Un copil alergînd în noapte

“Arca îmblînzitorilor de fantasme”, 2000


Am fost acolo, în casă. Am intrat pe aleea umbroasă, am urcat treptele de piatră roşie, m-am uitat pe fereastră. Printre faldurile draperiei am zărit flacăra unei lumînări. Uşa s-a deschis fără s-o forţez. S-a deschis cu un scîrţîit lugubru.

Paşii mi s-au înfundat în pînzele de păianjen care acopereau duşumeaua ca o mochetă groasă. M-am apropiat de vrăjitoare. Trupul scheletic, încovrigat, părul pînă la glezne. Chicotind, mi-a şuierat:

-- O să scrii cartea care îഛi va aduce banii şi gloria.   Dar fericit n-o să fii…

Am privit-o de sus, lăsîndu-mi umbra să-i acopere faţa moartă. Pupilele albe scînteiau în bătaia lumînării. I-am întins sacoşa cu carne, pîinea şi am dat să plec. Cu mîna-i scheletică m-a prins de glezne, şuierînd:

-- N-o să fii…

Am ieşit din casă primind în plete palele de vînt. Luna îmbăia cerul în aur. Am luat-o pe stradă, în jos. Nu-mi ieşeau din minte cuvintele vrăjitoarei. La ce carte se referea oare? Doar nu publicasem nimic. Şi cît încercasem… Şi cît îmi dorisem…Nici măcar o schiţă, dar’mite un roman…

Frunzele copacilor tremurau în întuneric, ca nişte mîini de copil cerşind o mîngîiere. Îmi priveam ghetele întrecîndu-se cu încăpăţînare.

Treceam pe lîngă casa lui Swan. Am intrat, Am ciocănit. Am deschis uşa şi am parcurs interiorul părăsit, am urcat pe scara interioară, la etaj, pînă la mansardă. Era pustiu.

În stradă, vîntul şuiera din ce în ce mai ameninţător. Pe cerul străpuns de stele am încercat să desluşesc silueta vreunui nor singuratic. Fără noroc.

Am alergat şi-am alergat către casă. Şi-am alergat. Si-am alergat. Cu cuvintele vrăjitoarei în urechi… Peste ele se suprapuneau alte gînduri: un locotenent francez, o tînără în crinolină la marginea oceanului, Conchis, Maurice, nume ciudate, personaje absurde, mascate, un turn de abanos. Şi peste toate astea, ca un fîlfîit de aripă, strigătul unei fete închise într-un subsol…