Înapoi acasă…

“String”, nr. 12


Venea de sus, ca o mână întinsă de Soare spre Pământ. Venea cu dragoste de viaţă, de oameni şi de Dumnezeu. Venea şuierând, coborând printre spirale de aur, în noaptea universului, în noaptea  vieţii născându-se. Venea cu dragoste de Pământ.

A străpuns perdeaua de nori şi s-a întins peste globul plutitor, ca o plapumă de mătase. A acoperit copaci şi râuri, mări şi continente, oameni şi maşini, fabrici, mori de vânt, aeroporturi şi castele.

Şi s-a oprit la marginea mării.

Privea castelul răsărit din apă şi se minuna de podurile care cădeau peste şanţurile de apărare. Undeva, la orizont, un feribot unea cele două maluri de mare. O navă ultramodernă, pe două nivele, aducea călători dintr-o ţară în cealaltă, turişti care urmau să ţintească turnurile crenelate ale castelului Helsingor cu teleobiectivele aparatelor de fotografiat. Îi vedea cumpărând dulciuri la magazinul care oferea măfuri fără taxe incluse în preţul de vânzare. Le citea hotărârea pe chipurile de copii şi-şi aducea aminte de vremurile când Henrik cel Roşu adunase laolaltă toată seminţia Vikingilor şi pornise în expediţiile de cucerire.

Se întoarse cu faţa spre castel. Soarele ruginea în mare şi îmbăia turnurile în aur. Se strecură printre turişti şi pătrunse în catacombe. Ca un vant de primăvară străbătu galeriile intortochiate şi simţi mirosul de luptător nordic… Mirosul celor şase litri de bere cuveniţi ca raţie de o zi pentru un apărător al castelului… Ieşi din întuneric şi urcă pe scările spiralate în sălile de bal. Mângâie tablourile uriaşe, retrăi scenele de luptă zugrăvite de maeştrii flamanzi, intră în firida construită special pentru unul din regii mai rotofei şi auzi din nou chemările paharnicului.

Avea acum jumătate de viaţă înapoi. Şi se ridică la cer din nou. Şi pluti. Şi se îmbăie din nou în dragoste de oameni şi de viaţă şi de Dumnezeu. Şi arse pe cer ca o stea căzătoare, şuierând.

Din nordul îngheţat, încărcat cu iubire de copii frumoşi, traversă Europa şi Carpaţii şi, într-un geamăt de fluier, căzu peste un alt castel…

Aici e mai frig şi mai cald decât la Helsingor. E mai verde şi mai pădure şi e mult mai multă dragoste decât în nordul îngheţat. Cade uşor lângă unul din câinii de piatră care stăpânesc laturile Peleşului. Păşeşte cu sfială pe dalele de piatră şi se strecoară în salonul Veneţian. Vede acest extraordinar bun gust pe care conştiinţa câtorva oameni simpli l-a adunat într-un colt sudic de Europă. Şi trece în salonul Maur. Apoi în cel Francez. Apoi la colecţia de arme rare. În bibliotecă. Şi se bucură tare pentru comoara care nu s-a pierdut.

Iese din castel cu sufletul curat. Altfel strălucesc aici feţele oamenilor. Chiar dacă de multe ori i-au parut mai înnegrite de griji. Mai slabe.

Acum vede altfel apusul de soare.

Vede altfel focul ceresc ascunzându-se în norii de argint. Şi arde din nou, înapoi, către stele. Arde… Ca focul dintre nord şi sud, ca focul acela cald…