Singur în noapte

“Magazin”, 15 ianuarie 1994


Era seară. Stelele scânteiau reci, iar vântul se strecura foşnind printre frunzele copacilor. Nimic nu tulbura liniştea care învăluise oraşul.

Ca de obicei, el stătea singur în camera sa, cu fereastra larg deschisă, privind cerul înstelat şi aşteptând să fie chemat din nou. La început fusese ca un joc, simţea cum silabele i se combinau în minte şi formau sensuri, dar crezuse că totul se datorează doar imaginaţiei sale. Mai târziu a înţeles că cineva, acolo sus, încerca să-i comunice ceva.

Acum venise din nou momentul dialogului.

Vântul îl mângâia cu miresme de toamnă. Îşi lipi palmele de pervazul ferestrei, se ridică în piciare şi închise ochii. Relaxarea era absolut necesară pentru cele ce aveau să urmeze. Cuvintele începuseră deja să se formeze, dar emoţia îl făcea incapabil să le poată controla. După câteva secunde, respirând adânc, îşi ridică palmele umede în bătaia vântului şi emoţia dispăru. Totul devenise clar, iar frazele curgeau acum normal:

“Sinceritate, cer senin, soare blând, bucuros de revedere… Totul ca înainte, aceeaşi izolare, sunt singur aici, ceilalţi nu ştiu despre legătură… Teamă să le comunic… Ce crezi?…”

Vorbise prietenul său. Îi cerea sfatul în legătură cu dialogurile lor. Cu câteva zile în urmă îi povestise despre ei, despre problemele de acolo, despre modul lor de organizare. Acum îi cerea o părere. Trebuia să răspundă:

“…Seară, cer senin, linişte… Nu ştiu ce să spun… Ar fi mai bine să taci o vreme… Eu n-am comunicat nimănui… Mi-e teamă că nu e momentul… Fă cum crezi că e bine…”

Nu avea cum să îi spună mai mult. Nu ştia mai nimic despre semenii celuilalt, despre numărul lor de anotimpuri, despre distanţa la care se aflau faţă de soarele lor. Fără să cunoască aceste elemente îi era greu să înţeleagă sensul întrebării… Sdacă ar fi fost în locul prietenului său, ar fi ezitat să le povestească celorlalţi despre contact. Oamenii i-ar fi râs în nas sau l-ar fi învăluit într-o privire opacă din spatele dioptriilor imense. Poate că acolo nu se puneau asemenea probleme, dar el aşa gândea şi aşa simţea.

I se făcuse frig. Era deja octobrie târziu şi iarna încerca din răsputeri să-şi facă loc în timp şi spaţiu. Trebuia totuşi să îi răspundă într-un fel celuilalt. Nu putea să-l lase cu incertitudinea în suflet şi să-i dea întâlnire pentru seara următoare.

Exista un fel de răspuns dar nu era sigur că va fi înţeles. Merita însă să încerce. Mai avea zece secunde până la finalul contactului şi era păcat să nu transmită din nou. Închise ochii, respiră adânc şi transmise:

“……..Dumnezeu …….”

Apoi aşteptă… Patru secunde… Trei… Două… De ce nu răspundea oare?
O secundă! Simţi ca din senin susurul apei de munte printre stânci.

Celălalt nu mai folosise cuvinte…