Moş Crăciun în Bucureşti

“ArtPanorama”, decembrie 1997


Da. Da. Da. Se apropie. Mă priveşte. Da. Încă un pas. Încă unul. Altul… Mi se alătură la doar 40 de cm… E… E blondă. Înaltă. Mămică. Buziţe căscate, întredeschise, senzuale, materne, peste nişte dinţişori de mămică. Da. Crupieră… Ce mai. Totă o singură blană de vizon (sau de bizon) din care iese acest căpşor ci buze roşioare şoptind de sub umerii obrăjorilor care susţin ochişorii ăştia focalizatori (Un parfum. Ce Channel 5? Ce Channel? Ea!):

- Moş Crăciun? Ce frumos…

Într-adevăr. Frumos, prea frumos.

Intuiesc. Îi citesc vorbele pe care urmează să mi le strecoare printre buziţele fragede de “în sfârşit mămică”. Of, Doamne! Mă ia de mână iţindu-şi degeţelele parfumate prin blana de zimbru austral şi le freamătă gungurite în palma care-mi transpiră, dar are puterea să devină fermă în faţa îndemnului de “Don’t walk”. O privesc pe sub sprâncenele de vată, încercând să-mi fac loc cu genele prin zăpada de barbă falsă care respectă legea trupului meu lipsit de raţiune. “Walk”. Mă târăşte pur şi simplu peste liniile paralele ale şoselei deschizându-şi drum cu nuanţele olfactive de Channel. Rămân cu un pas în urmă. Înţelege. O cută i se încreţeşte deasupra buzei superioare acoperind între două zâmbete aluniţa dermatograf din colţul guriţei. Of, Moş Crăciun. Cum i se curbează blana asta pe dosişorul ei de mămică… Lasă-mă, gând nebun!, îmi spun. Mă destind.

Încerc să-mi las pântecele adevărat să se relaxeze peste bărbăţia-mi ascunsă de straturile de vată ce mimează bunăstarea. Pentru 50.000 în două zile am rămas de crăciun în Bucureşti când foarte frumos aş fi putut să-mi încalc “principiile” şi să mă gândesc mai bine la locul naşterii mele. La şfara cu mototcei…

Mă trage după ea.

Reintru în mireasma de Channel 5 care răzbate de sub blana de muflon gonflabil.

Ne îndreptăm spre intrarea unui bloc de garsoniere. Doamne Milostiv şi Bun, apără-mă! Aici este cabinetul doctorului stomatolog Milu, iertate-mi fie gândurile necreştineşti! Intrăm. Respir. Răsuflu uşurat. Am depăşit parterul şi ne oprim în faţa unei uşi de la primul etaj. Garsonieră. Mămică. Moş Crăciun!…

N-apuc să mă dumiresc. Uşa se deschide şi Channel mă împinge cu palma petrecută peste straturile de vată din spatele costumului meu de Santa Claus.

Închide uşa după ‘mneaei. Blana i se scurge de pe umerii goi lăsându-mi ochii să se plimbe peste lucrurile acelea care dau fiori în general bărbaţilor şi îi determină să le transforme pe aceste chestiuni în mămici.

Mi se apropie şi mă îndeamnă să mă lipesc de uşa tocmai deschisă. Îşi întredeschide din nou buzele roşii lăsându-mă să-i zăresc vârful jucăuş al limbii cum se petrece ademenitor în afara peşterii.

Un frison mă cuprinde. Cu mâinile ei mirosind a Channel 5 îmi desface costumul de Moş Crăciun nasture cu nasture, răpindu-mi definitiv minţile.

Iar eu ce fac? Ce faci, Moş Crăciun?, îmi strig interior, gândindu-mă cu bruma de raţiune rămasă nealterată că în urmă cu aproximativ 10 minute sau 10 ore mă aflam în stradă, îmbrăcat în costumul de Santa Claus, dornic să câştig 50.000 lei în doar două zile.

Cu o ultimă sforţare apuc vârful supapei de pe sfârcul drept al lui Channel 5 şi aerul începe să iasă fâsssssâind asurzitor.

Mă ridic năuc din zăpadă şi mă sprijin de vitrina magazinului. Îmi scot din buzunar punga şi respir din nou amestecul dătător de vise, speranţe şi bucurie.

Un bătrân zgribulit îmi aruncă un bănuţ în cutia de sardine în sos tomat agăţată de vârful beţelor unite în formă de rastel, ca o piramidă scheletică.

La mulţi ani! Crăciun Fericit! Un an nou fericit! strig şi inhalez adânc aburii de perosin amestecat cu o idee de aurolac.

Undeva, în zare, deasupra Interului, printr-o perdea de fulgi mari, zăresc o sanie trasă de reni, gonind prin furtună în clinchete de zurgălăi sub biciul arcuit al unui individ burtos, cu o barbă de culoarea zăpezii, îmbbrăcat într-un costum roşu de Santa Claus care… grozav ce mai seamănă cu al meu…

Umflu punga cu un potop de aer, o răsucesc la gură şi o ridic deasupra capului. Cu un gest larg, o zdrobesc de caldarâmul nins şi nasc un bufnet surd.

Ca un făcut, din concertul de claxoane şi înjurături, o muzică dulce, caldă, nevinovată se ridică spre înaltul cerului, luând cu sine mizeria şi prefăcătoria unei ţări de simulacre.

Iar eu rămân în spatele cortinei, cu lacrimile prelingându-mi-se printre firele de vată şi-mi şoptesc: “Mergi şi bucură-i pe cei ce-au mai rămas”.

Mă urc în sanie şi dau bice cailor.

Mă ridic deasupra Interului şi văd cum undeva, în faţa vitrinei restaurantului McDonald’s, un alt Moş crăciun ţopăie şi îmi face semne disperat, strigând către cer:

“Crăciun Fericit! Crăciun Fericit!”