Faţă în faţă

“Sfera supliment”, august 1996
“Magazin”, 22 decembrie 1997


Iar a deschis cineva uşa. Doar calmul mă apără de ieşirile necontrolate. Al patrulea care se aruncă din aeroglisor şi lasă uşa deschisă. Se face curent şi-mi ţiuie iar urechile de nervi şi de ciudă, poate că sînt chiar sensibil, după cum mi s-a spus de-atîtea ori şi n-am crezut nimic. M-au lăsat singur. A patra oară cîn mă duc s-o închid bombănind.

Sînt obosit. După şapte ore de zbor mă întorc la regele meu, cel care scrie, cel care scrie şi atunci cînd îşi satisface o necesitate fizică, cel care scrie tot timpul, cel pe care nu l-am văzut niciodată citind altceva decît ceea ce a scris. A fost visul meu să intru în escadrila de aeroglisoare a celui mai puternic imperiu. A fost destinul sau hazardul - spuneţi-i cum doriţi -, împlinirea mea să ajung în preajma Maestrului.

Cobor lin spre sol. Din lanurile de grîu de la marginea Nodului Tată se ridică turnurile crenelate pe care iedera se caţără în covoare către cer. Un alt transfer-er pătrunde pe intrarea în Nod. Îl urmez cu vizeta ridicată, relaxat, primind prin ovalul hubloului de control mîngîierea luminii de după ploaie. Cei de la controlul ambiental au pornit o nouă simulare sub fereastra Maestrului. Trec printre coroanele copacilor şi asolizez lîngă intrare, într-un concert de triluri cristaline. Am palmele transpirate, o durere surdă în capul pieptului şi i greutate sub frunte. Închid după mine carlinga. În aer pluteşte un miros de iarbă uscată şi vîntul suflă uşor.

Urc treptele de piatră şi păşesc pe prima din rolele uni-sens ce duc la camera de sterilizare. De sub jetul de abur cu miros de brad întrevăd chipul Maestrului. Îl voi întîlni imediat ce se va termina cu protocolul de primire.

Una din laturile dodecaedrului culisează şi aburul se ridică spre camera de evacuare.

Maestrul stă la masa de lucru. Scrie. Îşi ridică privirile din foaie şi lasă din mînă markerul. Este cea mai mare onoare. Îngenunchez. Se ridică şi-i simt degetele încleştîndu-mi-se în jurul cotului. Semn de familiaritate.

- Ridică-te. Ce veşti îmii aduci ?

Simt răceală în vocea Maestrului. Scria şi l-am întrerupt, însă marea sa bunătate l-a determinat să mă primească. Zîmbeşte şi ochii mici de sub fruntea prelungă îmi inspiră nevoia de consens şi preocupare.

- Maestre, e linişte în Arboree, spun cu voce tremurîndă. Nici o Frunză nu se desprinde. E bine.

Clatină din cap cu înţelegere şi mă strînge priteneşte de cot. Zîmbetul său larg îmi întăreşte recunoştinţa. Dacă voi avea urmaşi, le voi povesti cu emoţie despre acest moment.

- Mă procupă stabilitaea Arboreelui. Îţi apreciez promptitudinea. Slujeşti o cauză nobilă.

Mă conducă către una din ieşirile cabinetului. Are acelaşi zîmbet sincer.

Ies din camera celui mai important dintre oamenii care mi-au dirijat trecerea prin timp. Peste cîteva ceasuri, în intervalul de maximă audienţa, Serviciul Global de Informare va prezenta în întregul Arbore primirea ce mi s-a făcut la reşedinţa din Nodul Tată. Voi fi printre cei treizeci de oameni ai zilei, cei care au controlat Noduri şi Frunze din întreaga structură arborescentă, într-o zi de vară, îndeplinindu-şi astfel, poate, cel mai frumos vis.

Sînt fericit. Şi supărarea mi-a trecut. Am făcut ceva pentru Arbore, chiar dacă m-am întors singur. Nu trebuie să mă întreb ce poate face Arborele pentru mine.
Ce cuvinte frumoase… Şi ce soare… E linişte… Şi e bine…