Hanovra

“ArtPanorama”, nr. 16, aprilie-mai 1999
“String”, nr. 10
“Telegraf”-Piatra Neamţ, aprilie 1999
“Arca îmblînzitorilor de fantasme”, 2000


O umbră pitită printre dungi orizontale.

Lucius Hartl stătea cu coatele sprijinite de marginea balconului şi fuma într-o dimineaţă splendidă de primăvară, cu păsărele şi fără zgomot de tramvaie. La treningul său rozaliu peste care îşi trăsese un pulover Shetland se uita din spatele perdelei însărcinatul cu prevenirea delictelor pe strada Hanovra.

Din spatele lui Hartl, pe uşa larg deschisă, împreună cu razele soarelui de aprilie, intrau şi ieşeau sunetele stridente ale imprimantei matriciale cu opt ace. Lucius Hartl se întoarse şi aruncă peste umăr o privire dispreţuitoare. Nimic nu se putea clădi pe minciuna tehnologiei…

Se răsuci pe călcîie. Reintră în apartament lăsînd storurile să cadă cu o mişcare scurtă. Din fotoliul pîntecos, formă larg numărul de la STRETOPSIM şi ceru cu Prlek. În compania muzicii lascive, numără secundele pînă ce vocea şuierătoare a apelatului explodă într-o cascadă de invective.

Lăsînd de la el, Hartl nu comentă. Abia într-un tîrziu, cînd şuvoiul de blesteme se curmă, iar  liniştea se instală fără ca Prlek să fi închis, Lucius Hartl se ridică şi rosti în ritmul paşilor săi largi:

- Bună Prlek, am nevoie de o tiparniiţă rezonabilă. Pînă cînd te găsesc?, şi liniştea se lăsă din nou între cei doi, anunţînd orice.

- Stai acasă, coborî vocea, o să vină cineva la tine.

Calculatorul lui Lucius Hartl părea tumefiat de acţiunea sutelor de chiştoace. Mai multe sticle goale pluteau între picioarele biroului.

Cu un şut bine ţintit, utilizatorul îşi făcu loc la masa de lucru. Pe ecranul monitorului se lăţea un text dezlînat, oferind privirii paragrafe, linii de dialog, semne de punctuaţie. Din loc în loc, imagini brăzdau documentul.

- Desene. Mhm. Desene, mormăi îc;nciudat.

Naviga prin text. În sus, în jos. Ecrane în şir cu desene, unele mai mici, altele mai mari, schematice sau pline de detalii, fără nici o importanţă dacă se gîndea la rezoluţia execrabilă a imprimantei.

Scoase de sub un vraf de hîrtii mouse-ul şi selectă întregul text. Apoi îl trecu într-o grafie mai puţin risipită. Elimină excesul de blancuri. Punctă desenele şi le scoase din context. Rearanjă documentul. Era ceva mai bine.

Comandă o nouă printare şi tăie hîrtia care suportase imprimarea.


Amintiri

Cum o mai dureau fragmentele critice… Cum o mai frigeau…

I se părea ridicol tot dialogul prin editoriale. O adevărată risipă de energie din partea sa, o justificare a prezenţei în colectivul redacţional din partea criticului veleitar. În definitiv, cine era Viaceslav Bugarovici să facă pe instanţa supremă în împărăţia semnelor de punctuaţie? Cine-i dădea dreptul impetuosului dactilograf plătit cu bani obţinuţi din intervenţiile animatorului de tinichea, care susţinuse vremelnic dar fervent maşinăria de produs iluzii? Cu puţină indiferenţă ar fi scăpat mai ieftin. Dar temperamentul doamnei Tominova nu suporta asemenea abjecţii.

Intreaga serie de fragmente critice îI trecuse pe la urechi ca un miros urît. Practic, descoperind în paginile singurei reviste care mai merita atenţie numele celui care încercase fără succes să-i facă pierdut numele de fată într-un acces de tinereţe, Miroslava Tominova se gîndise cu nostalgie la toţi anii ce trecuseră de-atunci… Dar abjecţia persista…

Din tot colectivul în mijlocul căruia se formase, patina timpului decupase doar cîteva fotografii pe care acum, legănîndu-se în balansoar, cu fruntea luminată de liniştea primăverii, Miroslava Tominova le privea emoţionată. Într-una din poze, un tînăr sfrijit, cu nasul proeminent şI o mulţime de coşuri desenate pe fruntea îngustă, schiţa un zîmbet vinovat de la braţul Domnişoarei-de-Porţelan. Bugarovici. Marele critic.

Miroslava Tominova renunţă la amintiri. Se ridică din balansoar, făcu două-trei mişcări în faţa oglinzii, trecu pe lîngă cuier, îşi luă puloverul cu nasturi şi părăsi încăperea.

În stradă, o lumină orbitoare se pogora din tăriile cerului peste trecători. Nu era multă lume.

Zări expus în faţa chioşcului de presă ultimul număr din revista în care semna şi marele critic. Apăruse la timp.

Cu exemplarul în mînă, citi din mers fragmentele critice păşind arar către casă. Bugarovici nu se lăsa. Tăia din nou şi spînzura cu aceeaşi nonşalanţă sfidătoare, ca un vămuitor al destinelor scriitoriceşti. În colţul gurii doamnei Tominova, suprapunîndu-se peste un rid, zîmbetul se născu. Ca de obicei, îşi proslăvea colegii de generaţie şi scuipa scîrbit peste tinerele talente.

Miroslava Tominova reintră în apartament şi se aşeză la locul său, încercînd să ghicească printre balansări ce-l determina pe Bugarovici să fie atît de intolerant.

“Puneţi mîna şi citiţi, învăţaţi limbi străine şi abia apoi îndrăzniţi să atacaţi un titan! Lichelele care se cred mari publicişti ar face bine să treacă întîi pe la şcoală dacă doresc să iasă din bolnavul anonimat al provinciei şi să încrucişeze spadele cu adevăraţii mînuitori ai condeielor.
Nu trebuie să apelezi la sefultură (vezi V. Bugarovici, SF Jockey de mucava) pentru a te transforma într-un ludic, omnipotent mînuitor al hilarităţii. Scrieţi numai dacă aveţi ceva de spus, altfel lumea copacilor se va sfîrşi mai devreme şi noi odata cu ea!…”

Miroslava Tominova rîdea cu gura pînă la urechi.

Deschise fereastra şi hohotele se pierdură în ecouri printre casele străzii Hanovra.

Iar în spatele perdelei, un declic imortaliză apariţia personajului.


Domnul Baltazar

E linişte pe strada Hanovra. Reparaţiile durează.

Soarele desenează la orizont dîre violacee printre norii de bumbac.

Un cuplu boem iese la plimbare pe sub arcadele mansardelor. El, tipul robust, de înălţime medie, grăsuţ dar sprintem. Ea, la a doua tinereţe, şi-a păstrat feminitatea şi supleţea în ciuda rutinei. Se plimbă relaxaţi.

Pe celălalt trotuar se află sediul cotidianului local. Peste cîteva minute, copiii vor distribui trecătorilor ediţia specială de seară.

O maşină de epocă staţionează în faţa intrării în clădire. În spatele geamurilor fumurii, şoferul ţine motorul pornit. Domnul Baltazar poate ieşi dintr-un moment în altul.

Semaforul de la intersecţia cu Bulevardul Havel trece pe verde.

Un bărbat îşi face apariţia dinspre librăria de la colţul străzii. Se grăbeşte către brutăria de la celălalt capăt al şoselei. Trece iute pe sub firma luminoasă a sediului presei locale, traversează fără să se asigure pînă pe celălalt trotuar, se ciocneşte de umărul domnului ieşit la plimbare, îşi cere scuze din mers şi intră într-unul din blocurile de garsoniere.

Urcă la primul etaj, intră într-un din camere şi scoate din geantă aparatul de fotografiat cu teleobiectiv. Fără să dea draperia la o parde, strecoară aparatul printre faldurile grele şI marchează cîteva instantanee cu Lincolnul model 1936.

Din redacţie coboară în fugă pe treptele de marmură domnul Baltazar. Aparatul se concentrează asupra capului. Domnul Baltazar intră în maşină. Lincolnul demarează.

Soarele dispare între blocuri. Atmosfera pare încărcată şI ceva iminent dă impresia că are să se  întîmple.

Un cornet golit de floricele   se rostogoleşte în lungul bordurii, peste asfaltul proaspăt turnat.


Decoraţii şi suc la dozator

Domnul Pavlicek a fost colonel de securitate. Acum, ieşit la pensie, îl găzduieşte pe fiul său, Miro Pavlicek, în apartamentul pe care l-a primit prin ordin de serviciu în urma îndelungatei sale activităţi.

De la etajul cinci al blocului turn care împarte strada Hanovra în două jumătăţi ce se deosebesc prin calitatea asfaltului, domnul Pavlicek – tatăl urmăreşte programele de televiziune cu aviditatea celui dornic de un cîştig suplimentar.

Doamna Pavlickova a rămas o amintire dureroasă în sufletul soţului său. Viaţa, sfidînd orice raţiune, nu ţine cont de nevoi.

Strecurîndu-se printre cumpărătorii din piaţă, domnul Pavlicek – tatăl se gîndeşte la punga cu decoraţii din aur. El. Şeful gărzii de corp  a Celui Mai Iubit Fiu.
Pakistan, India, China, Emiratele Arabe, Iranul, chiar şi Marea Britanie îşi exprimaseră alese aprecieri la adresa emisarilor ţărişoarei din Est. Şi decoraţiile au rămas.

Respiră greu. Cumpărase cîteva verdeţuri şi umpluse cu suc de la dozator sticla de doi litri. Urma să apară Miro, sprijinindu-se de pereţii etajului.

Ajunge la trecerea de pietoni. Traficul este foarte dens. Cînd semaforul indică verde, iese în marginea şuvoiului de pietoni şI traversează.

Intă, fără să-şi dea seama, în raza de acţiune a teleobiectivului. Un nou chip, o nouă poziţie.


Pictor şi model

La etajul al doilea al clădirii pe care se sprijină redacţia cotdianului Zorii Hanovrei, o pensulă conturează trăsăturile dure ale pictorului Jaroslav Urban. Autoportretul se naşte din albul pînzei. Doi ochi uşor depărtaţi, barba îngrijită, coada care adună părul crescut rebel.

Lîngă şevaletul care sprijină ultima materializare a imaginaţiei artistului, un alt cadru din lemn susţine nudul unei tinere orientale.

Din camera de alături, o tavă cu două ceşti de cafea pluteşte pînă aproape de colţul în care lucrează bărbatul. Îmbrăcată într-un chimono azuriu prins cu un cordon lat care se înnoadă într-o fundă mare, tînăra orientală se apropie cu paşi mici. Cele două ceşti din porţelan se umplu cu lichidul întăritor. Fata se îndreaptă către fereastră şi se opreşte cu coatele pe tocul geamului. Departe, în piaţă, porumbeii survolează tarabele.

Autoportretul e gata. O lumină ca un abur strălucitor încadrează întregul personaj.

Bărbatul se ridică de lîngă şevalet şI-şi smulge barba dintr-o mişcare. Peruca descoperă un craniu pleşuv, o faţă îmbătrînită, o gură ştirbă.

Fata se apropie de tablou. Figura i se luminează, iar ochii devin două fante.

Pictorul vine din spatele tablourilor cu o pînză cu care acoperă ultimul desen.

Cei doi se aşează în fotolii, în faţa ferestrei larg deschise, apropiindu-şI de buze ceştile cu cafea. Un scrîşnet de frîne urcă din stradă pînă în camera de lucru. Cei doi se ridică apropiindu-se de locul în care priveliştea li se relevă. Într-o baltă de sînge un Dalmaţian agonizează.

Din blocul de vis-à-vis porneşte un nou impuls care comandă declanşatorul aparatului de fotografiat.


Expoziţie

Însărcinatul cu prevenirea delictelor se arătă ului de  succesiunea chipurilor, revelată în soluţia pentru developat. O nouă serie de anonimi va fi expusă curînd în continuarea seriei din debara. Figuri comune, expresii indescifrabile, oameni obişnuiţi.

Un manual de istorie al Hanovrei, ascuns de privirile discrete ale orcărui plătitor de impozite.

“And about what is the story of your screen play ?”, îi răsună în minte întrebarea dintr-un serial la modă.

“About nothing !”, veni răspunsul, ca un declic pornit din spatele unei ferestre.