susţinută de lingviişti renumiţi, precum italianul Giuliano Bonfante sau bulgarul Vladimir Georgiev. Savanţii albanezi sunt în general adepţii originii ilire, dar de obiectivismul lor ne putem îndoi, fiind evidentă dorinţa de a-şi susţine autohtonia.
- Din păcate istoricii şi lingviştii rom�âni s-au ocupat prea puţin de această problemă, analizând-o doar în contextul argumentării continuităţii.
11. Originea albanezilor
- Să spunem pentru început că originea allbanezilor este la fel de problematică ca şi cea a românilor, deoarece şi unii şi alţii apar în istoria scrisă abia în secolul X.
- În a doua jumătate a primului mileniu paatria albanezilor a fost regiunea oraşelor Niş, Skopje, Ştip - acest lucru este dovedit în primul rând chiar de numele acestor oraşe, care prezintă o evoluţie fonetică albaneză.
- Există numeroase argumente împotriva auttohtoniei albanezilor în Albania de azi şi a descendenţei lor ilire: numele oraşelor (Dures, Skoder) şi restul toponimiei în general slavă; terminologia maritimă care este în întregime împrumutată, ocupaţia principală reprezentată de păstorit.
- Lipsa cuvintelor greceşti antice în limbba albaneză, împreună cu prezenţa a numeroase cuvinte latine, îi exclude pe strămoşii albanezilor din teritoriul de limbă greacă, care cuprindea şi jumătatea sudică a actualei Albanii.
- Dar, orice studiu al originii albanezilor trebuie să pornească în primul rând de la legăturile strânse dintre română şi albaneză. Interpretarea acestora nu poate să ducă decât la concluzia că românii şi albanezii au reprezentat cândva acelaşi popor, din care o parte a fost romanizată, iar alta nu. Faptul că mai mult de jumătate din cuvintele de fond, preromanice, din limba română se regăsesc doar în albaneză, ne împiedică să acceptăm ideea că la baza celor două limbi moderne s-au aflat două limbi diferite, doar într-o anumită măsură înrudite între ele.
- Originea iliră a albanezilor devine astfeel foarte improbabilă. Se ştie că Peninsula Balcanică (partea centrală şi nordică) a fost locuită în antichitate de trei mari popoare: iliri, traci şi daci - cu observaţia că dacii erau într-o anumită măsură înrudiţi cu tracii. Linia despărţitoare între iliri şi grupul daco-tracic a fost situată probabil pe râurile Vardar şi Morava, deşi apartenenţa etnică a populaţiilor care au locuit centrul Balcanilor este destul de incertă. Toate informaţiile pe care le avem (texte antice, toponimie, antroponimie) separă net pe daco-traci de iliri, deci nici ideea unor limbi foarte asemănătoare nu poate fi acceptată.
- Teoria solidă a continuităţii româniloor la nordul Dunării, ne conduce către o origine dacică, eventul daco-tracică a albanezilor.
- Centrul Balcanilor, regiunea Niş, Skopje,, Ştip, a fost pentru multe secole sub influenţa limbii latine (este situat la nord de linia Jirecek). Pentru această regiune dovezile indică un amestec de populaţii dacice, tracice şi ilire.
- Mai spre est, Munţii Balcani separă teriitoriul romanizat, de-a lungul Dunării, de cel grecizat din sud. În această parte nu se poate imagina păstrarea unui numeros popor neromanizat şi care în plus nu a suferit de loc influenţa limbii greceşti.
- Lingvistul bulgar Vladimir Georgiev, bun ccunoscător al limbii trace, a demonstrat pe baza unor fenomene fonetice că limba dacă este mai apropiată de albaneză decât limba tracă (totuşi, măsura în care trebuie să deosebim limba dacă de cea tracă nu ne este bine cunoscută).
12. Albanezii - daci neromanizaţi
- Pentru o prezenţă dacică la sud de Dun�ăre, în centrul Balcanilor, pledează nu numai localităţile cu terminaţia specifică dacilor (dava), ci şi informaţiile istorice despre mutarea, o dată a 100.000, iar altă dată a 50.000 de daci de la nordul Dunării (aceste colonizări au avut înaintea cuceririi Daciei de către romani, în timpul domniilor lui Claudius şi a lui Augustus).
- Dar, originea albanezilor nu trebuie să ffie explicată doar pe baza dacilor sau tracilor care au locuit la începutul erei creştine pe acest teritoriu. Alte dovezi vin în sprijinul unei migraţii a dacilor neromanizaţi de la nordul Dunării, care a avut loc mai târziu, în secolul IV.
- Această migraţie este necesară şi datoorită romanizării evidente a centrului Balcanilor timp de mai multe secole, deci fiind destul de improbabilă păstrarea unei mari populaţii neromanizate.
- Ceea ce frapează în primul rând este faaptul că dintre cele 90 de cuvinte comune daco-românei cu albaneza, mai puţin de jumătate se întâlnesc şi la dialectele sud-dunărene ale românei (la macedoromâni şi la meglenoromâni). În plus, la acestea este absentă o caracteristică importantă care leagă cele două limbi, şi anume rotacismul lui n (prezent în albaneză doar la dialectul sudic). Mai adaug că rotacismul se întâlneşte la istroromâni şi la românii din Crişana şi Maramureş - istroromânii sunt evident originari din regiunile vestice ale teritoriului de formare a poporului român.
- Aceste fapte sugerează migrarea unor dacii neromanizaţi, rămaşi în afara provinciei romane Dacia, dar dovezile nu se opresc aici. Un fapt de primă importanţă este reprezentat de mutarea întregului neam al carpilor în Imperiul Roman, în ultimii ani ai secolului III. Această informaţie este regăsită la trei autori antici şi este în plus confirmată arheologic.
- Carpii, trib dacic locuind în Moldova, a cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului III, atacând în numeroase rânduri Dacia şi alte provincii romane. La sfârşitul secolului III se constată dispariţia culturii carpilor, părăsirea aşezărilor şi ocuparea Moldovei de către goţi. Migrarea carpilor devine astfel o certitudine. Se ştie şi locul unde au fost colonizaţi carpii în imperiu, şi anume în regiunea oraşului actual Pecs, din Ungaria. Totuşi, nu putem fi atât de categorici încât să susţinem dispariţia completă a carpilor de la nordul Dunării: există informaţii despre carpi care continuă să atace imperiul, iar urme ale acestora s-au descoperit în Dacia abandonată de romani.
- Din toate aceste elemente, putem trage conncluziile referitoare la strămoşii albanezilor.
- Albanezii s-au format prin amestecul dintrre daci migraţi de la nordul Dunării cu populaţia neromanizată, daco-traco-iliră, din centrul Balcanilor, limba dacă fiind cea care s-a impus.
- Migraţia carpilor colonizaţi în regiuneea Pecs, la care s-au alăturat probabil şi daci din nord-vestul Daciei (atestaţi arheologic în număr mare în secolele III-IV), către centrul Balcanilor, a avut loc cu ocazia invaziei devastatoare a hunilor (sfârşitul secolului IV). Este cunoscut faptul că invazia hunilor a provocat dislocări de populaţii, exemplul cel mai bun fiind acela al goţilor care au părăsit Moldova şi estul Munteniei, mutându-se în Imperiu. Chiar Attila, la mijlocul secolului V când centrul Imperiului hun este aşezat între Dunăre şi Tisa, cere să îi fie înapoiaţi supuşii care şi-au părăsit aşezările pentru a se stabili în Imperiu Bizantin
- Astfel, înaintea sosirii slavilor, proto--albanezii locuiesc regiunea Niş, Skopje, Ştip, de unde mai târziu (secolele IX-X) se vor muta spre sud-vest, ocupând teritoriul Albaniei actuale. Putem accepta totuşi şi o extensiune mai spre vest a leagănului albanezilor, cuprinzând o parte din Munţii Dinarici, dar mai greu de precizat.
- Voi încheia cu un ultim fapt de natură llingvistică, referitor la denumirea Munţiilor Carpaţi. Acest toponim, în legătură evidentă şi cu numele carpilor, nu are nici un înţeles în limba română (lucru valabil pentru întreaga toponimie păstrata din vremea dacilor). Dar există totuşi o limbă care poate explica acest nume: în albaneză, cuvântul ‘carpë’ înseamnă ‘stâncă’, deci Carpaţii nu sunt altceva decât ‘Stâncoşii’.